Necontrolată de o mască socială, fața mea de om (pre)matur. Toți străbunii mei suferă adânc întipăriți în chipul meu. Odată cu mine, cu sau fără mine. Ideal ar fi să poți pune ordine în corul disonant al strămoșilor ce ți se înghesuie și ți se zbat, genetic, pe chip pentru întâietate.
Când urci în pat, minciuna vârstei nu te însoțește, rămâne aruncată la podea, printre șosete, chiloți, celelalte haine. În pat ești tu, ca gelatina.
Deformat, maleabil, frământabil. Iei forma obiectului în care singur te torni.
Dar nu asta mă urâțește, atunci când cad pe gânduri. Împins, cad. Mă urâțește felul cum mă încrunt, cum îmi fac fața pungă, ca un sfincter ce se străduiește să elimine ceva, să excreteze. Să cace oarece nesemnificativ. O muscă. O scamă.
Lăsând libere frâiele expresiei, mă urâțesc, devin una cu obsesiile și temerile mele, dar, mai mult decât urât, arăt a stupid, ceea ce mi-e insuportabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu