Nu se întâmplă nimic (imediat vizibil) în ziua când împlinești patruzeciși de ani. Se face dimineața aniversării tale, sosesc primele mesaje cu felicitări. Dacă mă aflu acasă sau „la ai mei”, famila se apropie de mine cu sfiala ori groaza izvorâtă din conștientizarea înaintării în vârstă. Vârsta ta le-o reamintește pe a lor.
Prietenii mai sună, neamurile apropiate sună negreșit. Obligația superstițioasă (dar nu lipsită de afecțiune) de a ține familia laolaltă.
Ceea ce, de fapt, se petrece, este inobservabil din afară. Înăuntru, vulcanul cu lacrimi și senzația că „încă se mai poate” amestecată cu aia că nimic nu se mai poate. Totul s-a cam isprăvit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu