Alte câteva intervenții alș-iste de pe acest blog (o să aduc aici și fragmente din comentariile altora din aceeași discuție, pentru context) - s-a întâmplat pe 26 iunie 2010.
cu referire la Eichmann, vezi ultimul film al lui Haneke, cel premiat la Cannes anul trecut: "Das weisse Band - Eine deutsche Kindergeschichte"... e despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...
als spunea...
cristians. spunea...
als spunea...
Anonim spunea...
cristians. spunea...
als spunea...
vitalie sprinceana spunea...
cred ca problema environmentalistilor, behavioristilor, roussseau-istilor si altor isti nu e neaparat grauntele de adevar ce-l comporta, ci seductia reductionista (de a exiplica TOTUL pornind de la teoria lor). e un adevar ca, sa luam crimele, mediul social, conceput ca situatie (experimentele lui Zimbardo, Milgram, Ash, Darley si altii) ori ca constrangeri structurale (saracia, inegalitatile economice mostenite) ori ca construct influenteaza comportamentul, la fel de adevarat ca si anumite tendinte/datumuri fiziologice, dar e un neadevar sa pretinzi ca construiesti o explicatie totala pornind exclusiv de la un singur punct...sper ca condamnam, in discutia asta, variantele reductioniste ale teoriilor/ideologiilor in cauza, nu formele lor moderate si valabile.
Se face tot mai târziu, scrisă de Antonio Tabucchi e alcătuită, fără nici un dubiu, din momente și fragmente frumoase, pe care, totuși, mintea mea, refuză să le „lege” lin între ele. Mintea mea a refuzat să danseze cum i-a cântat cartea asta.
Căutându-și iubita rătăcită, personajul lui Tabucchi a găsit sensul vieții.
„(...)ce minune-i fundul tău, e tot numai zâmbet, nu-i tragic niciodată.”
Inconfundabilul zgomot îndepărtat al tunetului. Un murmur profund. Un răget încă estompat. O bolboroseală a mațelor cerului.
Proust (În căutarea...) - „Întotdeauna luăm hotărâri definitive în funcție de o stare de spirit ce nu e menită să dureze.”
Visez că fac parte dintr-o guerrilla cu prăjituri. Casă conspirativă. Pândă, ascundere.
Tabucchi - „Anumite hoteluri sunt ciudate: ți se pare că personajele celebre care l-au frecventat și-au lăsat acolo nefericirea, iar cine a ales, ca mine, să dispară, preferă nefericirea anonimă, lăsată de anonimi ca el, care au frecventat aceeași cameră și și-au privit chipul anonim în aceeași oglindă pătată de deasupra chiuvetei.”
Actele necomise, amânate, se întorc împotriva noastră în ziua în care nu le mai așteptăm, când picotim cu vigilența-n cui.
E iritant pentru mine să văd arabi bând ceai negru (sau cafea) din pahare de sticlă ori din cești fără toartă! O fi și toarta aia contrară învățăturii mahomedane? Or fi găsit și acolo conotații sexuale? Un oval, un cerc, o gaură? Te poate cumva duce cu gândul să-ți bagi ceva prin ea și asta nu s-o fi potrivind cu „filosofia” profetului...
Teologia a fost „necesară” (sau a apărut) din cauza evidentă că omenirea brusc trezită-n creștinism n-a înțeles în profunzime - e crudul adevăr! - cine a fost Isus, ce să mai pomenim despre mesajul său.
Teologia e felul „înțelepților” de a-l gândi pe Christos, or Dumnezeu nu poate fi gândit (sau nu trebuie). E o încercare, împănată hermeneutic cu vorbe meștere, de a astupa spațiul gol în care s-ar fi cuvenit să fie înțelegerea (iubirea), sau, mai bine zis, credința. Teologia nu vine în sprijinul credinței, ci o mimează prin rostuiri deștepte, în deșarta pornire de a o „credibiliza” și populariza.
Teologia este ceea ce credem noi că știm despre Dumnezeu. O infatuare. Discurs sec, admirarea buricului. Perdea de vorbe. Substituire.
Dacă aș ști cum s-o fac, i-aș spune: nu te tot „crucifica” în tramvaie pentru a-ți arăta credința! Fii în mijlocul semenilor tăi, ajută-i ca un bun creștin.
Crucile ample ale multora, le surprindem cu toții în bus/tramvai, sunt făcute pentru ceilalți (pentru a fi văzute), iar dacă nu, sunt doar niște jalnice surogate de fapte creștine. Orice gest „cucernic”, exhibat ca să fie remarcat (de altul, nu de Dumnezeu), e lovit de nulitate și-i un păcat al îngâmfării.
Ne-am gândit vreodată că, poate Diavolul nu e Răul, ci superficialul sclipitor? Diavolul e ascuns în gestica imitată, maimuțeristă. Ispita cu oglinzi, răsfrângeri și mărgele (care, odinioară, a cucerit Americile).
Diavolul e Frumosul perisabil, e promisiunea megalomană rămasă-n proiect, e mărirea cea trecătoare și găunoasă. În mod cert, este Vanitatea.
În unele dimineți de vineri, mă trezesc dinainte „pregătit” pentru o zi de căcat și tocmai anticiparea asta e cea care sfârșește prin a mă influența, a-mi altera starea, chiar de nu sunt întrunite condițiile unei zile proaste. Chiar dacă ziua proastă întârzie să se arate & să se desfășoare. Și rămân așa, gata tensionat, în așteptarea zilei de căcat.
Cioran // „Cred că am definit anxietatea ca o memorie a viitorului. Într-adevăr, anxiosul e cel care își amintește, care vede, ba nu, care a văzut ceea ce i se poate întâmpla.”
Cioran se cunoștea pe sine ca-n palmă, ceea ce nu-l ajuta, personal, decât la emite aceste verdicte de o precizie amuțitoare. Nu-i servea la nimic altceva (la a se ajuta pe sine, de exemplu) capacitatea asta uluitoare de a pătrunde cu mintea până-n cauza ultimă a lucrurilor.
„Acasă, plictis ucigător. Ar trebui să ies. Dar mi-e frică s-o fac, mi-e frică de toate punctele acestei lumi, de lumea însăși - mi-e frică de indiferența mea.” (Caiete)
Totuși, mi se pare că, aici, Cioran se minte puțin. Ucigașă pentru el (dar și muză) era atracția/fascinație față de lume (și viață - ca să fie clișeul complet). Nu indiferența te îngrijorează când cântărești opțiunea de a ieși în lume. Nu indiferența ta, în orice caz, ci a lumii pentru tine.
Durerea de a-i surprinde pe ceilalți văzându-și de viață, de a-ți evalua invizibilitatea în ochii lor care nu te mai caută, nu te măsoară, nu sunt interesați să te capteze pe retina lor, eventual să te placă, să vrea să fie cu tine ori în preajma ta.
Asta e adevărata dramă a unui solitar. Solitarul care nu se poate lipsi de prezența, chiar distantă, a celorlalți.
Ne alintăm, arătându-ne îngrijorați sau temători de „indiferența” noastră față de lume. Indiferența ei este cea care ne doare, ne frământă, ne provoacă anxietate (oare să ies, oare voi fi remarcat, mă va „alege” cineva din priviri, oare nu voi vedea pe cineva de care, după aia, nu mă voi mai putea dezlipi decât rupând din mine?).
„Privind toate acele femei cu ochelari care băteau cifre la mașină, m-a copleșit, insuportabil, urâtul. Pe lângă ele, curvele din strada Saint-Denis, din imediata vecinătate, par niște răsfățate ale soartei. Cum e posibil să condamni o ființă umană să stea opt ore zilnic în fața unei mașini de scris.” (Cioran, Caiete)
Îți tai viața cu flexul în bucăți mici, mai ușor de trăit, când afară croncăne cioara solitară. Rândunicile. Drujba vecinului născut-din-nou. Un Ineu zgomotos. Nopțile rămân, totuși, calme (dacă nu-i cumva una dintre acelea în care vecina încearcă să ademenească fete pentru fiul ei rotund, rispind cărnuri pe grătar și umplându-mi casa cu carbon).
Fasolea cu ciolan, arzătoare de stomac, pâine, gogoși - mult aluat, puțin a dat înapoi.
Se înalță pe vârfuri, un sărut din vârfurile picioarelor, cu buza uscată pe buze apăsată. Aproape cast.
Aștept să se facă ora mea 5, să mă scot din priză, renunțând la ecrane, luând cartea și deschizând-o la pagina ce nu miroase a conopidă fiartă.
Miroase a paste. Miroase a găini. Miroase a tricou cu dungi marinărești și a os de gleznă plimbat îndelung prin soarele urban.
De mai bine de un deceniu, s-a dus vârsta de aur a blogosferei românești. Și nu-mi dau seama cum s-a petrecut asta. Ca și cum moartea lui alș i-ar fi provocat dezintegrarea. În orice caz, finalul a coincis cu moartea lui, iar primele semne apăruseră deja pe timpul agravării bolii de care suferea. Ai zice că alș ținuse blogosfera conectată la aparate, o purtase pe umeri.
Valurile pe care le-a stârnit el pe blogurile cu vizibilitate au contribuit mult la revitalizarea lor și a ideii de a ține un blog. Mulți își doreau să-l confiște pe alș pentru folosul propriu. Iar alș era peste tot. Presupun că nici n-avea altă ocupație, „dezoficializat” cum alesese să fie. Făcea zilnic turul blogurilor „favorite” (favorite pentru a le citi sau favorite pentru a le dizolva). Iar „noi” scriam ca să fim citiți de el. Să-l determinăm să se oprească puțin în vizită.
De atunci, scriu ca și cum alș m-ar citi.
A fost epoca în care dorul meu de a lucra la un ziar - de a fi jurnalist sau colaborator permanent, comentator etc - se atenuase până aproape de dispariție. Mai că mă simțeam împlinit.
Viața își urmează cursul, lipsită de astfel de podoabe. Acum se poate observa cel mai clar ce mult contează o sumă de artificii pentru a înfrumuseța o existență: o plimbare la întâmplare, o zacere pe o terasă împreună cu o bere tot mai călâie, o sesiune de cumpărături cvasi-inutile, o aflare-n treabă pe undeva pe unde n-ai ce căuta.
Conservatorii nu-s mulțumiți ca, într-un mediu sau o lume (occidentală) majoritar înclinată și instinctiv atrasă spre liberalism, să-și trăiască liniștiți viața conform principiilor conservatoare, ceea ce liberalismul le îngăduie, căci stă în însăși natura lui.
Ei au așteptarea aberantă ca tot mediul și toată suflarea omenească să fie conservatoare. Pe conservatori, existența pură si simplă a liberalismului și regăsirea multora în stilul de existență liberal sunt deranjante (amenințătoare). E un casus belli, ar fi în stare să ia furcile și coasele ca să-l combată.
Pentru conservatori - spăimoși, înguști, rigizi, înclinați spre a impune reguli excesive, bigoți, familiști ipocriți etc - perpetuarea liberalismului ca mod de a trăi este piedica supremă în calea „fericirii” lor (cum ar putea fi niște obsesional-compulsivi fericiți?...). Fericirea regulilor stricte. Pudoare, „decență”, lipsă de imaginație, procese publice - conservatorii, fix ca woke-iștii, au propria poliție a gândirii. Mai nou, au ajuns și ei să boicoteze cărți, în SUA. O nouă dovadă că extremele dreapta și stânga se întâlnesc.
Nu ghidarea vieții după „principii tradiționale” e sursa fericirii unui conservator, ci dispariția (=interzicerea) alternativei.
Nasul lung merge întotdeauna de minune împreună cu o pereche de urechi mari (clăpăuge, ar fi ideal). Te naști cu ele, programate să crească proeminente, ca și cum ai fi ursit să împungi și să îmbrățișezi lumea cu nasul și urechile tale. Dumnezeu s-a îndurat și te-a înzestrat.
Pot presupune că e rezultatul unei deficiențe, nu exclusiv genetică, al unei afecțiuni nenumite (pachetul ăsta, nas+urechi mari, apare adesea) - dar nimeni n-ar avea curajul să denumească boala nasului lung cu un termen din patologie.
„Ploaia (e) pentru adolescentele cu bluza lipită de sâni.” (Alexandru Mușina)
Îmi țiuie urechea dreaptă, în care aud pianul lui Mozart mânuit de un asiatic, pomii înflorind și înfrunzind, la Ineu, apa băută de ei, berile mele ordinare, la Deal, poeziile lui Mușina, pianul fragmentar al unghiilor indigo.
„Doar o ușoară mâzgă, Pe sex,/ După dragoste.” (A.M.)
Însorit. Înnorat. Ropot de ploaie amăgitoare. Din obscuritatea casei. Niciodată nu plouă cât mi-aș dori. O ploaie puternică de o oră. O ploaie subțire de o zi.
Dacă nu-i erotică, poezia are un picior mai scurt. Poezia filosofică e pentru popii catolici.
„Nevoia de inamic”, din teoriile lui Freud. Aș spune că mai mult de jumătate din tot ce am scris eu vreodată - în caiete, ziare, pe blog, pe FB - a fost „inspirat” de cei (închipuiți sau reali) cărora le eram nesuferit. În numeroase rânduri, chipurile lor se suprapun, se amalgamează, formează alte „persoane”, care nu-s persoane în carne & oase, ci caracterele lor neîntrupate.
Existența ăstora, reală sau imaginară, m-a stimulat copios, în cel mai înalt grad. Gândul că există cineva acolo care ar fi tentat să mă conteste ca persoană, să mă contrazică, să nu mă sufere, mă mobilizează, îmi înlesnește accesul la cămara mea cu retorică nimicitoare și la tot ce nu degeaba am adunat (cultural, social) până-n prezent.
Reducând, comprimând, aș putea spune chiar că citesc, mă instruiesc, mă irit, îmi fac temele, tocmai ca să pot polemiza cât mai lesne apoi. Nici una dintre „bogățiile” polemice pe care le strânguiesc în mine nu-i exclusiv pentru mine. Chiar în momentele în care acumulez, plănuiesc modul cum urmează să dau. Iar acest dat are, nu de puține ori, sensul unei lovituri.
Persoane din trecutul meu sau din prezent, n-are importanță. Emoțiile-s puternice, ranchiuna, dorința de răzbunare sunt încă vii și ies la iveală odată cu acea batjocură prin ricoșeu, pusă în cuvinte pe care le-aș dori să aibă un efect devastator asupra celui care se simte vizat.
Plăcerea subversivă de a semăna zâzanie. Nu lipsită de remușcări ulterioare. Remușcările legate de un text publicat se „traduc” prin corectarea repetată a ascuțimilor și asperităților de limbaj sau în mai radicala ștergere a aceluia de pe site.
Dar se întâmplă, uneori, să le și las exact așa cum le-am scris; la cel mai recent, schimbând doar „mă cac” cu „mă cufuresc.
Încep aseară un film francez, îl termin astăzi, de dimineață. Albă ca Zăpada se fute cu toți „piticii” din sat. Mă rog, rectific, cu doi se fute un pic altfel: pe „piticul” librar, îl arde la fund cu biciul, înadins pus la îndemână pe un raft alăturat; librarul, în patru labe, își primește îndatoritor porția. Pe „piticul” violoncelist, nu-l atinge, dar îi face onoarea de a „concerta” împreună din Bach.
Pe restul, îi fute de mai multe ori, cu o nespusă ușurătate. Pe unul, geamăn, îl fute din greșeală în locul celuilalt, dar vede că-i bine și nu regretă, râde amuzată.
Nu vrea să fie a vreunuia dintre ăștia, dar vrea să fie cu fiecare. Muntele e de vină. Ah, pe preot nu-l seduce. Minima decență. Lui doar i se spovedește după fiecare faptă. Filmul nu ni-l înfățișează pe preot masturbându-se, ceea aproape că-l transformă într-un martir al abstinenței (și al discreției).
Albă ca Zăpada face toți bărbații fericiți! E misiunea ei pe Pământ. Și faptul că retrezește speranța iubirii cu atâta generozitate, în niște marginali (cu toate că ea își dăruiește numai trupul, refuzând apartenența), o salvează de la moarte. Mama ei vitregă o vrea moartă din ziua în care și-a dat seama că Claire a înflorit, pe când ea e tot mai veștezită, murată-n obiceiurile-i burgheze.
FOODIE LOVE fu un film ușurel despre o frumoasă întâmplare de iubire cu protagoniști antipatici. Partea femeiască ia o îmbucătură de brânză, o gură de vin (alb, căci vinul alb e preferat de ipocrizia americană; când o femeie cade în alcoolism, o vedem umblând după ea cu o sticlă de vin alb și cu un pahar cu picior, ca și cum, vezi Doamne, dacă bei vin alb ca să-ți înmoi nervii ar fi ceva mai stilat, ceva care abate privitorului atenția de la alcoolismul de facto). Și suferă că relația „n-a mers”.
De asemenea, învățăm din film: când suferi, apare nevoia de a te înfășa într-un pled sau în plapumă. Ți-e mai frig ca-n zilele obișnuite.
***
A trebuit să treacă 6 ani pentru a afla că pe vecina din pereți, căreia îi pot auzi cu o desăvârșită claritate convorbirile telefonice, o cheamă CR. Un nume delicat, total nepotrivit cu aparențele vecinei. Față de gumă, voce nazală, stridentă, fizionomia fără expresie a unui pitbull ce n-a fost dresat pentru lupte, ci ca să conducă orbi.
***
Volumul al 2-lea al Operelor lui A. Mușina (pe care aveam de gând să i-l pasez lui C., iar acum parcă aș avea ezitări, plăcându-mi mai mult decât întâiul). Eu dăruiesc cărți și-n cazul în care îmi plac mult, și dacă nu mi-au placut. E acolo și speranța că altuia poate-i vor cânta pe gustul său. Cărțile trebuie să circule, cărților e bine să li se dea mai mult decât o șansă.
N-am mai tânji atât după prima iubire (=mama), dacă n-am fi „pierdut-o”. Ne-ar fi îndestulătoare micile evenimente ale vieții de zi cu zi. Nici n-am mai plonja atât de sinucigaș într-altul. Speranța disperată a regăsirii. Ne dăm seama abia după primul șir de eșecuri că n-o să regăsim decât urme, himere, păreri. Dar nu ne oprim. Murim cu convingerea că „dacă am fi căutat mai bine”...
Când apare un copil, într-o cât de mică comunitate, toate femeile îi devin mame. Însă doar tatăl său are (își rezervă) dreptul să-i fie tată, Nici un alt bărbat nu se înghesuie ca să servească drept tată surogat. Nu cum o fac femeile, activate automat de apariția noului plod.
Cu anii, ne pricopsim cu anumite cuvinte - ticuri verbale - pe care le folosim reflex, tot mai des, până la oboseală, și care devin, într-un fel, ale noastre, deși fac parte din vocabularul comun și-s la îndemâna oricui.
„Tâmpesc” este unul dintre ale mele. Unul dintre cele ce au ajuns să mă „definească”. Ca urmare, încă o zi cu romanul lui R. Ford și o să tâmpesc. Mai sunt 40 și ceva de pagini. Nu și mâine, rogu-te! E bun, e grozav romanul, dar să se termine odată! Simt ca și cum aș fi citit 1000 de pagini.
Există culmi ale prefăcătoriei (cum ar fi prefăcătoria necerută, aia venită din propria noastră inițiativă spăimoasă, spaima că ei ne vor exila din grup imediat ce noi nu mai „facem frumos”) care, odată atinse, transformă toată treaba asta într-un ceva comic-amar.
Dăm shutdown inteligenței proprii, autoexigenței, ne ascundem părerile adevărate, nu cumva să părem mai deștepți decât „cercul” (grupul, gașca, tribul); dăm dreptate oricărei opinii mediocre, ne amorțim spiritul critic & ne întunecăm voit mintea, ca să nu ne întoarcă spatele niște neica-nimeni (pe care, de-am fi fost mai puternici lăuntric, i-am fi ignorat/evitat) - ne ferim a ne privi, la lumină, în oglinda conștiinței...
Într-o stare de inconștiență autoimpusă, omul mănâncă o groază de căcat - numai pentru a face și el parte dintr-un „cerc”. Cercul fără centru.
Îmi surprind gesturi mai lente, ai putea spune - cumpănite, dar nu sunt așa. Sunt lent, fiindcă îmi stă gândul în altă parte. Semnele coborârii lente în depresiune. Prin vise, trezirea la realitate. Gânduri despre care nici măcar nu-s sigur că circulă, poate nu-mi călătoresc, dar îmi ocupă psihicul, nu urnesc nimic, nu poartă substanțe active, o soluție = nule. Măcinare-n gol, moara nu (mai) are semințe, dar continuă să se învârtească.
Ziua începe noroasă, dar caldă. Astăzi, se anunță nescuzabil de cald. Nici un pretext pentru a nu merge la Deal. Ieri, am cărat cu mine și jurnalul, dar să lași să ți se întipărească în minte faptele & gândurile nesofisticate ce te cuprind - făcându-le, gândindu-le - este mult mai relevant decât să te oprești ca să scrii în caiet.
Prezența mea „în natură” (chiar bruiat de acele mașini, gonind pe drumul îngust) bate lectura și bate scrisul. Scrisul e mai util pentru a evoca aceste momente, mai târziu, decât pentru a le înregistra pe loc.
M-am integrat cu Dealul în după-amiaza asta. Împrietenit. Am respirat bine vechea mea legătură cu locul. Răsărite, florile puse de mine m-au bucurat până la lacrimi. Pomul plantat. M-am așezat cu scaunul în apropierea lui și chiar i-am vorbit puțin. L-am rugat să se prindă și să crească.
Am stat cu picioarele întinse, mi-am băut berea ieftină și am primit în mine ce mi s-a dat. Fără muzică, fără țipete. Păsări, albine, petale, scoarță și pământ scos de cârtițe. Am scris în cap mai multe decât pot nota aici. Scrisele alea rămân ca senzații, înmagazinate în minte pentru totdeauna.
Mi-aș fi dorit ca mulțumirea resimțită de mine pe parcursul celor 4h să fi influențat fulgerător întreaga lume. N-a fost așa. N-am auzit, apoi, nimic despre depuneri temporare de arme, prânzuri între inamici, nebuni vindecați uluitor, ranchiuni dispărute ca prin minune. Oameni, lăsându-și telefoanele și deschizând ferestrele către ce-i mai bun în viețile lor. Iertări pentru vini imaginare. Înverșunări risipite. Cedări generoase.
N-aș fi găsit neobișnuit ca întreaga lume să-și fi lăsat sufletul să cânte, așa cum a cântat al meu.
Simplitatea semi-sălbatică ce mă înconjura, gândul că spectacolul florilor și al pomilor mi se datorează și mie. Eu - pendulare între dezordine și aliniere.
Nu poți face filosofie, nici literatură în mijlocul frumosului, printre rădăcini, brazde și tulpini. Simțurile le fac pe amândouă.
Priveam, eram, închideam și redeschideam satisfăcut ochii, iar zona senzorială a creierului producea în ăst timp un text de necaptat pe hârtie.
Toate, de mai sus, însemnări feciorelnice de liceeancă silitoare. Dar ziceam să încerc și eu.
Senzația inhibantă de provizorat, lipsa unui plan, presiunea conștiinței mele idioate (de care nimănui nu-i pasă, dar eu am de tras cu ea): de exemplu, să nu „cauzez” zile sau ore grele cuiva prin absența mea fizică de la job. Efectul anilor de responsabilizare precoce a mea de către părinți.
La Deal, am mișcat câte ceva: un liliac, magnolia, hortensia - plantate în grabă, contra cronometrului meu interior de anxios. Replantat lângă doi pomi uscați iasomie cățărătoare. Apăsarea, resimțită doar de mine, de a reface, în modurile care-mi sunt la îndemână, vegetația pe ducă. M-am spetit tare, am mers sus nemâncat și am rezistat așa, numai cu apă, până după 15. Asigurarea sperată a unui somn buștean pentru o noapte.
Cred că slăbiciunea asta a mea de a-i mulțumi (sau a nu-i deranja) pe alții, teama nesfârșită de a fi lăsat în urmă, e cea mai puternică frână a mea. Mă duce în halul imobilității „desăvârșite”.
În apogeul adolescenței mele prelungite, am descoperit încremenirea și ceea ce mi se părea că-s beneficiile ei. Astfel, timpul va sta și el pe loc.
Nu se întâmplă nimic (imediat vizibil) în ziua când împlinești patruzeciși de ani. Se face dimineața aniversării tale, sosesc primele mesaje cu felicitări. Dacă mă aflu acasă sau „la ai mei”, famila se apropie de mine cu sfiala ori groaza izvorâtă din conștientizarea înaintării în vârstă. Vârsta ta le-o reamintește pe a lor.
Prietenii mai sună, neamurile apropiate sună negreșit. Obligația superstițioasă (dar nu lipsită de afecțiune) de a ține familia laolaltă.
Ceea ce, de fapt, se petrece, este inobservabil din afară. Înăuntru, vulcanul cu lacrimi și senzația că „încă se mai poate” amestecată cu aia că nimic nu se mai poate. Totul s-a cam isprăvit.
Părinții noștri nu aveau odorizante în mașini. Curând, părinții noștri, oamenii de ieri, vom fi noi. Ieri-ul e din ce în ce mai aproape de azi. Azi-ul, tot mai scurt, mai înghesuit. Ieri-ul îl ajunge din urmă. Mâine-poimâine, totul va fi un continuu ieri.
„Casele pot avea influența asta aproape auctorială asupra noastră, părând capabile să ne distrugă sau să ne desăvârșească viețile prin simplul fapt că stau într-un loc mai mult ca noi.”
Masculul „ideal” al filmelor europene de duzină: ochi mari, albaștri, umbriți de sprâncene groase, lăsate să țâșnească neglijent, bărbos (desigur), frezat impecabil, dar cu aspect oarecum rebel, rareori poartă părul foarte scurt, părul trebuie dat peste cap, înțepenit acolo cu föhn-ul, liziera părului începe la 2 cm deasupra ochilor. Ca la animale. Să arate și civilizat, dar și ca și cum ieri ar fi coborât din copac, cu tot cu tricoul lui polo scump, băgat în pantaloni, având numărul de cute socotit cu atenție dinainte ca masculul să iasă afară din locuință.
Sute de pagini de câmpi bătuți nu pot întrece o poveste bine spusă. Frânturi de filosofie, dramatism artificial, isterie telenovelistică, gândire „adâncă”, analiză politică ori psiho - toate pălesc și pierd în întrecerea cu povestea depănată cu talent, firească, curgătoare (nu musai cronologică), fără nimic în plus, nimic baroc, înflorit, liricizat, epatant ca stilistică; fără parada de înaltă cultură ori de cultură enciclopedică la care apelează des unii scribi seci la inimă, cu pretenții de scriitori. Din sterilitate, din neputința de a-și găsi drumul către imaginație, din sărăcia imaginației.
„Copil fiind, eram extrem de legat de satul meu, altceva nu iubeam. Nu voi uita niciodată spaima, groaza, durerea pe care le-am simțit când a trebuit să plec la oraș, la liceu. (...) Ce strângere de inimă! Ce sfâșiere.”E. M. Cioran, Caiete
Dealul - mentorul meu de piatră seacă.
Un pic mai în vârstă ca mine, îl respect și mă apropii de el întotdeauna cu sfială, ca de un stareț greu de înduplecat. De parcă m-aș teme că ar putea, cândva, să refuze să mă primească în poala lui.
Sunt vecin cu Dealul și încă mă las învățat cum să mă port în preajma lui. Ce ofrande să-i aduc, când să-l las în pace.
Să-l văd, să-l simt sub tălpi. Într-una dintre dăți, chiar mi-am luat dinadins încălțări cu talpă mai subțire, ca să mă las rănit de el.
Îi port Dealului insectele, brățări înaripate la încheieturi - în spatele genunchilor, la gleznă, pe abdomen, unde-i pielea fragedă. O relație de iubire la distanța unui braț. Iubirea cu un străin ce mă iubește nici eu nu știu cât.
O protuberanță a scoarței, acoperită cu mușchi, arbuști spinoși, copaci - vegetație. Un sol îndărătnic, ce nu reține apa. Clei, beton pe timp de secetă - cum e și acum.
„Dar dacă jocul copiilor exprimă dorința de a fi maturi, adulții își consideră fanteziile copilărești. În acest sens, atât jocul cât și fantezia reflectă stări de nemulțumire: //Am putea spune că persoana mulțumită nu-și creează niciodată fantezii, ci doar cea nemulțumită o face (Freud).// Pe scurt, o fantezie, ca și dorința exprimată în joc, este //o corectare a realității nesatisfăcătoare (Freud).//”
Eu: persoana mulțumită nu creează niciodată. Punct! Freud: „artele sunt un narcotic cultural”.
Din ce înțeleg eu, în zilele astea, mulți părinți ajung să-și cunoască cu adevărat copiii, petrecând o mai mare parte din timp în preajma lor. Câți dintre părinți știau, până mai ieri, care-i chipul & care-i firea copilului la prânz, de exemplu? Ce obiceiuri, ce nevoi are la ora aceea? Cât de mofturos, de pisălog sau de iubitor poate fi propriul copil la ora 13. Mulți nu aveau habar. Acum, au aflat!
Așa cum, despre adulți, se spune (o spun conspiraționiștii slab educați) că-s „sclavi moderni” la câte o corporație, tot așa, și copiii lor sunt, s-o admitem, orfani part-time.
Petreci, constrâns de izolarea la domiciliu, cca. 12 ore în același spațiu cu copilul tău, nu 4 ore - ca până-n prezent. Fostul interval 18-20/22 (când e ora patului), a devenit 7-20/22. Asta, dacă - în lipsa activității și a epuizării de peste zi, a programului drastic de culcare/trezire, îl mai poți târî în pat, seara, la ora obișnuită.
„Priveau prin ferestrele mari ale salonului zăpada aceea care acoperea piața și bulevardele de jur împrejur, învăluind orașul într-o pânză de tăcere, de blândețe și de somn.”
Mă dau în vânt după frazarea lui Modiano, iar traducătorii acestuia au avut grijă ca atmosfera de dincolo de litere să treacă și-n românește. Poate că o scriitoare cu „înclinații lirice”, siropoase, ar fi tencuit cartea cu „constructe” din astea, dar Modiano le folosește când te aștepți mai puțin, insinuându-le pe neștiute, determinându-te aproape să tresari de plăcere.
Patrick Modiano este unul dintre prozatorii care scriu aceeași carte, or asta, la el - culmea! - nu mă stânjenește deloc în lectură. Fraza lui curge ca un vals lent de sec. XIX.
Necontrolată de o mască socială, fața mea de om (pre)matur. Toți străbunii mei suferă adânc întipăriți în chipul meu. Odată cu mine, cu sau fără mine. Ideal ar fi să poți pune ordine în corul disonant al strămoșilor ce ți se înghesuie și ți se zbat, genetic, pe chip pentru întâietate.
Când urci în pat, minciuna vârstei nu te însoțește, rămâne aruncată la podea, printre șosete, chiloți, celelalte haine. În pat ești tu, ca gelatina.
Deformat, maleabil, frământabil. Iei forma obiectului în care singur te torni.
Dar nu asta mă urâțește, atunci când cad pe gânduri. Împins, cad. Mă urâțește felul cum mă încrunt, cum îmi fac fața pungă, ca un sfincter ce se străduiește să elimine ceva, să excreteze. Să cace oarece nesemnificativ. O muscă. O scamă.
Lăsând libere frâiele expresiei, mă urâțesc, devin una cu obsesiile și temerile mele, dar, mai mult decât urât, arăt a stupid, ceea ce mi-e insuportabil.
Cât poate dura până să bagi de seamă diferența netă dintre o bună educație parentală și timiditatea excesivă, la un copil?
Un copil prea retras, tăcut, poate trece drept unul bine-crescut, când de fapt el a fost de timpuriu strivit, redus la tăcere de părinții absenți afectiv ori de grozăviile văzute și resimțite în familie. Un copil micșorat psihic (de multe ori, și fizic; diminuat, înfricoșat și de propria-i umbră).
Părinții culeg pe nedrept „complimentele” anturajului: - ce prunc cumințel, rușinos ca o fată mare, curat, ordonat, la locul lui! Nu cere, nu zbiară, nu ripostează protestând. Ascultător, bun, un executant fără greș, discret până la dispariție, se face una cu decorul... Plânge des și din orice, nu știm mereu de ce, dar ăla bai să fie.
„Și iată, pe neașteptate, la 5 martie, a murit Stalin. Această moarte dăduse buzna în giganticul sistem al entuziasmului mecanizat, al stabilirii pe bază de ordin a mâniei populare și a iubirii manifestate de popor.
Stalin murise neplanificat, fără directive emanând de la organele de conducere. Stalin murise fără indicația personală a însuși tovarășului Stalin.”
__________
Obișnuiam să scormonesc, aveam un stil personal de a scormoni trecutul, a căuta „urme”, a vâna „scăpări”, pe care le instrumentam în acuze: sistematic, neobosit. Curiozitatea morbidă mă făcea inepuizabil. „Munceam” fără oprire la a-mi întreține artificial durerea; arsenalul meu de zgândărire - mereu funcțional. Interesul maladiv - treaz, insomniac. Nevoia de „a afla”, de a repeta, de obține noi și noi detalii ce nu-mi serveau la nimic, nu mă alinau în veci. Toate detaliile.
Nevroză pură. Or, în nevroză, logica nu-i activă. Concluzia e dinainte trasă și întreg efortul depus este pentru a o întreține și a o amplifica.
Balsam înăcrit, prefăcut în otravă. Ai fost și balsam. Ești otravă. Spurci, muști, sfâșii, arzi ceea ce urăști. Erbicid.
„Nu-i plăcea berea, mai ales în cantități mari, dar din când în când, berea putea fi folositoare <pentru a domoli inteligența>. Afluența asocierilor se potolea cu încetul, lăsând locul unei tihne plăcute.” (Praștia)
N-am citit multe romane mai stranii ca ăsta! Nu văd ce scop are, direcția înspre care mă conduce. Pot înțelege și gusta unele episoade, luate separat. E și amuzant, pe alocuri. Dar tot un amuzament ce mi se pare fără sens.
Niște adolescenți. Niște elevi. Relațiile dintre ei, relația lor cu școala sau cu adulții care-i supraveghează. Dar totul curge către o fundătură.
Trec cartea la categoria „curiozități”. Un câștig, pentru mine, este tălmăcirea într-o românească acum desuetă, dar nu mai puțin fermecătoare, o reîmprospătare e vocabularului. Și reîntâlnirea cu Jünger. În timpul alocat Praștiei, aș fi terminat - poate - două romane, dintre cele nou comandate.
„Cu siguranță, am o înclinație către tiranie.”
„Sunt atât de exclusivist când iubesc.”
„Dar efortul lui Freud de a o monopoliza pe tânăra femeie pe care o iubea demonstrează nu atât pericolele reale cât un respect de sine oscilant.” (Peter Gay)
„...istericul suferă în primul rând de amintiri.” (Freud/Breuer)
_______
*Peter Gay - Sigmund Freud - O viață pentru timpul nostru, TREI
Am mușcat din biografia lui Freud, scrisă de P. Gay, pe care au apucat s-o citească demult toți prietenii, mai puțin eu. De 20 de ani, de când am primit-o. Are paginile pătate cu pistrui de mucegai, ca pielea de pe brațele mele. Miroase a carte îmbătrânită prost.
Traducere, în general, foarte bună, dar care o fi afirmația din fraza următoare:
„Acum, când nu trecea o săptămână fără ca o femeie să nu-și dea foc...”
Sunt pe lume persoane, cum fu Sylvia Plath, pentru care sinuciderea e o formă a împlinirii. Râvna pe care o depun unii ca să reușească să se autosuprime alții o cheltuiesc cu dezvoltarea personală... Ori, poate că tocmai dezvoltarea personală este cealaltă fațetă a sinuciderii. Un fel de întâlnire a extremelor.
Extremele se întâlnesc pe lumea asta, cu mult înaintea paralelelor ce „se unesc la infinit”. Te dezvolți personal ca să nu (te gândești să) te sinucizi. Dezvoltarea personală e căutarea sistematică (și fără rost) - nenaturală, tehnică, parcursă după un „plan” - a unui sens personal.
Mircea Eliade — “Îmi plac mult jurnalele intime. Îmi place să surprind unele momente trăite de autorii lor. Pasiunea de a salva timpul este motivul pentru care eu însumi țin un Jurnal. Să salvez, prin scurte notări, sau chiar mai lungi, niște momente efemere. Dar mai trebuie să ai și vocație pentru Jurnal, cum au avut Jules Rénard, Gide, Jünger, Green.”
Cumplită noapte, cu „vedenii” și false amintiri, destinate să mă tortureze. Filmul cu „verișoara” trupeșă, care nu există în realitate - nu știu să fi avut de-a face, printre neamuri, cu o ființă ca asta - îmi trimite o duzină de fotografii în care ea e, progresiv, tot mai goală, golită de haine.
Masa aceea lungă, ca dintr-o somptuoasă sală de ședințe, dar instalată undeva în aer liber, la care ea citește, vopsită bicolor, blond-roșcat, cu șuvițe ce se suprapun și se amestecă neglijent, top negru, transparent, brațe solide, prelungi. Se însuflețește și se mișcă numai când o privesc. Din fericire, nu-mi aruncă nici măcar o ocheadă, or - astfel îmi pot și eu spune că n-a fost decât o rămășiță de film.
Spectre, cum îmi place să le denumesc, apariții (nu premoniții). Vise de ruperea inimii, certuri devastatoare cu mama, fără vreun câștig. Spatele gol, verișoara, pielea albă, topul din dantelă neagră, inadecvare.
Mă simt, la răstimpuri, agasat că, citind câte o nouă carte ce mă prinde, imediat pornește în mintea mea și textul recenziei. În loc să mă bucur numai de lectură, să mă las în plata acesteia, fac un dublu efort intelectual, ce nu-s sigur că-i în serviciul lecturii, al plăcerii de a citi.
Vin lansat din spatele unei doamne care aștepta nesigură în capul zebrei, ca să treacă strada, și-i zic doar „haideți”, iar ea trece o dată cu mine - un necunoscut.
La sat, nu erau atâția copii - de vârsta mea, sau mai mari - predispuși/dispuși să te tragă-n piept în orice împrejurare. La țară, umbla repede vorba, iar oamenii alunecoși puteau fi „taxați” prin boicot și izolarea lor. Pe când la oraș, ticăloșia poate fi lesne disimulată în zgomotul general, în agitația sterilă, specific urbană.
Eram un copil lent (cumpăneam mult), loial, corect și timid - în satul meu -, comparat cu ceilalți băieți. Un mare câștig a fost acela că mi-au permis ei să stau și să mă vântur prin preajma lor - am mai văzut și auzit și eu una-alta. Și am experimentat.
Copil, am hălăduit fără restricții (!), destul de mult, de pe un deal pe altul. La 6, la 8, la 10 ani - n-am crescut închis în casă. Am dat foc, am inundat, construit baraj de-a latul pârâului, colibe secrete pe malul acestuia; am pușcat cu carbid, făcut propriul arc cu săgeți - știam să aleg bețele care zburau cât mai departe. Am avut și praștie (pe care n-am învățat niciodată s-o folosesc, plesnindu-mă mereu peste degete), am aruncat cu pietre, pătruns „prin efracție” în case și-n curți străine, fără știrea proprietarilor (cu sau fără ei înăuntru), pândit vecini pișându-se, furat mici obiecte, mușcat de câine, tăiat în ciob până la os, urcat în copaci (nu prea sus), tras mulți litri de apă din fântâna cu cumpănă din curtea noastră...
În ciuda tuturor celor enumerate mai sus, n-am devenit un dezghețat. Dar, fără îndoială, tot ele m-au fortificat, mi-au asigurat un strop în plus de anduranță, în contactul șocant cu orașul (Ineu) și cu răutatea lui străină și rece.
Am rupt-o cu ei, așadar, imediat după BAC. Cu cei mai mulți. Nu fiindcă le-aș fi fost victimă, n-am de ce să pozez în asta. Pesemne că, după absolvire, i-am ignorat (fu mai mult un proces de ghosting decât o respingere) din cauză că atâția ani a trebuit să depun atâtea eforturi ca să rămân amuzantul-de-serviciu, simpatizabilul, exagerându-mi toate trăsăturile de clown - pentru a plăcea, pentru a nu fi dat la o parte și ca să nu mă mai simt un impostor, un intrus printre ei. Impostor - din clasa a 6-a încolo, până la terminarea liceului.
Mă întreb - cu toate că știu deja - dacă nu cumva prefăcătoria e dominanta lumii ăsteia, alături de răutatea înnăscută, ostilitatea, competitivitatea maniacală, sărită de pe fix - ucigașă a eului pur. Prefăcătoria-i grețoasă, mai ales atunci când plusează, depășind cerințele acceptabile ale conviețuirii sociale.
Simulăm empatie, regret, nostalgie. Simulăm că împărtășim cu tot prostul bucuriile sale, evenimentele „aparte” ale vieții sale patetice. Cu cât sunt, ori îi percepem, pe ceilalți mai sus-puși (rodul închipuirii noastre, piedestalul nemeritat pe care i-am așezat), cu cât suntem mai torturați de teama de a fi respinși de „cercurile” la care tânjim, cu atât mai mult ne scremem să ne prefacem mai bine.
Există culmi ale prefăcătoriei (precum aia necerută, aia venită din propria noastră inițiativă spăimoasă, cum că ei ne vor exila din grup imediat ce nu mai „facem frumos”) care, odată atinse, transformă toată treaba asta într-un ceva comic-amar.
Dăm shutdown inteligenței proprii, autoexigenței, nu cumva să părem mai deștepți decât „cercul”; dăm dreptate oricărei opinii mediocre, ne amorțim spiritul critic & ne întunecăm voit mintea, ca să nu ne întoarcă spatele niște neica-nimeni (pe care, de-am fi fost mai puternici lăuntric, n-am fi dat doi bani) - nu ne putem privi la lumină în oglinda conștiinței...
Într-o stare de inconștiență autoimpusă, omul mănâncă o groază de căcat - numai pentru a face și el parte dintr-un „cerc”. Cercul fără centru.
Nu știu precis care-i povestea completă a prezenței mele în clasa aceea de liceu. O trecere. O, tempora! O contribuție episodică, dar intensă, formatoare. Un mod mai puțin aspru de a mă apropia de vârsta adultă, împreună cu niște străini.
În aceeași barcă, pentru câteva ore pe zi, în aceleași bănci. O strădanie cât mai creativă de a face cât mai suportabilă viața de licean. Dacă m-am „dăruit” așa n-a fost cu dezinteres, ci pentru a primi și de la ei, la rândul meu, ceea ce consideram eu că era pus deoparte pentru mine.
Mi-au fost dragi colegii, fiindcă reușiseră să mă înțeleagă, să-mi înțeleagă limbajul de scamator — iute, eliptic, aluziv + jocurile de cuvinte — chiar sfârșiserăm prin a vorbi aceeași limbă cu toții.
Inventam și-i provocam să inventeze. Să se încreadă în mințile lor, să lase din mâini grija inhibantei temeri de a se face de râs.
Nu prin predici îi stârneam, ci prin exemplul propriu. Îmi ieșea să fiu molipsitor de coroziv. Răsuceam înțelesuri, răstălmăceam, chinuiam și mulgeam la sânge limba română. Nici o prostie nu era prea mare pentru a fi rostită cu glas tare. Sigur că nu era un proces dinainte gândit, n-aveam un plan ticluit, rațional, în sensul ăsta. Trebuia să-i transform puțin pe ei, încât să-mi pot găsi eu mai lesne locul și vocea în mijlocul lor.
Eu arbitram, deci, limbajul și atmosfera. Unii dintre ei erau cu strădania. Alții aveau, de asemenea, satira înnăscută. Puțini rămâneau în urmă.
Amintiri stârnite de parfumul senzual, psihotrop, al teilor.
Imagini vii cu niște colegi de liceu - sentimental vorbind - morți pentru mine. O „recolecție” de chipuri, profesori & colegi, îmbătrânirea lor, ușurarea de a nu-mi fi dor de ei, ci numai de vremurile acelea, de tinerețe, și nu în întregime - poate extazul, muzica, dansul frenetic, râsul la glume de calitate.
N-am fost niciodată cu adevărat atașat de ei, dar cât timp m-am aflat în mijlocul lor, mi-am făcut simțită prezența cu vorbe de duh, iuți și bine plasate, măscări prin care am cucerit - dintotdeauna și oriunde - simpatia. Cardul meu de acces în acea mică lume.
Totul a fost „contra cost” - m-a costat un însemnat efort de inspirație și originalitate.
Dar n-am ținut profund la colegi. M-am simțit mereu un intrus printre ei, un outsider. Nu cred și n-am pretenția c-am fost singurul. Mi-am câștigat locul în „elita” clasei prin spirit și istețime. Părinții mei n-aveau un „nume”. Mi-au fost de mare folos repeziciunea intuiției, improvizația spontană etc. În rest, părea că erau cu o generație mai mari decât mine. Așa au rămas până astăzi.
O fertilă cârdășie a noastră. Unii dintre ei fuseseră deja și au rămas prieteni. N-am reușit să pătrund acolo. Mi-a ieșit doar o apropiere cu termen strict de expirare. Nu zic că în mod voit am păstrat distanța, dar n-am găsit nici la ei ușile sufletului deschise. Totul până-n prag. N-am depăsit pragul.
Plouă, în sfârșit, după săptămâni de uscăciune. Pământ crăpat. Și ce bine că plouă! Ieri, o zi ceva mai mohorâtă, am chemat-o și am așteptat să vină ploaia; lumina zilei prevestea aversa - una izbăvitoare. Dar ploaia a venit abia astăzi, ca un cadou rătăcit. Plouă des, mărunt, așa cum se cerea.
N-am nici un plan pe afară. Bucurie. Trec rafale de vânt, nu mașini. De unde desprind că mulți circulaseră din cauză că-i stârnea soarele și n-aveau altă treabă, n-aveau stare.
Muzica & dansul „nu sunt de la Dumnezeu”. Prefer să le spun „neoprotestanți” celor care cred asta, poate că-mi place rotunjimea sonoră a prefixului neo.
Printre puținele obiecte lumești „sacre”, pentru mine: cărțile. Mă port îndatoritor chiar și cu cele slabe (pe care nu le voi reciti). Ce spun eu de cărți, când până și cu ziarele tipărite...
*
Am primit un gând pe e-mailul minții, cât zăboveam la baie (mă încrețește epidermic eufemismul „baie” pentru budă; doar nu te caci în cadă sau la duș). Dar crezi că-l mai știu? Era ca un vers, ca un motto, un haiku, o scurtă frază dintre cele pe care le încrustezi pe monumentul cuiva, înșurubată în conștiința mea, foarte aproape de locul dominant ocupat de imago-ul autorității parentale - cât de uscat sună asta.
Înrădăcinat în psihic, parazitul imaginii părinților-de-care-te-temi. Părinții de mulțumit. Iubitori, dar arătându-și mai apăsat exigența și criticismul (decât dragostea), veghind cu un zâmbet neîncrezător-subțire asupra faptelor mele. Părinții aceia omnipotenți și atoatevăzători, din închipuirea copilului, și care au cunoștință despre tot ce mișc eu. Chiar când nu-s de față.
„Educația de succes” = părinții croindu-și un cort și instalându-l în supraeul tău.
Berea e frecție - bei și piși. O ușoară senzație de îngreunare, o ușoară veselie și o amețeală oarecare - nimic. Dar țuica, odată băută, te urmărește întreaga zi. Se face borhot în tine și, pe lângă asta, continuă să-ți fermenteze și-n mațe, susținută de bacteriile euforizate ale digestiei - e ca și când ai mai bea și după ce ai încetat să bei.
Ai de îndurat putoarea, parfumul acela înșelător de descompunere, ca de floare de prun căzută peste un cadavru proaspăt. Pentru un efect imediat și de durată. Nu te amăgi - umpli toată încăperea cu duhoarea. Emani și-n aer liber, la câțiva metri buni în jur. Mirosul emanat ar putea face pe cineva să creadă că ai băut litri, atât de năvalnic e!
Ce tristă-i berea din pahar după ce i se duce spuma! Un pișățel gălbui, o mostră de urină.
Îmi amintesc excitația dintr-o zi a copilăriei, când unul dintre băieții-mai-mari din gașcă a venit și ne-a anunțat că a sărutat o fată, descriind amănunțit cum i-a luat între buzele lui, pe rând - buza de sus, buza de jos...
Mi se părea un teritoriu fantastic - sărutul. Au mai trecut, după acest episod, decenii până l-am experimentat și eu. Mi-a fost ani de-a rândul frică de sărut. Îmi închipuiam c-o să dispar în gura ei moale și prea umedă.
Până la 11, ziua trece cu pași mari, în salturi, îmi scapă din mână. Apoi, preț de câteva ore, până pe la 15 - timpul începe să se dilate, nu știu...; se oprește, stagnează, poate că se face lichid și se infiltrează în humusul zilei ca-n apa freatică, trecând mai puțin distinct, nemarcat.
După 15, încep să redevin conștient de timp, să-l măsor (măsurându-l, îl încetinesc), fiindcă mă surprind dorindu-mi mai ardent să treacă, să se încheie ziua, ca să mă pot întinde puțin în pat sau să ies la soare câteva minute (deși asta se întâmplă mai rar - copiii sunt și ei afară și mă atacă din toate părțile).
Un bărbat îi suflă femeia altui bărbat, iar „păgubitul”, în loc să se vadă pe sine așa cum este - adică, învins - îl vede pe celălalt că-i evreu.
Elisabeth Bibesco: « J’aime les Juifs. Je les aime passionnément. Ce n’est pas parce qu’ils son malheureux. Non. Je les aime parce qu’ils éloignent l’horizon. »
Proasta mea memorie muzicală este excepțională. (M.S.)
O construcție ce, astăzi, ar putea părea paradoxală, dar pesemne că în vremea aceea (1936), excepțional n-avea, ca acum, doar conotații apreciative.
Excepționalul este ieșitul din comun. Astfel, și o crimă ar putea fi excepțională, o greșeală, o căldare, o prostie etc.
Mă aflu la Deal. Întins în hamac, catarama curelei de la pantaloni mă orbește, lucind în soarele ce bate din spatele meu. Am luat, din neatenție, hamacul cel mic. Am poftit la el, fiindcă-i mai colorat, mai „jamaican”. Suflă vânt din nord-vest, în rafale scurte; le aud mai întâi răzbătând prin pădure, până să ajungă la mine. Zgâriat de spini, nu foarte obosit, berea lângă mine. Și sculele de coafat pomii.
Frumoase, totuși, orele înserării - la Ineu! - lucru care mi-e familiar și mă surprinde, totuși, de zeci de ani. Seara la țară nu anunță (ori nu seamănă cu) un sfârșit, ci promisiunea unei noi și proaspete zile de mâine. Sau începutul petrecerii.
Aici, la Ineu, am așteptat cu cea mai mare nerăbdare înserarea. Adunarea prietenilor, curent în priză, volum, sonor, muzică. Ieșirea în oraș - plimbare, afișare, discotecă. Turele cu bicicleta, în căutarea unui cunoscut. A zăcea, atârnând de grupuri care nu erau ale mele, în lipsă de altceva.
Penibil, dar frumos, nu?
O zi ca (oricare) alta. Trec cu o repeziciune uimitoare - sunt aproape identice, monotone ca desfășurare „exterioară”. Doar stările ce mi se mai schimbă, cu câte un vârf, câte o cădere scurtă.
Viața chiar trece zi cu zi - constatare filosofică de 2 bani, dar cum aș fi putut s-o formulez altfel? Și de ce aș face-o?
Simt nevoia să duc ceva la capăt. Ceva, orice. Până și rezolvarea unui detaliu de job m-ar bucura (și nu doar pentru că m-aș scăpa de el). O carte, o treabă oarecare (cum ar fi tunderea pomilor). Dar, în special, o carte! S-o termin cu bine pe asta a lui Buzzati, să-ncep alta și s-o devorez. Să scriu ceva, un adevăr nespus, care să aibă puterea să despice lumea-n bucăți.
„Aș vrea să vii la mine într-o seară de iarnă și, îmbrățișați în spatele ferestrelor, privind singurătatea străzilor întunecoase și reci, să ne amintim de iernile din povești, unde trăiam împreună fără să știm.”
„S-a pretins că a te accepta este condiția indispensabilă dacă vrei să produci, să /creezi/. Adevărul e tocmai pe dos. Tocmai fiindcă nu te accepți te așezi la lucru, te apleci asupra celorlalți și, mai ales, asupra ta, pentru a afla cine-i acest necunoscut întâlnit la tot pasul, care refuză să-și dezvăluie identitatea și de care nu te poți descotorosi decât atacându-i secretele, violându-le și profanându-le.”
E.M. Cioran - Caiete
Whatsapp a devenit un mediu propice pentru scursuri. Ce n-a mai încăput pe FB s-a mutat pe Wsapp, în speranța că acolo va găsi o tribună mai potrivită. SMS-ul a devenit un lux (niciodată pe deplin adoptat sau agreat în Românica) - e select, selectiv, aproape „elitist”. Oamenii fini își scriu sms-suri. Wsapp a fost cucerit de cei care nu mai au răbdare și simt nevoia să deverseze neascultați de nimeni. Dialogul surzilor: multă larmă, pe care nimeni n-o distinge, dar toată lumea își vede nestingherită de vorbărie, scopul fiind acela de a dovedi „urme de activitate”, nu contează ce faci, ce spui, important e să încerci să umpli vidul.
SMS îți scrie cineva care chiar are ce să-ți spună. Ceilalți sunt masați cu toții pe Wsapp, la îngrămădeală. Wsapp e surogatul grupului. Este simularea apropierii - și, de aia, Wsapp e o prelungire sau un extaz sec al Facebook, al Instagram.
Un bărbat frumos și penibil. Jalnic, dacă preferi. Un cerșetor de amor. N-ai cum să-l refuzi. Se gudură pe lângă tine până-l fuți din milă. După care, tot din milă, nu-l mai părăsești.
„În tinerețe, oriunde mă duceam, îmi plăcea să semăn dezordine. La dineuri, întâlniri, adunări literare, în medii intelectuale sau burgheze, peste tot produceam haos și agitație prin sarcasme sau provocări. Toate astea nu țineau, la drept vorbind, de o voință premeditată de scandal, ci de o isterie irepresibilă, de o sete de autodistrugere îndreptată spre exterior.”
(E. M. Cioran, Caiete, Humanitas)
A gândi înseamnă a te admira (în oglinda gândului, în alcătuirea și „reușita” lui). Odată ce înveți să gândești (cărțile și unii mentori îți pun în mâini uneltele pentru asta), ai cam două căi de urmat: să faci o „carieră” din a gândi - pentru alții, pentru deliciul lor - și/sau să gândești doar pentru tine, pentru a-i da minții de lucru, sfârșind prin a-ți deveni autosuficient și a te admira gândind.
Admirația de sine pe care ți-o porți, observându-te în felul cum asociezi și legi un gând de altul, este una dintre fundăturile (=defensivele) ce dau apoi de furcă psihoterapiei, căreia îi este mult mai dificil să obțină progrese cu un campion al gândirii autoadmirative, care simulează inconștient autoanaliza, dar pierzându-se, de fapt, în înlănțuiri nesfârșite de raționamente deșertificate ce abia dacă ating suprafața problemelor.
Ce dimineață frumoasă și proaspătă! Temperatura ei temperată. Numai bună să ieși afară, în fața scării, și să vorbești la telefonul mobil.
Aud, fără să vreau, mișcările vecinei în apartament. Își împarte timpul între evlavia cu care ascultă Radio Sf. Treime și, seara, predica rostită cu buzele necontenit umede ale lui Gâdea, pe Antena 3.
Într-un vis, ce nu era al meu, am fost Amin. Pace, împăcare, postire. Iertare. Îndurare. Am fost binecuvântare trupească.
*
Nu am avut vreodată un interes pentru asiatice. Asia Mică, da. Orientul mijlociu, da. Mediterana, da. Și fetele dealului - mugurele, frunza, foșnetul. Fete cu nume masculine. Murdăria, praful, sudoarea.
Alternez calmul și îndemnurile la rațiune cu exemple personale de frenezie. Nevroticii „clasici” ca mine sunt primii (care le intuiesc, dar sunt și) cuprinși de tulburările veacului.
Un torent de acid este romanul În grădina căpcăunului, scris de Leïla Slimani. Nu mă interesează foarte mult valoarea literară, nici succesul la critică, atunci când dau peste cărțile mele cinice, neîndurătoare. În grădina... corodează totul în cale, ceea ce mă satisface pe deplin.
Femeile „literate”, care se adapă din și se scaldă în aerul rarefiat din preajma cărților, au o anumită aplecare înspre numele Nora. Numele ăsta, în accepțiunea lor, absoarbe în sine un soi de puritate de pizdă martirizată. O pizdă ce-ar râvni la te miri ce, dar care-și activează bujiile numai dacă-i spui povești corecte gramatical. Mustind de lirism, cu pule metaforizate vegetal...
Bineînțeles, mă ia tremoloul dinaintea unei zile de „birou”, neliniștea mocnită, fără alte manifestări detectabile decât o oarecare tendință de a ordona, preventiv, lucrurile din preajmă, un mai mare zel în toate cele, ducerea sforțată la capăt a unei cărți, liste „to do”, începerea altor cărți și aducerea lor mai aproape, pe noptieră, mai multe însemnări în caiet, ochi mai uscați, uit să clipesc din cauza anxietății, și apoi clipiri mai dese, litanii, mantre, mătănii interioare pentru a alunga gândul la ziua de mâine, neplăcerea de a merge într-acolo, unde se cere să-mi compun un rol, un alt chip, indigestia de a mă afla acolo...
/// SCHOPENHAUER: „Cărțile proaste sunt un venin intelectual care distruge spiritul. Și, pentru că majoritatea persoanelor, în loc să citească ce-i mai bun din diferite epoci, se mărginesc să citească ultimele noutăți, scriitorii se limitează la cercul îngust al ideilor în circulație, iar publicul se scufundă din ce în ce mai adânc în propriul noroi.”
Puțini îmi sunt dragi. Îi percep pe toți, radiografic, exact așa cum sunt și nu-mi place de nici unul. Prefer să-i ocolesc, să-i privesc de departe. Să-mi imaginez cum ar fi...
Umbrele lor, tristețile lor camuflate prost (ca să pară mereu niște învingători), felul cum simt să-și clameze „unicitatea”, mușcătura lor pasiv-agresivă, râsetul lor, mimica trădătoare, întunecarea ce li se lasă ca un văl peste ochi, nemulțumirile surâzătoare, traumele minimalizate în tabieturi, ticuri etc. Fixuri & fixații.
Probabil, de toate astea, plus alte câteva, mă tem că ar putea fi ghicite de ei și la mine. Destule motive cât să rămân acasă, în casă. Să evit, să fug, să mă bag sub pat, alături de omul meu negru, personal.
Mi-am cumpărat un hanorac. Nu sunt atât de funky. Stilul mi s-a făcut mai sobru în deceniul ăsta. Revoluția răsuflată. Revolta domesticită. M-am tot răsculat, până am obosit.
„Când flirta, Annie nu recunoștea întotdeauna în sinea ei că flirtează. Câteodată, prefera să-și suspende facultățile mintale pentru a putea flirta, cum ar veni, fără supravegherea minții. Era ca și cum mintea i se despărțea de trup, care trecea în spatele unui paravan, ca să se dezbrace, în timp ce mintea, de cealaltă parte a paravanului, își vede de treaba ei.”
Mario, spaniolul bulbucat, penibil, cabotin, overacting, și păros. Negricios, încercănat, ar putea prea bine să fie și un arab. Ar fi vreo diferență?
Autobuz, pe linia 9, nu este. Există doar linia 9 (care-i veche). Tramvaiul 9 e ultimul din Timișoara. Și printre cele mai neglijate. Nu mai sunt altele - 10, de exemplu. Liniile se opresc la 9. Următoarele linii vor fi de metro, cândva. Secolul 21. Ciorapii de lână, ușor găuriți mă pot țintui de canapea. Dimpreună cu halatul meu de femeie casnică.
Mario, un cocoșel subdezvoltat, cu nume de fustangiu - răsfățatul femeilor. Femeii lor. Cămașă albă cu picățele, părul și barba tunse cu securea, cu cuțitul de pâine - o neglijență savantă, căutată. Răsfățelul-cu-cocoșelul încurcă grav borcanele. Suferă, dar nu dă socoteală nimănui.
O nouă producție veche, o reeditare a unui produs brut, uitat într-un sertar - desfrânatul cinic.
J. Eugenides, Marele experiment --- „Pe atunci, nu plecam și nu ne fugăream unul pe altul. Ne căutam doar, și de fiecare dată când unul dintre noi căuta, dădea de celălalt, așteptând să fie găsit.”
Literatură feciorelnică. Literatură pentru femei oftânde, casnice, fumătoare, îmbrăcate mereu în același capot roz-piersicuță, scămoșat, împuțit de tutun și de mirosul tocanei de zarzavat. Credeți că doi foști amanți, foști iubiți, prieteni apropiați, care fac împreună o ultimă drumeție transisraeliană, s-ar adresa în felul următor unul altuia?
„- Spune-mi, crezi că am putea înopta aici?”
„Spune-mi”!? În veci n-am vorbit unui apropiat în felul ăsta! Așa cum nu arunc nici un „auzi” unuia care e la un metru de mine, înainte să încep să-i spun ce am de spus. Astea-s afectări teatrale, demne de actorii români cu tulburări de personalitate (adică, mai toți actorii români).
Limbajul, dialogurile lui Grossman sunt antipatic de artificiale. Când din cale-afară de dulcege, când prăfos-înecăcioase.
Nu mai țin minte numele romanului, dar e de evitat! Oricare ar fi.
Fumând, n-o pot face tăvălit pe canapea, ci la fereastra întredeschisă. Nu fumezi la geam, pentru a da fuga după aceea în lounge. Nu fumezi, ca să alergi. Ci ca să te-ntinzi. Să simți cum niște pereți groși, câteodată din sticlă, te despart de preocupările tale, acum surde sau amuțite „dincolo”, pentru câteva ore scurte. Simți gândurile bătând în pereții conștiinței, și cum pereții-s din sticlă le și vezi, schimonoseli grotești, urlete mute din care „înțelegi” numai mimica.
E treaba ta cine și când, și sub ce formă. Citește tu mai departe. Împinge tu limitele!
Am părăsit solul de scoici, nisip, praf, m-am agățat cu unghii negre de oameni, semeni, colegi, o ștergem la jumătate, o putem șterge și la litru dacă vrei, ciocolată neagră, amară, fără nici un cub de zahăr, carte după carte, legate între ele ca țigările, mucul și țigara cea nouă din pachet, cilindric perfectă, bine îndesată cu tutun.
Apă & pământ în gură, pe limbă, sub unghii, mizerie organică, nu vrei s-o speli de acolo, nu vrei să se ducă, o porți ca pe-o decorație, amuletă protectoare luată de acasă, îți porți familia sub unghiile cu care te-ai agățat de ea pe când voia să te trimită departe, și m-a trimis, ca să fac o școală mai bună, e spre binele tău, după care s-au mirat...
Reînnoiesc jurămintele părinților, apă & pământ. Pași, mai mulți pași, alți pași, nasu-n cărți, mirosul de vanilie al cărților RAO așteptând să le citesc, le-am și pus pe lista publică ce mă obligă, toată lumea-i cu ochii pe ea. Viața ta, expusă la câteva răzuiri de loz distanță.
Lipsa (sau insuficiența) banilor te face mai smerit, într-un mod superstițios (nu creștin), dar bănuiala mea e că asta se petrece numai la suprafață. Smerenia dobândită la strâmtoare, menită să mă convingă pe mine că-s bine și așa, cu bani puțini.
O vreme, reușesc să fiu cumpătat, cam până la jumătatea perioadei rămase înainte de următorul salariu. După care, ceva se sparge, ceva intră într-un tangaj periculos, o gaură apare undeva, o ruptură (în fund?), iar pe acolo se scurg, cu repeziciune, toți banii de care, afișând o gestică cvasi-religioasă, prefăcut ascetică, nu m-am atins timp de 2 săptămâni.
Mijlocul acelei înșelătoare acalmii, când încă mai ai impresia că banii îți vor ajunge până pe 6 ale lunii viitoare, e doar o fantasmă.
N-ai bani = îți dă de gândit, devii inventiv. Ca, la urmă, să-ți bagi ceva în stăpânirea de sine și să spargi în extazul risipei tot ce mai ai.
Nimic nu-mi alterează pofta de mereu alte cărți sau de a reveni la unele dintre cele demult citite.
*
Înapoia metaforelor căznite, strecurate la tot pasul, se întrezărește câte puțin din talentul autoarei și ghicim potențialul irosit al unei opere însemnate, una total diferită de Summer.
Metaforele & comparațiile Monicăi Sabolo par a fi luate dintr-un „dicționar definitiv de metafore și comparații” pentru scriitorii începători.
Dar Sabolo nu va mai scrie acea „operă însemnată”, ce va rămâne pe veci „potențială” - are mai bine de 50 de ani. Zeci de ani risipiți, compunând în modul ăsta: liceal, ieftin, bun de consum.
În două rânduri, cel puțin, spatele sau ceafa cuiva e „un reproș mut”. Pleoapele se zbat frenetic, încât provoacă furtuni (zic și eu...), ochii-s mijiți a bănuială, Totul este clișeic în cartea asta!
Iată-l, câteva pagini mai încolo, și pe cel de-al treilea „reproș mut”, de astă dată, fără nici un „spate”.
*
Iulian Tănase scrie bine când tace. Și tace pe limba mea. Poate și fiindcă suntem vecini de generație.
Iată-mă-s la Ineu, popa se roagă și pentru mine, mă roagă în locul meu, la microfon, amplificat de 10x, seara și în zori, șapte & nouă, nu-n ordinea asta, iar eu nu pot adormi fiindcă mă tem în casa asta cu toate fantomele durerilor pe care le găzduiește, iubiri și strămoși morți care nici măcar n-au apucat-o, vise grele, aer încărcat, un pic cam răcoare.
Tresar și deschid larg ochii pe cand e să adorm, privesc peste umăr, schimb brusc partea pe care-s întins în căutarea alinării și a somnului bun pe care știu că-l pot, câteodată, căpăta aici.
"Jankélévitch a raison : l’amour relève de l’emprise et cette emprise est une bénédiction. Aimer, c’est être dépendant, dominé, subjugué, assujetti. Aimer, c’est passer après."
Alain Finkielkraut
Ultima zi din penultima (teoretic) lună de iarnă. N-am avut iarnă grea, iar eu am întâmpinat-o cu mai puțină oroare ca oricând. Aproape indiferent. Și nu resemnat. Nu apatic. Împăcat, așa cum sănătatea sufletească neprefăcută ar cere-o.
Măgarul de împrumut își face convorbirea telefonică din fiecare seară. Iese pe balcon, să i se audă mai bine trompeta. E vocea lui. Socotesc că vorbește atât de mult (și tare) la telefon ca să-și evite partenera dolofană cu chip de bufniță căreia i-au căzut penele din jurul ciocului.
Când zâmbește, ciocul i se ivește și ea capătă cea mai tâmpă privire.
Cineva încearcă să mă sune pe fix, dar nu răspund, un număr de Germania - trimisesem un email și ăla voia să discutăm. Mie nu-mi plac - și mă feresc de ele - discuțiile la telefon, fără suport scriptic. Adevărul este că, de fapt, încerc să nu mă implic, poate trece, poate dispare situația, dar n-o să dispară, doar se amână și va reizbucni cu o oarece forță, încercându-și calea către final.
Situațiile sunt create și amplificate de oameni, de neglijență, de anxietatea lor, de carierismul lor psihopat.
Înțeleg mult mai bine despre ce e vorba dintr-un text scris, chiar de e prost scris. Ca urmare, n-am răspuns.
Situațiilor nu le place să se mențină mult timp în viață. Își joacă actul și apoi se duc să dispară în cimitirul situațiilor.
Muncă idioată. Ani pierduți.
Telefonul sună îndelung, cu mare nesimțire. Insistă neamțul. Nemții insistă. E rolul lor pe pământ. Insistența, persistența.
Vecinul de împrumut - glasul răgetului de măgar. Țigări multe. Iar ea e soprana ascultată de nimeni, care mătură după ce artiștii părăsesc scena. Soprana sălii goale, cântând la mătură.
Mă țin la curent, adică informat, ascult muzică, întrețin (ca un restaurator amator) diverse liste cu muzici alese, adaug & șterg piese, mai dau din cap când și când (de găsesc ceva memorabil), mă las antrenat, mă piș des.
Câteva replici fără rost, câteva dialoguri de formă, dispreț, oftaturi, priviri pierdute pe geam, ascult ploaia, sirenele tâmpitelor ambulanțe, ascuțimile pe care tonul unora le capătă.
Pufnesc, imit voci, imit rostiri, accente neardelenești, râsete, înjur grosolan - astea mă ajută!
Fumat, spălat obrazul, schimbat haine - nu mai țin minte precis dezordinea în care am făcut lucrurile. Parcare, pâine, smântână. Chipul imobil al smântânătoresei. O fi astfel compus sau asta îi este fizionomia? Unde compus = mască.
La Cluj, în pensiune. Ar trebui să compun un cântec indie-folk românesc pe tema asta (în stilul Robinet și Înjunghietorii pe la Spate).
Am încercat să mă agăț cu gândul de cartea începută, ce mă aștepta acasă. Am încercat să rămân amorțit întreaga zi. Astfel, timpul mi-a trecut în hălci: una, până la 11,00; alta - până la 15,00; alta - până la 16,30. Penibil, să aștepți doar să treacă timpul.
Fiind băiat de la țară, cutreieram și păduri, și - mai ales - tufișuri de sânger, porumbar, corn, alergam din te miri ce motiv, dar odată ajuns în municipiu, n-am putut înțelege actul de a alerga după un tramvai (chiar riscându-ți viața), nici traversarea pe roșu.
Senzația că e vară. Senzația că ceva scapă traducerii, discurile de vinil, ordonate și cuminți în raftul lor special, îmi dau senzația că-i vară. Ascult mai puțină muzică decât acum trei ani, acum doi ani, ceva anume mă stârnea pe atunci în mod deosebit și mă trimitea nesmintit înspre muzică, cumpăram discuri într-o stare febrilă și le ascultam pe loc.
Soarele intră înapoi în nori, norii-s cenușii, groși, pufoși, neserioși - de dragul aliterației. Copacii - goi, cărțile se citesc singure, ești cu totul în afara controlului meu.
De fiecare dată când scot un vinil vechi dintre celelalte, mii de particule se desprind din el și zboară umplând atmosfera camerei de zi. Din el, din coperta lui. De fiecare dată, un vinil scos e mai subțire. Mai puțină melodie în șanțurile lui.
Paranoia. Receptivitatea mea exagerată la ceea ce ni se năzare a fi o insultă.
Eu nu conspir, nu coc planuri de răzbunare. Imaginația e cu totul altceva (acolo bat, mutilez, ucid), nu iese nimic concret de acolo. Chiar și atunci când iese, e în defavoarea mea - complet irațional, dezlânat, prăpăstios.
Să fac nopți albe, cu capu-n mâini, cu stiloul în gură, scriind în neștire, să am ce alege și elimina apoi, dar dacă îmi țin capu-n mâini cu ce țin stiloul? Cu gura!
Ce-aș avea de scris? Nu știu. Scene. Dialoguri. Pete de acid. Pivnița mirosurilor de-o viață.
Arăți cu 10 ani mai bătrân, îmi spune neamțul, nepăsându-i că gafează, pe când așteptăm la coadă la buda benzinăriei (cine mai zice „peco”?). Oglinda din fața mea, mare cât peretele, îi dă dreptate. Totuși, nu chiar 10 ani! Însă-s într-adevăr boțit, carnea albită - din cauza excesului din seara precedentă.
Are o anumită chemare într-însul mirosul transpirației, când nu-ți amintește de procesul descompunerii, dând în exces.
Vecina se pișă interminabil cu jetul abundent al unei vaci unde naiba are loc în ea atâta pișat câte lichide poate să bea? Și vidanja, abonata străzii ăsteia, sugând prin trompă căcatul de la un anumit număr de casă, li se înfundă buda tot des, canalizarea, niște grași, vine vidanja și absoarbe căcat, cu motorul turat la maximum.
Există, neîndoielnic, o mutră de Carmen. Și asta nu-i neapărat o afirmație măgulitoare! Carmen este prototipul blegei, un pic înapoiată, un pic slab instruită, în amorțire, cu nevoi pe care nu se prea pricepe să și le revendice.
Un pic grăsuță, dar nu obligatoriu, unii ar spune „cu forme”, sâni mari, față rotundă, frumușică - piftie. Tremurândă, obedientă, ușor manipulabilă de șmecherul potrivit. Carmen e bleagă. Lentă, cu ochi apoși, nu frigidă, dar fără inițiativă.
Ia ce i se dă, se dă cui i-o cere. Pentru a dezamăgi cât mai puțin. Carmen poate fi și o tocilară. Nu fumează în adolescență, ascultă de părinți, îi sună zilnic - dacă nu locuiesc în apropiere, ca să-i poată vizita atât de des cât și-ar dori. Merge direct acasă după încheierea cursurilor.
Carmen și-o trage la lumina zilei cu băiatul ăla care o duce în camera lui fără draperii, cu șomoiage de praf mișcătoare pe podele.
Carmen are pielea albă, când se bronzează se înroșește, se arde, nu-i deloc tipa hispanică la care ne-ar conduce gândul când îi auzim numele.
Carmen e o mulă. E om bun, te ajută, îți dăruiește, te primește și neanunțat. Deschide ușa oricând, îți prepară un ceai, îți așterne un pat, în living, sau te primește în patul ei. În pat, se vede că-i place, dar participarea ei e minimă. Geme civilizat, nu strigă în extaz, dar nici de piatră nu e. Totul se reduce la gesturile absolut necesare. E mult mai atentă la ceea ce-ți dorești tu - fiind foarte receptivă, se mulează, ca făcută din plastilină.
Speră c-o să rămâi după aceea, dar n-o spune, n-o cere.
O să verse câteva lacrimi, după ce ieși pe ușă. Sau după ce iese ea.
Carmen e albă și rotundă ca luna, așa cum marțea e galbenă, miercurea-i vișinie, joia-i maronie etc.
