Din anxietate, mi-am făcut zid (idol) de cărți, ridicat de-a stânga tatălui. Când nu le scot din raft pentru a parcurge frenetic, deanpicioarelea, o pagină sau două, le aduc pe noptieră unde zac stivuite deja în două turnuri. Aduc (și apoi plec cu) altele, le așez la loc, neterminate.
Odată cu apropierea zilei reîntoarcerii la muncă, parcă a sporit și frecvența acestor răsfoiri compulsive și înălțimea turnurilor de pe noptieră. Și visul apocaliptic.
Cu ochii mijiți, greu să-i țin deschiși, urmăream îngrijorat furtuna galbenă de nisip ce amenința să se apropie dinspre orizont (apus?).
Mă fascinează apocalipsa de când mă știu, ca pe cel cu fobie de înălțime - hăul de care se teme. Fiecare fobie este și o puternică atracție înspre ceea ce te înspăimântă. Fațete opuse, aceeași monedă. Atâta doar că spaima este mai puternică și mai conștientă (nu și sursa ei) decât dorința de a privi (de a te arunca) în hău. Pe aceea, conștiința se străduiește s-o păstreze la mare taină. E „nepotrivită”. Și-i greu de conceput (că ți-ai dori răul).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu