Sunt Milica, mama lui, noi râdem la auzul numelui, el doar își lăbărțează stânjenit ditamai gura. Are o mutră de cauciuc; zeflemitor ca orice fiu de ofițer bețiv, e neam de gâscă.
Mirosul teilor zăbovind în perii nasului, Milica râde, noi râdem, oftaturile și bubuitul regăsit al inimii, un stil de viață la care, sunt convins, am dreptul. Ordinea mea. Mersul meu.
Calc strada pe mijlocul roților, ocolesc autostrada furnicilor, mă confrunt cu șoferii mașinilor morocănoase ce mă depășesc pufnind pe tobă, accelerând în vid supărate că le-am stat în cale trei secunde prețioase.
E toamna verii, cad haine, cresc degete, se coace molcom pielea și exclam. Soarele și-o trage cu carnea și naște epiderma. De la plajă către casă, fetele pășesc în acel fel, ca dup-o înghesuială bună. Soarele le-a futut tandru, strivindu-le în stâmtoarea propriei pieli. Onomastica zilei de naștere: Milica. Usturoi de mujdei. Dar totuși. La modul că. Pe undeva - era să uit. Plăcintă de meri. Dă un sms. Și dă zăpada. Unele. Marea majoritate. Mi s-a luat.
De departe, prefer neliniștea energizantă trezită-n mine de vară, cu tot concertul de simțiri contrarii, copleșitoare. Oboseala - hipersenzualitatea cu care niciodată n-am prea știut ce să fac.
Nu rup nici o singură floare, le poftesc înăuntru luând chipul miresmei să intre-n casă și-n paginile însetate de mine ale cărților, în țesutul plantelor de apartament care nu sunt tei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu