Mă întreb - cu toate că știu deja - dacă nu cumva prefăcătoria e dominanta lumii ăsteia, alături de răutatea înnăscută, ostilitatea, competitivitatea maniacală, sărită de pe fix - ucigașă a eului pur. Prefăcătoria-i grețoasă, mai ales atunci când plusează, depășind cerințele acceptabile ale conviețuirii sociale.
Simulăm empatie, regret, nostalgie. Simulăm că împărtășim cu tot prostul bucuriile sale, evenimentele „aparte” ale vieții sale patetice. Cu cât sunt, ori îi percepem, pe ceilalți mai sus-puși (rodul închipuirii noastre, piedestalul nemeritat pe care i-am așezat), cu cât suntem mai torturați de teama de a fi respinși de „cercurile” la care tânjim, cu atât mai mult ne scremem să ne prefacem mai bine.
Există culmi ale prefăcătoriei (precum aia necerută, aia venită din propria noastră inițiativă spăimoasă, cum că ei ne vor exila din grup imediat ce nu mai „facem frumos”) care, odată atinse, transformă toată treaba asta într-un ceva comic-amar.
Dăm shutdown inteligenței proprii, autoexigenței, nu cumva să părem mai deștepți decât „cercul”; dăm dreptate oricărei opinii mediocre, ne amorțim spiritul critic & ne întunecăm voit mintea, ca să nu ne întoarcă spatele niște neica-nimeni (pe care, de-am fi fost mai puternici lăuntric, n-am fi dat doi bani) - nu ne putem privi la lumină în oglinda conștiinței...
Într-o stare de inconștiență autoimpusă, omul mănâncă o groază de căcat - numai pentru a face și el parte dintr-un „cerc”. Cercul fără centru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu