Muzica & dansul „nu sunt de la Dumnezeu”. Prefer să le spun „neoprotestanți” celor care cred asta, poate că-mi place rotunjimea sonoră a prefixului neo.
Printre puținele obiecte lumești „sacre”, pentru mine: cărțile. Mă port îndatoritor chiar și cu cele slabe (pe care nu le voi reciti). Ce spun eu de cărți, când până și cu ziarele tipărite...
*
Am primit un gând pe e-mailul minții, cât zăboveam la baie (mă încrețește epidermic eufemismul „baie” pentru budă; doar nu te caci în cadă sau la duș). Dar crezi că-l mai știu? Era ca un vers, ca un motto, un haiku, o scurtă frază dintre cele pe care le încrustezi pe monumentul cuiva, înșurubată în conștiința mea, foarte aproape de locul dominant ocupat de imago-ul autorității parentale - cât de uscat sună asta.
Înrădăcinat în psihic, parazitul imaginii părinților-de-care-te-temi. Părinții de mulțumit. Iubitori, dar arătându-și mai apăsat exigența și criticismul (decât dragostea), veghind cu un zâmbet neîncrezător-subțire asupra faptelor mele. Părinții aceia omnipotenți și atoatevăzători, din închipuirea copilului, și care au cunoștință despre tot ce mișc eu. Chiar când nu-s de față.
„Educația de succes” = părinții croindu-și un cort și instalându-l în supraeul tău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu