Imagini vii cu niște colegi de liceu - sentimental vorbind - morți pentru mine. O „recolecție” de chipuri, profesori & colegi, îmbătrânirea lor, ușurarea de a nu-mi fi dor de ei, ci numai de vremurile acelea, de tinerețe, și nu în întregime - poate extazul, muzica, dansul frenetic, râsul la glume de calitate.
N-am fost niciodată cu adevărat atașat de ei, dar cât timp m-am aflat în mijlocul lor, mi-am făcut simțită prezența cu vorbe de duh, iuți și bine plasate, măscări prin care am cucerit - dintotdeauna și oriunde - simpatia. Cardul meu de acces în acea mică lume.
Totul a fost „contra cost” - m-a costat un însemnat efort de inspirație și originalitate.
Dar n-am ținut profund la colegi. M-am simțit mereu un intrus printre ei, un outsider. Nu cred și n-am pretenția c-am fost singurul. Mi-am câștigat locul în „elita” clasei prin spirit și istețime. Părinții mei n-aveau un „nume”. Mi-au fost de mare folos repeziciunea intuiției, improvizația spontană etc. În rest, părea că erau cu o generație mai mari decât mine. Așa au rămas până astăzi.
O fertilă cârdășie a noastră. Unii dintre ei fuseseră deja și au rămas prieteni. N-am reușit să pătrund acolo. Mi-a ieșit doar o apropiere cu termen strict de expirare. Nu zic că în mod voit am păstrat distanța, dar n-am găsit nici la ei ușile sufletului deschise. Totul până-n prag. N-am depăsit pragul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu