Nu știu precis care-i povestea completă a prezenței mele în clasa aceea de liceu. O trecere. O, tempora! O contribuție episodică, dar intensă, formatoare. Un mod mai puțin aspru de a mă apropia de vârsta adultă, împreună cu niște străini.
În aceeași barcă, pentru câteva ore pe zi, în aceleași bănci. O strădanie cât mai creativă de a face cât mai suportabilă viața de licean. Dacă m-am „dăruit” așa n-a fost cu dezinteres, ci pentru a primi și de la ei, la rândul meu, ceea ce consideram eu că era pus deoparte pentru mine.
Mi-au fost dragi colegii, fiindcă reușiseră să mă înțeleagă, să-mi înțeleagă limbajul de scamator — iute, eliptic, aluziv + jocurile de cuvinte — chiar sfârșiserăm prin a vorbi aceeași limbă cu toții.
Inventam și-i provocam să inventeze. Să se încreadă în mințile lor, să lase din mâini grija inhibantei temeri de a se face de râs.
Nu prin predici îi stârneam, ci prin exemplul propriu. Îmi ieșea să fiu molipsitor de coroziv. Răsuceam înțelesuri, răstălmăceam, chinuiam și mulgeam la sânge limba română. Nici o prostie nu era prea mare pentru a fi rostită cu glas tare. Sigur că nu era un proces dinainte gândit, n-aveam un plan ticluit, rațional, în sensul ăsta. Trebuia să-i transform puțin pe ei, încât să-mi pot găsi eu mai lesne locul și vocea în mijlocul lor.
Eu arbitram, deci, limbajul și atmosfera. Unii dintre ei erau cu strădania. Alții aveau, de asemenea, satira înnăscută. Puțini rămâneau în urmă.
Amintiri stârnite de parfumul senzual, psihotrop, al teilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu