Ia mai techno, măi flăcăi!

Aceasta e o dedicaţie pentru balcanicul de serviciu, cineastul Kusturica, care, cu câtva timp în urmă, a spus vorbe rele şi proaste despre techno, proaste ca el şi ca filmele pe care le-a scos după Arizona Dream şi Underground. Proaste ca muzica lui de doi lei, alături de No Smoking Band. Şi mai e una, caldă, cu textul: chiar aşa de fugit irreparabile tempus?, pentru Radu, Bobo, Barna, Ada, Momo, Ancussa, Robi, Melinda et comp. My dearest techno party people.În această seară: vin roşu de Bordeaux, cabernet-sauvignon de Dealu Mare şi pinot noir de Coteşti Region (neaoş şi nealcoş sună!), amestecate bine şi fără discernământ oenologic la burtoase, cu telemea ordinară, fără mucegai, cârnaţi frământaţi în cohă la mama de cumnatu', spaghetti cu ton şi salam aprig (tot roşu) de Szeged, făcut să alunece pe maţ cu murături dulci-acrişoare din şpaiţ.

Unde nu mi-ţi-oi pune la boxoace un techno tâmpit rău la cap, 140 bpm, mixat de de-alde Ponticelli, Beyer, Liebing, i-auzi cum depresurizează locomotivele şi slobozesc galopul halucinant al electronilor! Ia mai mânaţi din cale, hăi, melancolici de profesie, cu degetele zdrelite la orele de chitară date de prieteni pe-nserat! Auzi la el: bum-bum, bum-bum-bum! Doi cu trei. Greu cum cade, şi cum îl funkesc pe la spate înaltele. Hahaaaa! Ce plăcut e să mai uiţi dracului de clasici şi să cobori în underground, nu că ai fi snob, ci că acolo e distracţia până-n grindă. Muzica fără mesaj, fără teză. Fum, beat, torsuri umede, priviri rătăcite, stupefiate. Hai cu tata: acu' descântă o cubaneză, îi răspund negrii, ca pe plantaţie, la bumbac, cât timp tempoul e cam aşa: 1-2-3 cu 1-2-3. Ca din iad tună. Techno pur. Până acum doi ani, la Hoia, Cluj Raving Society promova ritmurile astea fără jenă. În ciuda scepticilor, care cred că trebuie să asculţi cu stetoscopul cerinţele publicului, a prins! Mii de tineri fremătau în galopul muzicii teutone: Pacou.

Hai, la mulţi ani! Nu am timp de discursuri. Scriu din picioare, după cum se poate vedea cu ochiul liber.

Personaje în căutarea unei identităţi

Stilul. Ucigaş cu simbrie al amintirilor nude. Eu, sincer, nu mai ştiu dacă socioloaga de la nuntă a existat cu adevărat sau am visat-o. Flirtul nostru dezmăţat, sub ochii soţului, să fi fost el, oare, posibil la vârsta pe care o aveam atunci sau l-am închipuit din dorinţa de a-mi „repara" şi glorifica trecutul? Nu este o trădare faţă de jurnal a mă apuca să iau de acolo sâmburi de realitate (trecuţi deja printr-o încifrare, pentru ochii indiscreţi) şi să îi semăn pe-aici, în pustiul virtual, crezând precum atâţia alţii că dacă „stilizez" (a se citi mint cu stil) se cheamă că scriu?

Fata din tren - cea cu seminţele de dovleac recuperate şi înghiţite direct de pe bancheta soioasă a compartimentului - e mai proaspătă în minte, dar, tot din aceeaşi oloagă dorinţă de autoglorificare, descrierea ei se naşte greoi, în termeni pedanţi, amănunţiţi, îndelung căutaţi, de aceea: adevăraţi? Cu timpul, mi se va fixa în memorie atât de perfectă şi, în consecință, neverosimilă încât voi deplânge că am omis să amintesc de pufuşorul fermecător care îi înconjura arcadele şi le unea aproape inobservabil cu tâmplele, printr-o punte deloc dezagreabilă de firişoare incolore de păr.

Unde este loc şi pentru mine în toată alergătura asta, adeseori searbădă, în întâmpinarea scriitorului care nu sunt? Cât din vocea mea mai rămâne nealterat în urma zecilor de intervenţii asupra textelor, cu rindeaua (nu de puţine ori sterilizantă a) stilului. Pe blog, tentativele diaristice suferă enorm de falsificare (asta se întâmplă şi în caiet, dar nu în aceeaşi cantitate), ochiul nostru implorând-salivând la public, despre care scriam acum câteva luni, ne înfoaie în pene şi ne face să credem că mai e puţin şi ne putem freca pe burtă cu Mateiu Caragiale, cu P. Roth sau cu mai pământescul Cristian Tudor Popescu (impresia de rimă e involuntară). Breasla grafomanilor e încăpătoare. Din rândurile ei, rareori se desprinde câte unul a cărui scrijelitură nu se cocleşte cu trecerea timpului.

Conştiinţa lui Xena

Am abandonat, cu gust leşios, de vechi, de static, de stufos, datat, lectura romanului Conştiinţa lui Zeno. La pagina 420! Îmi pare aşa rău de timpul pierdut cu cartea asta încât îmi vine să-l revendic înapoi, şi anume de la Polirom. Măcar de-ar fi posibil. O fi fost apreciată de James Joyce şi comparată cu opere de-ale lui Kafka şi Musil (oare de ce?), mie mi-a evocat cu exactitate cele enumerate mai sus. Mai bine Austen decat Svevo! Cine l-o fi împins să scrie? Joyce? Era vremea prea ploioasă în Irlanda, de ce nu a stat Jimmy al nostru acasă în acea perioadă a anului? Fu musai să-l vadă pe Svevo? Nu o citiţi, nu o cumpăraţi. V-o fac eu cadou, dacă e necesar. Mă întreb: Bogdan-Alexandru Stănescu (domnul e cel care violenta gemând „adrese” de ymessenger ca să câştige Rushdie Booker-ul) ce carte o fi citit de îi fute așa o postfaţă elogioasă?

Animalul Roth

O să notez scurt despre Animal pe moarte de Philip Roth, lectură încheiată azi: lucrătură desăvârşită. Un roman pe care l-aș înscrie în „şirul” de mătănii literare (alături de ultima tradusă în româneşte: Everyman) închinat de Roth, după 2000, trecerii, absurdului inerent acesteia, vecinătăţii morţii, spaimei de moarte. Suflet viu, curios ca la 20 de ani, animat din belşug de dorinţe, într-un trup ce ameninţă să nu mai răspundă, descompunându-se, împuţinându-se de viu. Roth se instalează confortabil în top 10-ul meu cu scriitori.

Cu scârbă. Despre ziare

Am încetat a scrie, de la o vreme, despre ziarele româneşti, fireşte, din perspectiva consumatorului dependent de presă. Nu aveam ce, dar aş fi putut să îmi dau şi eu câtuşi de puţin silinţa. Acum, când toţi suntem mai buni, mai drepţi, mai iubitori şi când sms-urile tembele şi prefabricate care încep cu fie ca... parcă mişcă nişte coarde ruginite în inimile noastre, m-am hotărât să scriu câteva rânduri rele, mârşave, ranchiunoase, intolerante despre ziarele autohtone.

Am primit iarăşi un The Independent. Ancussa mi l-a adus (iar eu l-am întâmpinat ca pe moaşte, nu-mi permit un abonament) taman din Londra. Costă o liră sterlină, are 60 de pagini - ediţia de joi, 18 decembrie, ziua zborului ei spre casă. Articolele încep, aproape fără excepţie, ca nişte povestiri, ia priviţi: When a young student calling himself Barry Obama showed up at a small university in Los Angeles in 1980, he had one thing on his mind - meeting girls. Nu este un reportaj, este doar un obişnuit articol, dintre atâtea altele. Publicat la pagina a treia, intitulată NEWS. Mai către mijloc, ceea ce caut eu în orice jurnal respectabil: nu mai puţin de 7 (şapte!) pagini de editoriale, opinii şi dezbateri. Format compact.
Acestea fiind spuse, "obiectivul" meu - arătarea obrazului - a fost atins. Mai urmează să-i întreb pe exagerat denumiţii noştri "jurnalişti": nu vă crapă obrazul de jenă, nu vi se risipeşte şi puţina ştiinţă de scris când se întâmplă să vedeţi pe un stand o instituţie de presă ca The Independent? Nu vă inhibă asta un strop pofta de ieftinătăţuri şi precupeţisme? Ce spun eu, România nu deţine nici măcar o publicaţie care să aibă ţinuta unui Magyar Nemzet (încă apare sobru, alb-negru, pe o hârtie de invidiat) cu care un EVZ (cică ziar "serios", cu simpatii de dreapta) să se poată compara! Ce naiba visez eu la presa occidentală?

În urma acestui nou contact sexualo-religios cu hârtia gazetei britanice, îmi va fi şi mai greu să caut şi să citesc pseudo-ştirile culese de ţoapele agramate de-şi zic ziariste în paginile idiot-multicolore ale EVZ, Gândul, Cotidianul. Practic, în balanţă cu orice ziar serios din vest, noi nu avem presă. Ceea ce se vinde la noi e şarlatanie, e risipă de celuloză. Jurnaliştii noştri tineri - nişte pulaci umili, care mai ieri umblau rupţi în fund, aduşi cu japca în capitală, constrânşi azi de propria prostie să scrie (chiar la cotidianele "centrale") doar despre problemele personale ale unor vedete de căcat, accidente atroce, aranjamente politice convenite în toalete. Alături, semnează nişte înlocuitori de ziarişti, luaţi cu împrumut din literatură, critică sau filosofie, înghesuiţi pe două firave pagini de opinii şi editoriale.

Numele acestei meserii de jurnalist ar trebui să fie o TM înregistrată în Occident. Iar românilor să le rămână în exclusivitate apelativul de mâzgălitori fără coloană, sclavi ai gusturilor joase ale publicului de ei de-format.

Ariane LEWENSTEIN - lectura cu ochii închişi

Nu-mi place ideea cu scriitorii care se maschează cu pseudonim (iar pe www îmi sunt antipatice aceste nicknames, alegerea anonimatului sub nume de împrumut). Nu le dau dreptate atunci când ei decid să-şi marketizeze numele, de zici că ar fi mari actori, staruri. Sonia Larian, numele, sună bine, dar... nu e ea: Ariane LEWENSTEIN. Asta aşa, ca să-mi fac curaj să scriu despre indescriptibil.

"Romanul" Bietele corpuri este, incontestabil, al ei. Atât de al ei, încât, în cazul în care nu găsim resurse empatice suficiente pentru a-l parcurge şi a-l lăsa să lucreze în noi, ne vine oara să-l dăm de pereţi cu toate cele aproape 300 de pagini ale sale. L-am imaginat de câteva ori bune, pe la ultimele 40 de file, ferfeniţându-se în contact cu oarece zid al camerei. Mai întîi că fermentează în mine, coace, îmi scotoceşte fără tact în sertarele cu dosarele clasate ale conştiinţei. Ne încleştăm reciproc, eu şi corpurile, cam de-o săptămână, cu cărţi digestive, ajutătoare, citite în paralel. Nu este o carte de epuizat în două zile, cu deadline. Cine are prostul obicei al cititului industrial şi îl aplică Bietelor corpuri, o pierde. Ci e de abordat bătrîneşte, în momente prielnice, câteva frânturi pe zi, ca pe psalmi, după cum scrie paracliserul pe tăbliţă.

Notele cu caracter diaristic ale Soniei Larian au şi ceva din răceala precisă şi mizantropia diagnosticelor unui medic psihiatru (care ştie prea multe despre mizeriile înnăscute ce zac sau acţionează în oameni), atunci când nu sunt pure şi încâlcite simptome nevrotice literaturizate - vezi lirismul aproape dulce al frazelor (după mine, o căutare înverşunată şi cam zadarnică a oricăror rămăşiţe de sentiment de vinovăţie, pentru completarea târzie a unui doliu nedus, la timpu-i, pînă la capăt). Mai datorează enorm aceste însemnări şi crudei, strâmtei şi egoistei "viziuni" asupra vieţii, specifice copiilor (toată familia ştie că ursul-tată e pe moarte, la aproape 70 de ani, dar asta nu-i împiedică pe copii să-l numească "străin", adică să nu zăbovească nici o clipă pentru a-i pricepe straniile apucături şi să-şi dorească să scape de el; în acelaşi timp, îl jelesc).

Că Bietele corpuri nu este nici pe departe un roman nu cred că mai trebuie demonstrat. E un răvăşitor eseu despre moarte, împuţinare, degradare, da! Un sferic jurnal intim al eroziunii, al singurătăţii înaintea morţii şi al ruşinii de a muri. Insist pe intim, boldurile nu-mi par îndestulătoare. Larian nu se adresează cuiva. Nu pare a ţine la impresia receptorilor. Nu ni se adresează. Poezia şi ermetismul "confesiunilor" ei sunt desăvârşite. Poţi doar să-i simţi scriitura, nici chiar cele mai inteligente consideraţiuni ale ei nu au ca ţintă pura raţiune. De multe ori, nici măcar nu citim cuvintele autoarei, ci transcrierile ei din Proust, Mann, Kirkegaard, Platon, Borges - ei sunt aleşi să o grăiască. De departe, cele mai dragi mi-au fost fragmentele din cugetările eseistului-biolog Jean Rostand. Pe lângă Rostand, mi-au mai plăcut în mod cu totul aparte speculaţiile etimologice ale scriitoarei - impecabile stilistic, nişte intuiţii perfect... rezonabile.

Mă ţin a fi iubitor de franceză, nu-i întorc anglofil spatele când o întâlnesc. Dar să-l redai până şi pe Platon în limba asta... mi-a fost destul de greu de înghiţit. Am răbdat texte din tot felul de fizicieni, filosofi obscuri, madame de cutare, am ajuns scrâşnind la Kirkegaard, dar când deja şi bunul Platon grăia în frâncă am căutat repede un perete fără tablouri, bun pentru a o trânti. Din nou. Cu toată plecăciunea în faţa rezultatului final, găsesc că e o incomodă dovadă de vanitate. M-am gândit, cu prefăcut altruism, la cititorii care nu sunt familiari cu limba lui Voltaire (de ce se foloseşte mereu clişeul ăsta, limba lui Voltaire?). Ok, o fi citit lucrările respective în traducere franceză, dar nu cred că a-l "păstra" pe Platon în franceză contribuie la mai buna lui înţelegere, nu e limba lui nativă. Nu m-a dat pe spate cu vastele ei lecturi. Mi se şopteşte, din regie, în cască: poate la vremea aceea citatul ăla reprezenta o parte din ea; poate spunea ceva despre ea, mai mult si mai bine. Prin urmare, mai uşor cu superficiala tendinţă de a respinge. Rămâne: de ce în franceză?

Ar fi ieşit o culegere de poezii fermecătoare, sumbre, dureroase la citire, din Bietele corpuri.

Ah, uitasem: "aceasta nu e o recenzie". Am încercat să înşir în special ce nu mi-a convenit. Cartea e o izbândă a literaturii române, perfect (şi musai!) traductibilă în Occident.

Legături

Un interviu interesant în Contrafort:

A. D.: În articolul „Scoţând limba şi lingând păunul”, Sławek Sierakowski scrie că tu încerci să realizezi un program similar cu cel al Elfridei Jelinek – „Când oamenilor li se vâră limba-napoi în gură, atunci aceasta dobândeşte o incredibilă putere explozivă.” Ai spune despre tine că, asemeni Elfridei Jelinek, te lupţi cu limba pentru a-ţi dobândi limba?

D. M.: Abia de curând am experimentat o străfulgerare de genul acesta. Am constatat că limba este cel mai puternic material exploziv, adică am conştientizat dintr-odată, probabil influenţată şi de faptul că am un copil, că omul veritabil începe atunci când începe să dea nume lucrurilor. Acel articol al lui Sierakowski a fost teribil de important pentru mine, căci el a scris nişte chestii la care mă tot gândeam de la o vreme: că limba este elementul de bază al minţii şi că a răzbate în limbă înseamnă a căpăta putere asupra omului. Tot ascultam la radio cântecele de genul „Te iubesc, se-ntorc păsările de la munte”, şi mă gândeam în sinea mea: uite, eşti o coafeză, auzi fragmentul ăsta de douăzeci de ori pe parcursul unei singure zile, şi când te întorci seara de la servici, îi spui soţului: Te iubesc, se-ntorc păsările de la munte, şi nu e suficient că o spui, dar o şi mai gândeşti. Sistemul îţi bagă limba în gură şi-ţi manipulează viaţa, dragostea, sufletul. Pentru mine e o chestiune foarte reală faptul că lumea, societatea, aşa cum este ea, vrea să umple oamenii cu strujitură, cu pilitură de lemn.

şi :

Bovarismul şi-a depăşit timpul, este foarte contemporan, pentru că tocmai contemporaneitatea creează astfel de lanuri de oameni neprefăcuţi, identici, „formataţi” (ca un hard disk), şi care se urăsc din cauza asta. Singurul drog pe care-l au la dispoziţie e chiar această dorinţă, ridicată în slăvi de cultura de masă, că cineva, în curând, îi va observa pe stradă şi-i va invita să participe la un program televizat sau la o emisiune radiofonică.

Pentru mine, cartea Dorotei Maslowska nu a fost o revelaţie, am apreciat-o moderat. Poate ar trebui să mă scutur de moderaţie, că-i tare confortabilă.

2. O carte din multele pe care le vreau: Cartea ruşinilor

3. Adler seamănă teribil cu un om care-a venit într-o zi să cumpere un radio uriaş pentru bunicul lui, iar peste 2 săptămîni a mai vrut un radio uriaş pentru preotul din satul bunicului.

Labirint - "filet de livre" în sos de vis

On chassa bébé cochon. Il ne sera jamais bon. Pour faire du jambon. Ou du pâté, du filet mignon, du boudin, des côtes de porc, des rillettes, du fromage de... Visez că sunt, ca-n viaţă, clădit pe file de carte. Lecturi dezordonate, unele nerecomandate. Mortarul - cerneala tipografică, pe care o inhalez ca aurolacii, face mai alunecos complicatul proces de optare pentru o carte sau alta (rezumatul de pe coperta a 4-a este de multe ori confuz sau înșelător).

Puţin mai încolo, sunt prins fără voia mea în „proba biletelor". Pe aceste bucăţi de hârtie ni se cere să trecem anumite răspunsuri şi date personale, ca într-un test. Numele tatălui şi-al mamei, adresa, seria şi subsemnatul. Toată tinerimea oraşului părea să se fi adunat acolo; mai toţi dăduseră un răspuns oarecare; caut cu înfrigurare prin bilete, ca să mă inspir (nu înţelegeam deloc despre ce este vorba, mecanismul de subminare a gândirii intrase în funcţiune). Nu înţelegeam întrebările, iar uşurinţa cu care ceilalţi găsiseră răspunsurile corecte mă imobiliza, mă înspăimânta o dată în plus, minimalizându-mă, determinându-mă să mă cred generalmente neştiutor, nepriceput, ca de obicei, rămas în urmă, neajutorat, aşa cum am şi fost dintotdeauna în mondenitate, sosit în ultima clipă.

Abia pe urmă a venit greul. Coridoare nesfârşite, revărsându-se în străzi întortocheate, burg colinar, piatră cubică, pântecoasă, în pavaj. Eu conduc un autobuz cu o uşurinţă nemaivăzută. Sunt însoţit de câţiva prieteni. Unul e în mod cert A. Pe ceilalţi i-am pierdut la deşteptarea din somn. Amintiri, peticite cu impresii eronate, edulcorate. Atmosfera e îngreunată de umezeală, autobuzul sunt eu, de fapt; într-o pantă foarte abruptă se opreşte, ca şi cum ar fi ostenit; ceilalţi trebuie să mă împingă. Dorinţa de a conduce, de a dezvălui eu însumi surprizele locului. Oraşul este o rezervaţie istorică, cu arhitectură barocă la exterior şi gotică, rece şi umedă, în interioarele sale tainice. Cineva ne urmăreşte, intrăm, purtaţi de întâmplare, în burta oraşului. Rău de înălţime, iscat în locuri deloc înalte, groaza nemaipomenită înaintea treptelor fără balustradă (un alt motiv frecvent al viselor mele). Spaima se intensifică la coborâre, când trebuie să mă întorc de unde am plecat. Aşa stând lucrurile, înţepenesc, mor de frică şi nu mai pot face nimic, singurul cotlon viu din mine este teama, restul fiind blocat, fără altă putinţă de resuscitare decât prin revenirea în starea de veghe.

Îmi doresc să respir un aer mai tăios, care să-mi pătrundă adânc în plămâni, nu densitatea aceea umedă cu miros rotund, de pântece. Din coridoarele întunecate ies bătrâni despre care îmi spun că s-ar afla acolo la tratament sau la azil. Sunt fiinţe reci, abia comunică, ni se adresează doar pentru a ne încuraja să coborâm scările fără balustradă în beciul al cărui fund nici nu-l bănuim. A. îndrăzneşte, trece un timp oarecare, nu lung, mă întreb dacă va mai ieşi de acolo. Îi aud paşii, gândul fulgerător că s-ar putea să nu fie A., visul, însă, mi-l aduce pe el. Scările conduc spre nicăieri, mă asigură el. Le privesc din nou şi, chiar acum, în stare de veghe, mă mir cum rămân mereu paralizat când le văd desfăşurându-mi-se în spirală, dinainte; chiar dacă nimeni nu mă contrânge să le folosesc, imediat mă lipesc ca îngheţat de perete, lipsa unei stinghii de sprijin de care să mă ţin, aflat - mediat de groază - aproape în contact cu necuprinsul de jos, anticiparea unei posibile căderi din înalt spre ce oare? Treptele nu au contact cu zidul, gol - de-o parte şi de alta a lor. Absolut convins că voi aluneca pe ele, îmi voi pierde echilibrul şi mă voi prăbuşi.

La final, ieşirea în grădinile însorite din spatele acelei case imense. O vegetaţie înăbuşitoare, bogată ne aşteaptă. Iarba e atât de grasă încât abia înaintăm, împiedicându-ne la fiece pas. Nu avem răgaz să ne destindem. Suntem încă fugari, vrem să scăpăm. Cineva ne urmăreşte. Îl ghicesc, deşi mi-e interzis să-l caut din ochi. Visul depune eforturi epuizante să-l umanizeze pe urmăritor; bucăţi de carne, grasă, prăjită, se desprind şi zboară de pe feţele însoţitorilor mei, în urma unor lovituri care se abat asupra lor cine ştie de unde...

Ce-mi place?

Îmi plac oamenii care iau viaţa aşa cum e, neîncercând să pară mai afectaţi decât trebuie de ceea ce se li se petrece. Fără planuri paranoide de viitor, fără încercări jalnice de a te manipula în folosul lor: râzând la toate glumele tale, izbutite sau ba, dându-ţi mereu dreptate şi apoi, cerându-ţi bani cu împrumut, cerşindu-ţi o aprobare fără temei sau legitimarea unor stupidităţi de comportament de-ale lor.

Vreau să stau la masă cu un prieten jovial şi cu nişte necunoscuţi. Să râdem şi să bem. Noi doi - ştim noi de ce, ei, crezând că ştiu ei de ce. Să mă prefac mirat, să admir cu exagerare, pentru a provoca mărturisiri intime, inutile. Aşa, doar de dragul zâmbetului interior.

Staţie

E ca şi când viaţa încă nu a început, vreau să spun Viaţa. Te pomeneşti că toată viaţa o fi o pregătire pentru Viaţă. Ca să observi la sfârşit că trebuia să faci cu totul altceva. Când începe? Ce să fac pentru a nu pierde timpul? Şi să-mi citesc cărţile.

Azi nu ştiu ce s-a întîmplat, dar toate vînzătoarele pe care le-am întîlnit au fost peste măsură de amabile. Ceva neobişnuit. În rest, împletesc o recenzie la Supunerea, de Eugen Uricaru. Mi se pare o carte plină, alt cuvînt mai bun nu-i găsesc, deşi autorul are cîteva ocazii să rateze (prin cruzime, prin naivitate, prin exces). Cartea asta a fost un lucru bun de săptămîna trecută, citită pe nerăsuflate. Şi poate de aia cumpăr cărţi fără măsură, pentru a trăi de mai multe ori sentimentul acela febril: şiiii mai departe ce s-a întîmplat? cu care m-am învăţat din copilărie (să ştiu continuarea poveştii, dar şi să prelungesc suspansul)
Alt lucru bun a fost un oraş mîndru, cu case-prăjitură, din care mai vreau să gust şi să mă înminunez.

Bileţele către trup

Nu-s într-o perioadă fastă şi trupul meu o ştie. Numaidecât îşi delimitează supărările cu punctuleţe, deluşoare rozalii şi întinse pete roşii-semafor. Marfa expusă nu se atinge. Iar cea vândută nu se schimbă. Domniţa Klara mă chestiona, prin evul mediu, în stil lepşesc, care este relaţia mea cu trupul meu. În general, bună. Mergem împreună la cumpărături. Iubim cărţile, îndeosebi. Suntem iresponsabili. Ne bărbierim. Ne ferchezuim, ţifrăşim, toaletăm cu meticulozitate de câteva ori pe săptămână. Înlăturăm de comun acord, şi-n deplină armonie, ce e excesiv şi sporeşte cu nesimţire, de regulă, în cele mai nepotrivite momente. Nu ne-am măritat niciodată până acum. Ehei, au existat ele şi unele planuri maritale, rostite în beţia adolescenţei foarte târzii, noaptea, când ochii nu văd şi inima cere. Trupul meu se defineşte în funcţie de mângâieri. Nu are conştiinţă de sine decât în clipele când i se urmăreşte relieful cu degetele, cu toată palma, se acceptă şi pe sărite, şi cu talpa. Trupul ştie să aprecieze sincopele, punctele de suspensie şi versurile albe, inconsecvenţa unei traiectorii. Eu nu mă pricep să mă conturez. Mi-e şi ruşine. Ce-o să-mi zică? Trupul se arată în toată geografia lui doar când mi-e atins de altcineva. Recunoaşte imediat zimţurile amprentelor străine. În rest, stă pe undeva risipit între mine şi împrejurimi. Nu are sediu fix. Nu tot timpul port tot trupul cu mine. Nu îmi aduc aminte cu precizie cât trup am, cert e că obişnuiesc să fiu slab. Nici unde ţin depozitat ceea ce nu iau în deplasări. Pentru rezervele de trup neadăugate la rezultatul final - cel de care mă folosesc ca să merg la shopping şi să fac amor deosebit de grav - las bileţele pe te miri unde, ca să fie găsite uşor şi să se simtă, astfel, şi ele, rămăşiţele, luate în seamă. Să nu se creadă abandonate acolo unde-or fi.

Bietele corpuri

Te gîndeşti la cartea-corp viu, nu la cartea-text după ce o citeşti pe Sonia Larian. Ţi se face chiar teamă. Cine trăieşte în această carte, atît de fragilă şi îndurerată, atît de neconvenţional haotică, te întrebi. Şi care sunt bietele corpuri?

Să scriu că nu înseamnă mai nimic să deconstruieşti - de parcă s-ar putea! - cartea asta de haos, că trecută prin gîndire, Bietele corpuri ajunge să nu însemne mai mult decît un jurnal codificat, sub cheie. Că poţi să o închizi într-un sistem, unul simplu: introducere-cuprins-încheiere, şi astfel corpul adevărat („marmelada de carne”) al cărţii se pierde. Întîmplarea e substanţa ei, trecerea de la revoltă şi strigăt la resemnare gravă, la exuberanţă şi duioşii. Marandenbòne, aşa se numeşte în carte această întîmplare feroce şi nestatornică a lumii.

În lumea Marandenbòne trăiesc aceste corpuri: avatarurile Arianei (Gels, Gelsomina, Ariana 1, 2, 3, Stella), bietul corp al Ursului, bietul cîine Monco, colegele de şcoală, regele Richard şi regele Eduard, moartea, suferinţa; lipsesc concluziile, lipsesc sentinţele. Dar cel mai mult vorbesc vocile marandenbòne despre despărţirea de aceste corpuri nefericite, care înlocuiesc oamenii fericiţi din trecut, despărţirea de corpurile care bîntuie.

Lumea locuită de corpuri devine insuportabilă, în timp ce aceea ştiută înainte se destramă, aşa cum Ursul-tată devine dintr-un bărbat înduioşător de tipicar o umbră răutăcioasă, aşa cum se micşorează el şi se scîrbeşte de lume, sub ochii Gelsominei, sub ochii Arianei, sub ochii tuturor. Totuşi, amintirile despre corpul tatălui, despre gesturi şi tabieturi, despre numele lui de alint, despre intonarea vocalelor din nume, în fine, aceste dovezi fizice ale existenţei sale înainte de suferinţă se află în jurul aceluiaşi trup. El bîntuie şi mîngîie (prin ce a fost înainte) în acelaşi timp.

Tot aşa se întîmplă cu fiecare rînd din carte, care pe de o parte alungă, pe de altă parte emoţionează. Să o citeşti raţional ar fi ca şi cum ai trece cu un obiect metalic prin carne, încercînd să îi dai artificial un contur. Să o citeşti pe jumătate inconştient, să o laşi să te ducă acolo unde se duce ea, în dezlînarea ei ambiţioasă, înseamnă să recunoşti că însuţi eşti sensibil şi fragil; un biet corp care simte lumea măreţ, sentimental şi monstruos.

(recenzie aparuta pe bookblog.ro, cineva mi-a amintit de carte, multumesc)

Cumpăr cărţi, dar mă tratez

Cumpăr prea multe cărţi. Nu una pe zi, dar în unele luni turistic sterpe, propice tranzacţiilor online şi lenevelii la orizontală, cum se dovedi acest decembrie, chiar mă paşte primejdia de a ajunge la una pe zi. Cu ce mă aleg din acest sport? Reconfortanta bucurie a posesiunii, tapetarea pereţilor cu volume colorate, ce absorb grijuliu zgomotele şi deziluziile perturbatoare ale străzii de provincie, turnurile strâmbe, inegale, de romane în aşteptare (nu se face să le aşezi înapoi pe raft, ar fi un gest aproape indecent, o acceptare pe tăcute a înfrângerii), angoasa timpului insuficient - care se declanşează imediat după aşternerea pedantă a ultimei semnături pe ultima carte scoasă din pachetul sosit de la editură. Întrebările obsedante asupra rostului lecturii: de ce citesc, pentru că-mi place pur şi simplu sau e mai curând o tentativă sublimată de a-mi culturaliza nemulţumirile? Ce faci, până la urmă, cu ceea ce pui deoparte citind? Atunci când ne confruntăm cu urma respectivă, la ce ne mai foloseşte c a r t e a? Mă opresc aici cu întrebările astea. Prea îmi sunt incomode.

Dacă voi (oricine aţi fi) aţi lua nişte pauze, nu de lectură, de achiziţionare, aş sta şi eu mai calm, cu câte o operă literară sprijinită de abdomen, în dormitorul meu-bibliotecă. Aş muşca apatic sau pasionat (oricum, cu mai scăzută disperare decât în prezent), aşa cum şade bine cititorului vicios, din cărţile deja stivuite. Nu aş mai goni printre rafturi după chilipiruri "strecurate" la reduceri, nu aş mai profita cu obraz îngroşat de cunoştinţele, pilele, amicii situaţi în poziţie de librar pentru acel 45% discount pe care respectabilii humanitaşi de la tejghea îl au la tipăriturile editurii pentru care lucrează. Nu aş mai simţi golul acela invidios-neputincios în inimă, la anunţarea cu fast a fiecărei apariţii jinduite (masivele de la Polirom: Musil, Bulgakov şi de la Cartier - Gide). Degeaba nu fumez, dacă pe viciul meu cu "pretenţii culturale" dau tot atâţia bani câţi consumă fumătorii înrăiţi, lunar, pe pachetul lor zilnic de otravă. Iată de ce nu-mi pot cumpăra şi eu un laptop, ca tot snobul, un aparat foto cu zoom peste 10x, cum are orice mucos întreţinut de părinţii ce trag ca boii în Italia, o mobilă completă pentru living. Dar voi nu vă daţi opriţi.

La anul, aş vrea să citesc cu osebire în franceză (Camus, aproape integral, de exemplu, că tot m-au ajutat oamenii mei de suflet să încropesc o colecţie frumoasă), limbă de care m-am înstrăinat nedrept. Dar nu voi putea, câtă vreme de pe masa_pustie, cu ochiul meu drept, pot căta mereu către linkul ce duce la bookblog.ro, doldora de prezentări una mai entuziastă şi mai apetisantă decât alta. Tapetat cu ispite, bookblogul ăsta! Aş putea să-mi impun să nu mai citesc nici o revistă culturală influentă, cu pagini de recenzii bine scrise. Să citesc exclusiv, bunăoară, inofensivul Supliment de cultură: contactul meu cu publicaţia ieşeană lăsându-se mereu cu straşnice sperieturi. Rămân, totuşi, prietenii ca verigă slabă, în ciuda blocadei neconvingătoare pe care o coc eu presei (pentru a-mi tempera cumva apetitul consumist). În fond, ce prieteni sunt aceia care nu-ţi recomandă cu patos niscai cărţi care i-au mişcat!?

FSN

Pe intelectualii băştinaşi i-a cuprins pofta cea serioasă de politică mare, de "responsabilă" atitudine civică, un piculeţ cam târziu. Mult după ce jocurile ilicite şi împărţeala pe zone între clanurile politice, colorate divers doar de faţadă, au fost bine făcute şi închegate. De aceea, b ă l ă c e a l a mediatică orbeaţă, cu saliva la vedere, penibil necritică, zgomotoasă, cu inadecvate accente fundamentaliste, practicată în grup de domnii Patapievici, Cărtărescu, Mihăieş, Pleşu, Liiceanu alături de o grupare (PD-L nu e partid, nici un partid nu e partid, de fapt, în România) pe care, de câţiva, ani se tot screm subţire să o treacă drept mesianică, hipermorală şi bine intenţionată, îşi recapătă, în zilele astea, accentele ei groteşti, tot mai greu de ambalat, ba chiar frizând prostia.

Singurul amănunt care mă dezgustă la alianţa fătată cu duioase oftaturi telegenice, şi moşită, fireşte, "pentru binele ţărişoarei", "pentru intrarea şi ieşirea din criză" (vom asista la un sex pe rupte cu criza, ceva de speriat, aşezaţi-vă bine) nu este monstruozitatea ei doctrinară (ce va agonisi în stil centru-dreapta pedele va redistribui social pesede?), numeroşi din cei care vor sta la aceeaşi masă guvernamentală au mai fost colegi de partid, indiferent cum s-a numit el, de-a lungul ridicolei istorii post-revoluţionare. Iar în bunele intenţii ale tribului băsescian nu am crezut nici o clipă. Nici un şoc. Nici o noutate. Mă îngreţoşează şi mă îngrozesc (dar asta e o altă poveste, una despre eternele slăbiciuni omeneşti, ce nu ţin seamă de înalte studii) cei din spatele PD-L, în frunte cu mai sus amintiţii 'telectuali. Tăcerea lor descalificantă de acum. Căzută foarte nepotrivit, după neobositele luni de ironii groase sau fine şi cârteli brutale, intransigente, la adresa PNL şi a cârdăşiei parlamentare a acestuia cu imortalul PSD.

În plus, mă dezgustă cohortele de forumişti ce parazitează, înjurând cu şcoală, site-urile ziarelor, şi care, pe unii ca mine - critici sastisiţi ai întregului eşichier politic românesc, deci şi ai preşedintelui Băsescu, şi ai tribului docil ce-i ţine loc de partid - nu ne scoteau din năimiţi, petrodolarişti, pesedişti. Întru trista amintire a zilelor în care eram terfeliţi porceşte şi discreditaţi gratuit pentru nişte opinii sincere, contrare curentului şi, mai ales, emise de bună voie, nu plătite de Patriciu, mă bucur acum să-i urmăresc îngurgitând cu foame de zile mari căcatul pe care l-au aruncat asupra "coruptului, mafiotului, infrecventabilului" PSD.

În tot anul ăsta electoral a avut loc un singur gest demn, de recunoaştere prin demisie a erorii de înregimentare: gestul nobil, de renunţare la candidatură, al lui Cătălin Avramescu, survenit imediat după înhăitarea PD-L - PRM pentru susţinerea lui Vadim Tudor. Dilematicul (actualmente, pare-se, om fără îndoieli) Sever Voinescu a ales să meargă mai departe, servind acum cina victoriei dimpreună cu Boc, Năstase, Mitrea din troaca de reziduuri (leftovers) programatic-doctrinare la care se înghesuie, practic, toată pseudo-politica mioritică. Dar, nu-i aşa, să nu disperăm: ce atinge PD-L, preacurăţeşte. Rămâne să mă întreb - nu baş făţarnic, nici îngrijorat - dacă nu cumva, la următoarele alegeri, în 2012, vor fi cooptate în guvern toate partidele parlamentare, că tot am fost martorii intrării precoce a României într-un post-viitor în care ideologiile sunt deja mofturi de excitat chiţibuşarii retrograzi ca mine. Procesul electoral pentru alegerea organului legislativ al ţării tocmai şi-a dovedit, în anul de greaţă (nu graţie) 2008, inutilitatea. Odată această alianţă parafată, noţiunea de alegere, de opţiune electorală, adică, este lovită de nulitate.

Witold al lui Gombrowicz

Cosmos-ul lui Gomobrowicz este mai lesne de pătruns dacă, în prealabil, ne punem la punct cu minime detalii biografice referitoare la polonezul acesta rătăcitor. Aşadar, vedeţi singuri ce-a mai făptuit şi pătimit domnul autor până să scrie cartea pomenită aici. Este vorba de un text care-şi sprijină îndrăzneala, cu bună ştiinţă, pe umerii viguroşi ai operei lui W.G. de până la acea dată. Nu este un "cântec de lebădă", ci un fel de muzică surdă a vieţii, un geamăt incoerent care l-a însoţit, se pare, toată existenţa şi a aşteptat "cel mai potrivit moment" să iasă, să se poată face auzit.

Estetic, Gombrowicz era deja consacrat la data apariţiei acestui "tratat despre dezintegrare". Potenţialul risc de a fi întâmpinat cu neînţelegere, hulit cu superficialitate, chiar respins pentru stranietatea suprarealistă a scriiturii l-ar fi putut primi cu o anumită împăcare, opera fusese scrisă.

Recent, vorbind cu un prieten despre Cosmos, am desprins noi aproape simultan concluzia că "metoda" de cercetare mentală a haosului (ascuns sub rânduiala de comun acord numită realitate), folosită de dl. W, detectiv ad-hoc, e una de natură a dematerializa semnele/obiectele, prin exces de apropiere, preschimbându-le o dată în atomi, logic - de neîmblânzit. Apoi, în stări şi proiecţii echivoce (ale sale, ale celorlalte personaje). Suntem puşi martori saltului său voit - colectare de material probatoriu pentru o "ştiinţă" personală - în capriciile (nu neapărat validabile ale) percepţiei - cognitivă, sufletească, nu importă. Munţii devin stări/afecte, din formaţiuni geologice, "cetăţi ale orbirii şi ale muţeniei", vestesc - fără a-l numi - secretul care urmează să fie revelat; zidurile caselor - stări/ecrane pe care se proiectează culpe obscure; abundenţa carnivoră a vegetaţiei, minuţios înregistrată (a se revedea B. Schulz)... etc. Deci un soi de naturalism mai puţin pedant şi mai deferent (păstrându-i, adică, rugozităţile) cu tâlcul pe care încearcă să-l transmită. Ancheta (poliţienească a) lui Witold asupra adevărului propriu îşi dă silinţa să se lepede de ispita oricărei "deviaţii" raţionaliste. E ceea ce mă atrage în mod deosebit către textele gombrowicziene! Şi asta nu e tot. Totul e să te ţii bine când stările de care scriam încep să-şi dorească - de parcă ar avea o conştiinţă proprie - să se grupeze tematic. Răpind cu ele părţi din obiectele peste care se suprapuseseră, sub bagheta subiectivismului auctorial deloc ruşinat de sine, şi realcătuindu-se mai apoi în alte forme, tot mai bizare. Pură sursă de scrânteală pentru creierul comod al cititorului.

Locuieşte clandestin (ca o rudă ce trebuie neapărat ascunsă ochilor lumii), în cartea despre care tocmai îmi aduc aminte în prezentarea de faţă, o gâtuită şi neostoită năzuinţă a ei de a se fi scris de mai multă vreme. Cu toată dorinţa asta mult timp ţinută la conservare, la ceasul ajungerii ei pe hârtie, cartea rămâne tot un chin, o spovedanie fărâmiţată, ce uzează de o grafie strâmbă, parcă aşternută pe întuneric. Un puzzle autoconfesiv, grotescă tentativă de parcelare a absurdului pentru a-l face digerabil. O hăcuire în dumicaturi inegale a adevărului despre sine, menită a înlesni cumva enunţarea lui, eliberarea lui în lume şi, astfel, exorcizarea sperată de scriitor. Fireşte, paradoxul nu putea lipsi: deşi contribuie la perpetuarea şi iuţirea mişcării centrifuge, Witold depune în acelaşi timp şi un sfâşietor efort de strunire a descompunerii - prin repetare, rememorarea precarelor "indicii". În fine, Gombrowicz îşi va fi dobândit revelaţia ultimă (actul de sinceritate care i-a încoronat opera), lăsând intact adevărului privilegiul de a fi greu accesibil, (ca într-o înţelegere dintre gentilomi) un pact manifest, spun eu, tocmai în părelnica ilizibilitate a romanului.

Greu de însăilat ceva fluent despre aşa o sucită de carte. Iată un fragment atât cât trebuie de grăitor, scutindu-mă să înspăimânt vrednicii cititori mai mult decât am făcut-o deja mai sus:

"Casa din faţa noastră părea bine muşcată de amurg, chiar în materia ei şubrezită... şi văiuga semăna cu o cupă falsă, cu un buchet otrăvitor, plin de neputinţă, cerul dispărea, se trăgeau şi se închideau cortinele, creştea rezistenţa, lucrurile nu voiau să se expună, se ascundeau în vizuini, atrofiere, descompunere, sfârşit - deşi era destulă lumină -, se făcea simţită deteriorarea virulentă a vederii. Am zâmbit fiindcă îmi spuneam că întunericul este uneori mai convenabil, la întuneric te poţi apropia, infiltra, poţi atinge, cuprinde, îmbrăţişa şi iubi până înnebuneşti..."

Cică

„Cînd ai chef, fă din şedinţa ta un dans african, o meditaţie calmă sau solicită-i partenerului tău o informaţie.” (A. Moreau) Îhîm.
Şi încă asta nu-i cea mai mare aiureală pe care-am citit/auzit-o în această săptămînă glorioasă.

URSS - Crima ca rutină

Rusia din zilele noastre este o ţară cu care, încă, nu se poate discuta (în sens reparatoriu) despre monstruozităţile comise în timpul regimului stalinist (în schimb, state ca România au fost obligate să plătească prompt, ani de zile, despăgubiri de război - în ciuda efortului depus după 1944). Înţeleg că în "marele stat de la răsărit" interesul pentru explicarea şi exorcizarea genocidului comis asupra poporului rus este minim, atrocităţile tratate cu indiferenţă, cu orbire, cu muţenie, cu teamă. Dar sovieticii nu s-au "mărginit" la atât, ci au "colectat" pentru a nimici şi elitele ţărilor estice proaspăt ocupate (vezi Polonia), ţări obişnuite cu actul dreptăţii, ţări demne, nu veşnice ştoarfe ale diverselor experimente ideologice! Pentru asta, autarhilor ruşi şi poporului lor docil li se va cere neîncetat socoteală. Tăcerea lor, ca răspuns, e una aproape violentă.

Katyn (peste 20 000 de ofiţeri polonezi masacraţi fără proces, fără vină) a fost posibil într-o perioadă în care Polonia se regăsea abandonată senin la discreţia Germaniei şi URSS (care şi-au găsit să facă paradă de eroism ieftin într-o ţară lipsită de orice apărare), iar inşi ca Churchill şi Roosevelt se deosebeau prea puţin, în ce priveşte predispoziţia sau complicitatea la crimă, de Stalin. Doar că ce au făcut ei se numeşte azi, eufemistic, pragmatism, au făcut-o în numele luptei antifasciste (unde le era antifascismul la Muenchen, când au cedat Cehia sau la 1 septembrie 1939?). Încerc să contribui şi eu la neuitare, postând acest link - Memorialul Katyń 1940 online. Citiţi despre Masacrul de la Katyń - Wikipedia, urmăriţi recentul film al lui A. Wajda. Nu uitaţi! Dacă nu ştiaţi, informaţi-vă acum. Odată citind, NU UITAŢI! Este vorba de bestia din vecini. Bestia care zace ne-moartă în însăşi secretomania conservată până azi la adăpostul supuşeniei şi "umilinţei" îndelung literaturizate ale unui popor totuşi imprevizibil, în vâscozitatea greu de pătruns a patetismului său revoluţionar (de faţadă) mult cântat, privit cu simpatie de intelighenţia occidentală - paravan pentru crime atroce.

Stefan, "zi gerrrmăn"

Mi s-a părut azi neverosimil ca un neamţ să se numească Stefan (stadt, spiel, sport, stange, strasse, ş-ul care spurcă cuvântul), rostit Ştefan, îţi vine să te tragi cu dânsul de bretele când auzi chemându-l: Stefaaaan, ca pe plaiuri moldave, şi să nu-l iei în serios - aşa cum cu un neamţ get-beget nu se cade, în faţa lor tre' să înţepeneşti întru admiraţie, mamă, uite un neamţ!, corect, rect, inflexibil, mare meşter ce-şi mănâncă din cur de avar ce e şi fumează, cu degete galbene, ţigări lipite cu limba-i ariană.

Eu ce să fac între timp, până mă obişnuiesc, spune şi tu, măi Stefane, ce pot întreprinde, adică, vorba cuvântului, să prind între, ca să umplu ce-i de umplut, nu timpul, ci singurătatea şi urâtul care s-au cuibărit din nou între coastele mele bucuroase de oaspeţi, o solitudine fără oglindă şi fără ecou, una care nu mă mişcă, nu mă mută din loc, nu mă trimite şi nu mă solicită nicăieri, nu-mi dă nici un ţel, o misiune, un rol, eu cu tine vorbesc aici, măi Stefane, nu cu pereţii!, nici cu paturile astea îmbrăţişate şi pătate fără nădejde de serii şi serii de copii răsfăţaţi, nespălaţi, înstăriţi ori pârliţi

la ce bun să ţin socoteala semnelor de întrebare, când fiecare cuvânt pe care-l scriu e, de la sine înţeles, o întrebare nepusă: singura certitudine pe care o am, în rest - doar supoziţii, bănuieli, amintiri dezagreabile, ştii tu cum e să-ţi aminteşti ceea ce nici măcar nu ai trăit vreodată, neîncrederea pură, nelămurită şi rămasă aşa încă din vechime, răspunsuri neprimite la întrebări nerostite, e de groază când se ridică toate din locul lor de veci şi-mi fut o vizită inopinată în alt chip decât prin obişnuitele înţepături de panică în inimă şi cu potop de efedrină în sânge, Stefan

poate te reţin, poate ai altă treabă, poate e vreo femeie la mijloc, cu care te pregăteşti să te culci, nu cu mai multe femei - iepuraşi digitali din playboy, ci cu una adevărată, întrupată, cu aluniţele lăsate la locul lor de photoshopul lui Dumnezeu, caldă în pat, lângă tine, recunoşti că, ştiind-o respirând alături, parcă simţi că zăboveşte clipa aia, parcă tinereţea ta puţin cam ofilită începe să fie mai răbdătoare, iar bătrâneţea acceptă să întârzie puţin, cu femeia ta atât de aproape, te încumeţi cu uşoară nesocotinţă să-i întorci spatele, dacă ţi-e somn, să adormi tranchilizat de o nepăsare fără margini, de tihna lui a avea: una, o

nu ştii cum e să aştepţi telefoane, nu cântăreşti promisiuni neonorate, nu contabilizezi patetismele proprii, scăpate din gură sau din pix în orice împrejurare, mostre "profunde" din filosofia bărbaţilor, de felul: aşteptând prea îndelung femeia, te poţi trezi că ţi se strecoară nehotărârea în trup, totul începe cu articolul nehotărât, căci te mulţumeşti cu o femeie, una fără nici o semnificaţie, refugiu pentru penis, şi apoi cu alta, cu altele, oarecare, o, alta, nişte... până la deplina reîntoarcere în nămolul promiscuu din care - în urma unei zdravene sperieturi şi cu un imens efort de voinţă - te-ai smuls nu de multă vreme, îngreunat cu o desagă de acuze, numeroase şi nedrepte, speriat, cum ziceam, pentru totdeauna,

nu-mi place să recunosc, măi Stefane, sau, de ce nu, măi Siegfride, dar v-aş invita pe amândoi la o bere chiar acuşica, de ce să mai zăbovim şi să ne tot scriem mesaje costisitoare, declaraţii de dragoste prefăcută, Siegy, dubistderliebstedeutschemenschdenichjemalskennengelernthabe, apoi nimic, că nu-l cunoscusem decât ca pe un fin şi de folos deţinător de celular, un curier între mine şi ea, un util hermes fără aripi la sandale, ce, parcă ar conta altceva!

dar nu putem slobozi vraişte copiii răsfăţaţi, nespălaţi, înstăriţi ori pârliţi prin cabana asta şubredă şi, Doamne apără, inflamabilă, mai bine doar să-mi imaginez cum vii în camera mea la noapte, baţi la uşă, în mână - lumânarea consumată, eşti îmbrăcată în cămeşoi lung, alb, transparent, ce pare a tremura pe tine în lumina incertă a radiatorului electric cu un ochi ars şi a lumânării cu fitil plăpând, ce politicos te-aş mai primi în patul meu şi te-aş cuprinde, ca să uit de sihăstrie, mai întâi asta şi mai încolo treburile omeneşti, prea omeneşti, de fapt, ştii ce?, cum hotărăsc simţurile, tu nu te poţi opune, în orice caz, o noapte umplută cu o femeie, cu o nehotărât-articulată, cu una din multe altele, e o noapte de pierzanie, epuizată în virtutea speranţei mele de a mă reîntregi alipindu-mi-te

dacă te-ai alungi lângă mine, nu, nu tu, Stefane, şi te-aş încleşta în braţe şi aş coborî orbecâind cu un pahar gol la intrarea în trupul lăudat (din vârful degetelor cercetez dacă s-a maturat sucul vieţii), tu ţi-ai da pe loc seama că trebuie să fi rătăcit de ceva vreme în căutarea ei, a femeii articulate, te vei simţi îndată întrebuinţată ca un mijloc fix, nu pe tine te vreau, şi mă vei împinge în silă, ridicându-te, luându-ţi smucit cămaşa lungă, albă şi străvezie de pe răstaniţa patului, fără altă discuţie

tu faci cursuri să-ţi îmbunătăţeşti dialogul, eu fac antrenamente pentru a-mi păstra minţile şi mă gândesc la noi pentru amândoi deodată, mai sună-mă, Stefan, pot să-ţi zic Fane?, de pe acum ne cunoaştem bine, ţi-am făcut servicii, faxul nu l-am primit, aprecierile mai târziu, cum doreşti, Fănică, nu te grăbi, take your time, watch tv and have some tea, îţi face bine la stomac, cearcănele se vor estompa cu timpul, avon a descoperit illuminexul, doar să fii precaut, întinde crema în porţiunea special delimitată de sub ochi, iar dacă apar alergii, consultă şi tu un poticarăş, nu te jena, fii şi tu mai voluntar, Stefane, impune-ţi şi tu cu mai multă tărie voinţa, nu fi degenerat, eşti neamţ, nu trăi doar cu bere, ia o stalinskaia, crezi că te voi turna superiorilor, supervizorilor, statului care finanţează "proiectele" tale sociale de parazit onegist, înlocuieşti femeia cu o femeie, articolul hotărât, împăcat cu sine, cu unul indecis, nedefinit, îţi dă o rezultantă R cu care poţi face ceva, de exemplu, te ştergi cu ea la cur, Stefane.

Am visat cum era un vînt aşa puternic că lua oamenii de pe pasarelă, cu sau fără umbrele, cum erau ei, şi îi făcea să zboare. Dar ei păreau fericiţi.

Melania G. Mazzucco - Vita

Un sărut pe păr, unul pe obraz, altul pe nas, pe mâini, în scobitura cotului, pe gât, pe pleoape, pe gene. Şi apoi, pielea îi frigea ca la o arsură.

Şi asta ce înseamnă, o poveste de dragoste? Senzaţia asta de pericol, de bucurie şi răscolire e cea care te face să roşeşti, să-ţi năvălească sângele în vene, să-ţi tremure genunchii? Diamante se ridica întotdeauna tulburat, emoţionat ca un hoţ. Sărutările Vitei erau acre ca lămâile sălbatice. Şi, tot ca ele, îi alungau setea.

(...) iar Vita aluneca pe lângă găleţi, se ghemuiau amândoi pe scările întunecate şi şopteau ore întregi, cu obrazul apropiat unul de altul, atingându-se - help, work, cry - sărutându-şi - kill, live, pray - urechile, degetele, ceafa, bărbia, genunchii, unghiile, palmele, pulpele, umerii, gropiţele. Gura.

Melania G. Mazzucco - Numele ei era Viaţă, Polirom, 2006

Inainte, în primitivism!

Toate cele trei partide semnificative înscrise în luptă (PSD, PNL, PD-L) au uzat, din nefericire, de mijloace de “convingere” primitive, de care eu mă dezic cu tărie: invective isterice, vandalizări de afişe, goană tâmpită pe străzi pentru acapararea ultimului stâlp disponibil. În campania electorală, afişul este pentru mine ultimul obiect din arsenalul unui partid care mi-ar putea câştiga sprijinul, votul. Dar campania nu este făcută pentru mine, mi se va spune, ci pentru omul care nu are neapărat abonament la un ziar şi care crede că tot ce se dă pe OTV este real. Altfel, ce individ cu capul pe umeri ar da vreun leu pe nişte promisiuni aruncate la întâmplare în termenul strict determinat pentru asta, înainte de alegeri?

File de histerie

...să mai plângi cu ceapa în batistă (sau poate omul e sincer, naiba ştie), după 90 de ani, pentru un teritoriu pe care nu-l deţineai decât ca efect al unei nedrepte asupriri (maghiarimea nu s-a format ori născut în Carpaţi şi nici în Pannonia), este e recidivă patologică deja! Mă întreb, oamenii ăştia, liderii UDMR, cum trăiesc acasă: în mediu aseptic, ethnically uncontaminated, consumă exclusiv produse ungureşti, au culorile naţionale imprimate în măduva oaselor? Ei mai ies în lume, aşa, barem vag, să vadă care-s ideile astăzi, încotro ne îndreptăm, cât mai contează naţionalul în balanţă cu globalul?! Chestii d-astea, elementare. Poate că servesc masa în izmene tradiţionale, de honved, au argaţi români, încă, şi îşi zic grof unul altuia, grof şi grofiţă. Poate că citesc doar presa secolului XIX. Şi trimit încă scrisori de cocoşi băţoşi kaiserului de la Viena.

Continuarea aici: Terapia prin agonie (www.starlog.ro)

Cries and whispers

Neliniştit, ca şi când ar aştepta pe cineva, insuficient pregătit pentru a rămâne singur peste noapte cu atâta dorinţă. Ieri noapte visase sex, multă umezeală, hai acuma că-s pregătită iar eu adâncindu-mă cât puteam în ceea ce mi se dăruia.

Contactul lui intim cu femeile se rezumă, tot la două zile, la schimbarea pansamentului pe care încă îl mai poartă pe sub haine, lipit de spate. Una l-a masat puţin, să vadă dacă e curată rana şi nu mai colectează (asistentele împrumută cu entuziasm limbajul ăsta formolizant). A fost prima atingere adevărată după două luni de singurătate. Ai vrea să-i aduni rotunjimile cu nesaţ în palme, plimbându-i-le pe tot trupul. Ai vrea să-ţi vorbească şi ea obscen, să ştii că şi ea se gândeşte la asta, că abia mai respiră fără tine, că te doreşte în fiecare clipă şi nu te va lăsa să-i scapi, subit inspirată. Te va lua în serios, nu se va limita doar la a te face (iarăși) nebun.

Avea obiceiul să strige în gura mare prin localuri că-l prinseseră (nu o dată) zorii zilei cu mâna vârâtă până-n muchie într-o fată cu înfățișare cât se poate de comună. Şi că iernii îi este greu să revină, la finele lui ianuarie, şi din cauza cântecului matinal al guguştiucului. Guguştiucul se trezeşte de regulă înaintea ei, a iernii, de când cu încălzirea globală din ultima săptămână. Guguştiucul îşi face în mare grabă şi cu o mare artă solo-ul inimitabil. Surprins şi întărâtat de disponibilitatea fetei. Vecinii de masă îl mai temperau spărgându-i sticle în cap, el îşi învârtea mai departe pumnul fragil în trupul fetei, fata curgea vâscos la vale, acceptându-l, îi făcea și mai mult loc, înşurubată în mâna lui, depindea de mişcările lui.

Miller's crossing

"Iar când o să-mi arătaţi un om care se exprimă perfect, eu nu am să zic că nu-i un om mare, ci că nu mă atrage deloc. Îmi lipsesc calităţile de receptare. Când mă gândesc că sarcina pe care artistul şi-o asumă implicit este aceea de a răsturna valorile existente, de a face din haosul ce-l înconjoară o ordine proprie numai a lui, de a semăna vrajba şi fermentul în asemenea măsură încât, prin descărcare emotivă, cei ce-au murit să poată fi redaţi vieţii, încep să alerg cu bucurie spre marii imperfecţi, confuzia lor mă hrăneşte, iar bâlbâiala lor sună ca o muzică pentru urechile mele." (Henry MILLER)

Sforţări

Unde-s cuvintele care, cu câteva clipe mai devreme, îşi revendicau gălăgioase dreptul de a fi puse pe o pagină? Cuvintele proaste visează şi ele la o viaţă bogată. Oare merită să mă sforţez zilnic, să nu-mi dau răgaz până când reuşesc să scriu câte ceva, indiferent de calibru? Întrebări riscante pentru wwweb, ele pot primi răspunsuri „pe măsură", în josul paginii, la comentarii. E acesta un exerciţiu? Sau doar un screamăt ca oricare altul, unul inferior şi celui (autentic) produs pe scaunul toaletei?

Strangleză

conversând cu un supus britanic, niciodată nu-ţi permiţi cu inimă uşoară să te făleşti că eşti bun la engleză, sărmanul grai imperial, ce pocit sună el în gura unora de condiţia noastră, ce puţin prolifici verbal suntem noi folosind limba engleză cu traduceri şi automatisme mentale papagaliceşti din graiul nostru strămoşesc, ce neexprimaţi rămânem, cu vorbele-n gât, cum nu ne putem întinde la taclale, unde-s subordonatele?, le căutăm cu înverşunare, frazele se sfârşesc, sterile, prea repede pentru noi, românii, obişnuiţi cu trimiteri la subsol, cu parabole, cu tatonări, aluziile noastre sărate prost, bancurile, poantele noastre autoironice se pierd în construcţii de plastic, durate într-o limbă ce nu se potriveşte gândirii noastre

colegii care nu mă băgau neam în seamă când ceream bani cu împrumut, rămâneau amuţiţi şi opaci, iar eu îmi înghiţeam nesăbuinţa în îmbucături mari, regulate, după sfatul medicului de stomac, şi aşteptam cuminte să mai treacă o zi, n-am să pomenesc nimic despre ruşinea încă şi mai mare în care m-a vârât nesimţirea unui om ce nu-şi ştie plăti debitele la scadenţă, plângând doar atunci când îi trebuie, nu şi atunci când ar trebui să crape de jenă, amestecată gastric cu sentimentul singurătăţii

dacă vreţi să vă prezint o domnişoară, instantaneu bărbaţii, numai ei, au strigat în cor un „da" sugestiv, femeile nu au zis nici fă-te-ncoa', dorim, cu condiţia să nu fie de la asigurări, bănuisem eu câte ceva de rău augur despre portmoneele lor, apoi soarele s-a stins în nişte rubensieni nori albi, grăsulii, cu puţintică spoială în obraji, am făcut câţiva paşi repezi în recunoaştere, ne surprinsese cu vizita ei în plină reorganizare, iar accentul său era proaspăt rupt din recentele pelicule britanice pe care le urmărisem ca pe nişte trufandale, unde să-mi fi dosit părerea de rău că nu vorbeam mai bine limba asta ploios-aspră, imens sacrilegiu să pocesc o asemenea bine pusă la respect sintaxă, muncită şi şlefuită franţuzeşte de-a latul secolelor! oops, nu am pus punct la finalul enunţurilor. şi am început cu literă mică, mică de tot...

Ţine cu tine...

Sibiu

Numărăm. O zi, două, trei - până la prima zăpadă. Ăştia, copacii, sunt pregătiţi, au amuţit şi stau cu ramurile, a groază, la ochi. Sunt scorţoşi şi, deşi nu vor să o arate, deznădăjduiţi. Mie de ei mi-e milă, în fiecare an când intrăm în liniştea asta de dinaintea primei ninsori, nu de pavlovienii care nu-s în stare să scoată Crăciunul dindărătul fenomenelor meteo. Auzi: nu am avut zăpadă de Crăciun, nici nu am simţit că a fost… Şi eu vă zic: nici nu meritaţi să simţiţi, dacă pentru voi Crăciunul nu e o sărbătoare creştină, ci un cortegiu de manifestări atmosferice obligatorii (altfel, îl refuzăm) şi o avalanşă de cadouri. Materialism, ghiftuire, bucurie bovină în faţa oalei cu sarmale. Condiţionare, scenarită hollywoodiană: „când se arată colindătorii în poartă, începe să ningă". Ce să spun, cât mai ningea, în pustiu, în ziua Naşterii, pe tărâmurile semite!

Eu ţin cu copacii. Îi cercetez cu grijă, până în primăvară. Bucuria oamenilor, pentru că e condiţionată material, mi-e indiferentă.

Lacrimi pe sârmă

Pentru ca mai târziu să-i înmânez cu mare fast, tipic pentru îndrăgostiţii de profesie, un inel de logodnă, ce-a mai plâns, ce s-a mai codit: să nu ne grăbim, a zis, te iubesc, dar nu sunt pregătită, să-mi fi spus şi tu din timp, făceam o prăjitură măcar, preparam o mică gustare, mi-aş fi spălat rufele şi acum ar fi fost uscate, le-am fi adunat împreună de pe sârmă, toate alea, numai că nu pot să-mi pun inelul, e prea devreme, cum spuneam, la nici patruzeci de ani..., ştii cum e, nu aş vrea să mă pripesc, lasă-mi un răgaz să-mi desăvârşesc cariera şi, cu cinci ani înainte de pensie, voi fi eu cea care te va căuta, cumpăr chiar eu inelul de la anticariat, mi-l trag singură pe degetul potrivit şi, la urmă, odată dragostea împlinită, îl vom vinde şi vom împărţi câştigul, îl vom reinvesti şi ne vom asigura o pensie trainică şi frumoasă. Cu multe drumeţii şi călătorii peste hotare, cu vacanţe prelungi în fecunde insule tropicale. Aşteaptă şi tu puţin, nu sunt adepta iuţelii în asemenea împrejurări. Nu am nici patruzeci de ani, dar uită-te la mine - plâng, mă scutură hohotele, te iubesc, te îmbrăţişez, îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine, cineva trebuie să fie romantic în lumea asta.

Fetiţa cu mingea

Sărmanii ochişori! Le rămâne lor să păstreze un licăr de viaţă în lumina lor, cât timp obrazul devine pământiu, palid şi buzele capătă nuanţe vineţii. Simptomele de suprafaţă ale gripei. Fetiţa cu mingea clipeşte acum rar, somnoros; din când în când, o văd rămânând fixată cu privirea asupra colegului de alături. Fără nici o curiozitate în căutătură. Doarme sau visează cu ochii deschişi. Îşi cântă şi se leagănă singură. Lumea în care trăieşte e prea departe de ea.

Nuditate

Subit, mă simt ruşinat a scrie cu public, urmărit cu hămeseală fals exigentă, cu criticism sau cu admiraţie din tribună. Ghicind publicul, trimiţându-i ocheade, simţindu-i, alteori, lipsa grăitoare. Iată nevoia de a mă întoarce la caietul meu (pare făţarnic exprimată acum, ar fi bine, totuşi, să nu o nesocotesc). El „m-a făcut ce sunt", sper că tot el mă va primi înapoi. 

Doar să mă obişnuiesc la loc să țin pixul între degetele cele stângace şi tocite de scrisul deformat. Cu timpul, m-am mai învăţat să deosebesc lauda de cântecul sirenelor. La primele acorduri, mă las, ca sub vrajă, încântat de amândouă; mai apoi, însă, cântecul sirenelor termină prin a mă jigni. În „sfera" autosuficientă sunt puţini cei care strigă fără ură sau dorinţă de a demola că Împăratul e gol. Bine, un strigăt, prin natura lui, e cam greu să probeze bună creştere. Aş fi vrut să devin, la rându-mi, măcar un Împărat gol, destăinuit ochilor celorlaţi de un om cu bun simţ. Să mă facă să roşesc cu câtă dreptate ar fi avut şi nu să roşesc de furie.

Patima ce-mi tot lubrifiază scrisul m-a ruşinat, într-o oarece seară. De curând. Şi m-am simţit dezvelit, cu părţile ruşinoase expuse hămesiţilor pomeniţi mai sus. Cel mai mult m-a speriat că părţile ruşinoase nu vădeau nici o ruşine, la fereala amurgului. Zâmbeam, erotizat, ca un prepuţ. Şi atunci, am hotărât să le împachetez, părţile, rușinoasele, înapoi în hârtie. Sau poate că am gândit că e timpul să preschimb în trăire autentică ceea ce mă pricepusem destul de bine să mâzgălesc în aceste e-foi inexistente. Ori, să fi fost faptul că văd - după nişte ani, o vezi cu limpezime năucitoare - cum scriem şi nothing happens? Nu e vorba de a prăbuşi guverne, de a vrăji mase, de a provoca furtuni devastatoare. Pur şi simplu, nu se întâmplă nimic. Atât nimic mare, cât şi nimic mic.

Revenind la caiet, pierzi, pe de-o parte, contactul măgulitor, dulceag, narcotic, cu „b-sfera" (foarte voluntară în a-ţi impune stiluri şi a te încremeni în ele, altfel nu te mai citeşte); din contră: dobândeşti iubire. Pură iubire, aşteptată, amânată până în prag de renunţare laşă, finalmente şi trăită, şi iarăşi aşteptată. Prima iubire matură din viaţa ta. Şi descoperi cum matur nu e neapărat un adjectiv încărcat de un car inutil de ani. Matur poate însemna sfat nocturn plăcut epuizant, dialog; înseamnă a construi, natural, a te plimba prin odaie complet nud, dintr-o dată ferice şi conştient de propriul trup (cât timp Celălalt zăbovește, învelit sumar, în pat), scuturându-te cu un fior de trupul-mască al scrisului surogat. Aproape peste noapte - după o noapte ce dura de zeci de ani -, ţi se arată cum o mie şi una de postări pot fi atât de uşor şi netraumatic înlocuite cu o răbdătoare drumeţie tandră, cu palma, cu vârful novice al degetelor, pe spinarea tensionată de speranţe a Celuilalt.

Totodată, în ciuda pudorii ăsteia de domnişoară victoriană, ce m-a năpădit ca din senin, e ceva în rotunjimea cifrei 300 (cercetaţi mai bine blogul) care îmi dă un oareşicare nou curaj a rătăci mai departe, rostogolind "sfera" ca un sisif de dimensiuni cobaiceşti ce sunt eu, docil lui însuşi şi mişcării sale fără sens pentru un privitor amuzat.

În ultima vreme

Am pierdut cîteva lucruri dragi. Am pierdut timpul pe care-l aveam pentru mine. Am ascultat aceeaşi muzică dintotdeauna. Am citit cărţi diferite de ceea ce citesc de obicei (şi asta s-a văzut în recenziile neutru-dezamăgite). Au trecut pe lîngă mine ca oamenii de pe stradă, la care nu mă uit cercetător. Altfel, se întîmplă lucruri interesante, lumea se duce încolo şi încoace, afişele şi pliantele din cutia poştală se înmulţesc (exteriorul ţi se bagă pe gît, în suflet cu de-a sila, iar tu nu mai ai cu ce te apăra), e o criză care îi face pe toţi conştiincioşii ingrijoraţi şi iritaţi şi îmbogăţeşte fondul de glume nesărate. M-am bucurat de o carte primită pe neaşteptate. M-am bucurat de cîteva zile pierdute, în care n-am făcut nimic, au fost cele mai frumoase din ultimul timp. Am zîmbit la complimente false şi perieri inutile. Trăiesc în continuare într-un cartier sinistru. Ajung în mijlocul unei certe în fiecare zi, niciodată nu apuc să aplic „regulile de aur ale rezolvării conflictului” (în care nici nu cred).

Mai nou, am un vas mare, gol, în care pun obiecte (şi de aceea nu mai scriu, fiindcă mă preocup să îl umplu)

Temă de casă

Ia puneţi mâna şi mai citiţi şi altceva decât bloguri. Cu mari dificultăţi m-am decis asupra unui fragment din excepţionalul eseu despre chip, culoare, fotografie, portret, expresivitate şi mai vedeţi acolo, semnat de Sorin Lavric în Idei în Dialog - Anul IV, Nr. 10 (49), OCTOMBRIE 2008: Coribantul şi menadele. De citit, musai! Treceţi la treabă, este o încântare! Lipsa diacriticelor nu-mi aparţine...Coribantul si menadele | Idei in Dialog

Si acum ajungem la punctul-cheie al calatoriei noastre: drama majoritatii oamenilor este ca intreaga viata si-o petrec sub pragul de declansare a reactiilor lirice. Si nu e vorba doar de scaderea bioritmului, de o incetinire a vitezei de reactie psihica, dar mai ales de renuntarea la hrana care i-a tinut treji in noptile adolescentei apuse: fantasmele si idealurile. Preschimbati in nacele desertate de un continut propriu, acesti oameni simt cum facultatile ce ar fi trebuit sa le dea stralucirea – volitia, imaginatia si creatia – li se atrofiaza. Vibratia interioara li se sleieste si, in locul fiorului empatic de imbratisare a lumii, le apare o platosa cornoasa de rezistenta insensibila la remuscari. Caci remuscarea e semnalul de alarma pe care spiritul aflat in cadere incepe sa-l emita. Cind coribantul launtric moare, menadele bocesc, si bocetul lor e resimtit de constiinta sub forma autoreprosurilor si caintelor. Acum insa procesele de constiinta inceteaza sa mai tulbure victima, caci menadelor li s-a pus calus. Si asa cum, intr-un organism, partile care isi pierd functia sint inlocuite cu un tesut fibros, inert si nereactiv, care nu face decit sa ocupe locul lasat vacant de atrofia intervenita, tot asa incinta racita a hipotimicilor se umple cu un tampon menit a le amortiza caderea. Cu alte cuvinte, cu un sistem bine pus la punct de justificari linistitoare. Mai precis: exista un adenom psihic care obtureaza canalul de secretie a sucurilor mentale, iar acel adenom se numeste autojustificare.

Despre pisici şi mai multă minte

Acum, după ce că l-am indexat critic pe numitul B. Obama (fireşte, din rasism şi intoleranţă - specifice individului provincial), aş putea scrie ca tot omul (blomul?) despre pisici, ca să adun rating - dacă m-ar obseda asta. Aşa încât: am pisică nouă! Nu o cheamă Denisa (ci Tigruţ, dar el nu ştie încă), nu a citit mai nimic la viaţa ei, am cules-o de pe stradă ca pe o maidaneză, mieuna strategic-prefăcut, a părăsire, deşi, la cât e de blândă şi răsfăţată (la cel mic moment de neatenţie, se urcă pe masă), sigur aparţinea cuiva. Am pisică şi beau zilnic ceai negru, scump! Acum mă vor primi, oare, ca membru cu drepturi (şi stângi) depline în blogosferă? Tre' să mă dau bine şi pe lângă "tero" pentru asta? Domnul mă blogosferească de aşa ceva!

Obama, I am but a fool/Darling, I love you...

Zici că am fi într-un film american, în care, dintr-o până mai ieri neverosimilă corectitudine politică, rolul preşedintelui pus să salveze lumea de invazia extraterestră este jucat de un actor de culoare (ciudat sună „de culoare”, ce, albul nu e culoare?) - felul scenariştilor liberali de a face politică. Până în ultimul minut am crezut (nu neapărat am sperat, dar se prea poate şi asta) că glasul rasismului tradiţional va rezona cu vechea lui sonoritate în cerebelul votanţilor şi electorilor americani. Argumentul forte al prezenţei la vot şi al opţiunilor a fost, însă, sensibilitatea la criză. În perioadele astea delicate, poporul votează îndeosebi cu terminaţiile nervoase, cu nervii simpatici. Nu că în rest votul ar fi bazat pe nu ştiu ce raţionamente profunde. Massa electoratului are toate caracteristicile mulţimii clasice, conform manualelor de psihologie, deşi votează în cabine separate cu pereţi din PAL şi la fereală de privirile indiscrete. Spiritul gregar este impasibil la obstacole, cum ar fi distanţele, zidurile sau inteligenţa indivizilor care alcătuiesc mulţimea, carevasăzică, le transcende de nu te vezi.

Obama a câştigat. Noi, cei îmbătrâniţi şi încremeniţi în anacronisme mărunte (de genul: ierarhie, rasă, clasă, reticenţă la showmanie gratuită, la fanatism de masă, la prezidenţialism populist) ne găsim încă într-o mică stare de şoc. Se pare, aşadar, că suntem foarte nepotriviţi cu epoca în care trăim. Americanii nu fac excepţie de la votul cugetat cu spinarea. Acesta cunoaşte întindere globală. Când ne ustură pielea, sub ameninţarea penuriei, tindem să alegem lideri charismatici. Nu neapărat probat competenţi. Ci actori amatori de serie B, îmbârligători cu potenţial de magicieni. Vrem minuni. Dacă se poate, făcute repede, iar noi, între timp, să fim lăsaţi să închidem ochii, să ne spălăm pe mâini pilatponteşte, din a doua zi de după vot. La o adică, nu ne prea place să fim făcuţi, mai târziu, responsabili pentru greşelile unui candidat în care am crezut fără cine ştie ce discernământ în vremea campaniei.

Schimbarea purtată acum pe scut de democraţi nu va fi una radicală, degeaba se amăgeşte fan-clubul. Nu cred că se va renunţa la responsabilitatea individuală în favoarea uneia colective. De asemenea, or fi ales americanii cu simţurile alerte, distorsionate, dar nu cred că aceasta i-a transformat peste noapte în adepţi umili ai redistribuirii echitabile a avuţiei – de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi. Plăcuţa cu private property, no trespassing nu va dispărea de pe gazonul impecabil din faţa caselor. În plan extern, din nou, prea puţine modificări realiste de efectuat. America nu se poate închide, autist, în sine, confruntată cu problemele globale. Nu o poate face împăcată, atâta timp cât UE bălteşte în legislaţia ei stufoasă, imobilizată în proiect de influenta clică socialist-populistă, iar puterile emergente, ca Rusia şi China, au încă prea evidente zvâcniri imperialiste, revizioniste, pretenţii umplute doar cu expansionism pur, nu cu valori exportabile. Unica "schimbare" posibilă (şi de dorit) în SUA este aceea a…reîntoarcerii la principiile şi libertăţile solide pe care Statele au fost clădite şi din al căror pragmatism umanist a izvorât şi The Dream.

Ziarele „serioase” din US se pot felicita, l-au susţinut din toţi rărunchii pe B.O. şi l-au sabotat (obstrucţionându-l şi discreditându-l) cât au putut pe McCain. Nu afirm că din acest motiv a pierdut veteranul republican. Jucătorii care se bazează pe arbitru şi nu pe însuşirile proprii ca să câştige competiţia nu îşi merită laurii. Dar nici democraţii să nu uite că au învins pentru că au avut republicanii nenorocul să poarte, sub legislatura lor, un impopular război antiterorist (mondial!) şi de oferit soluţii urgente (nu mereu inspirate) pentru recesiunea care bătea la uşă. Cum au subliniat unii comentatori, la Obama irită nu atât culoarea pielii, nici personalitatea sa nesuferit de histrionică, ci felul arogant-expansiv-stradal de a se manifesta al fanilor săi şi faptul că el încuviinţează senin acest lucru. Oricât ar părea el de scrobit şi hipereducat, este o dovadă de neseriozitate specific populist-stângistă a-şi fi construit reuşita pe actorie şi oratorie. În acelaşi timp, nu e vina lui că McCain nu se ştie hlizi la public. Dar să-l vedem pe democrat la treabă şi, în primul rând, să nu uităm să ne întrebăm fiecare: de ce dracu scriu eu, român, despre Obama?

Allende, Isabel

Isabel Allende are indiscutabil un mare talent de povestitoare. Magia celor scrise de ea este, totuşi, un strop prea scoasă în faţă, la defilare, prea numită. Ai impresia că-i parodiază pe părinţii realismului magic sud-american, rezultând o parodie a parodiei, pe alocuri scârţâindă, alteori obositoare.

Ne vedem în Sahara

Dintru început, ne regăsim plasaţi în opoziţie cu gesturile şi rezoluţiile în răspăr ale cuplului Moresby – o pereche de newyorkezi, rătăcind prin Maghreb (Ţinutul apusului, în arabă). An emotionally disconnected couple sună perfect în limba engleză, şi poate că tocmai din pricină că mirosim această disfuncţie cădem atât de lesne pradă împovărătoarei ambivalenţe a sentimentelor pe care le încercăm faţă de cei doi soţi.

Căci nu este vorba aici de o lectură obişnuită, ci de o relaţie amoroasă în toată puterea cuvântului, iscată între lector şi roman. Până la urmă, protagoniştii dau semne a ceda atât să le fii în preajmă cât şi să îi îndrăgeşti (costul emoţional ulterior va fi enorm), dar statutul tău de martor-tolerat al turismului lor suicidal nu-l va depăşi cu mult pe cel, ridicol, al celor doi "respectabili" britanici incestuoşi, mamă şi fiu, care-i însoţesc o bucată de vreme pe newyorkezi. Nu e nici un privilegiu în a asista îndeaproape şi-n amănunt, agonizând, sfâşiat de neputinţă, la tribulaţiile lui Kit prin pustiu, timp în care ea se face tot mai atrăgătoare, tot mai dezirabilă. Nu o poţi atinge, nu o poţi salva. Şi necazul e că exact asta şi ajungi să-ţi doreşti. Cădem repede în păcatul demiurgic, auctorial, vrem să intervenim, să schimbâm cursul predictibilei catastrofe. Sperând asta, nu facem decât "să o încasăm" mai abitir la final.

Mi-am dorit să aflu mai întâi cui îi aparţine retălmăcirea titlului: Ceai în Sahara. Traducătorului Alex. Leo Şerban (foarte curgătoare traducerea, denotă un condei fascinat de textul tălmăcit, se vede că nu a fost doar o muncă de mercenar) sau editurii? Găsesc acest titlu mai inspirat ca însuşi originalul (The Sheltering Sky). ALŞ mi-a făcut onoarea să răspundă nedumeririi mele. Reiau aici amabila-i precizare: “re-'traducerea' titlului îmi aparţine: cartea apăruse iniţial - în colecţia 'Romanul sec. xx' a Editurii Univers - cu titlul 'Cerul ocrotitor'; cînd Humanitas a preluat versiunea, am avut ideea de a-i da titlul primei 'cărţi' (prima parte a romanului, n.m C.S.) - cu atît mai mult cu cît există o piesă lui Sting, destul de cunoscută, cu acest titlu (evident, inspirată de romanul lui Bowles...).

Şi tot "mai întâi" vreau să precizez că, totuşi, "inclasabilul" Paul Bowles este cel mai camusian autor întâlnit de mine după lectura-şcoală a operei lui Albert Camus. Or, "camusian" este un superlativ în umilul meu buchet de valori. O fi efectul stupefiant al nordului arab al Africii, atracţia hipnotică faţă de impermeabilitatea spiritului maghrebian pentru ochii neexersaţi ai occidentalului (Bowles locuind o însemnată bucată din viaţă în Maroc – 40 de ani, din 1945)?... Or fi existenţialismul şi senzorialismul literar, de largă răspândire pe atunci (1949)? În orice caz, din legenda ceaiului cu gust de nisip, băut ritualic în mijlocul pustiului, a ieşit o carte-durere de toată splendoarea.

Mi-am promis că o să schiţez doar câteva păreri despre Ceai în Sahara. Mă voi ţine, parţial, de cuvânt. Pe de-o parte, pentru că încă păstrez în mine rămăşiţe din disperarea surdă ce m-a lăsat înlemnit din seara în care am încheiat lectura! Pe de altă parte, pentru că este extrem de dificil să îţi impui să nu afirmi prostii despre un roman scris în tuşe înşelătoare, pictural, impresionist. Tablourile, trăirile, însă, nu se conturează în felul (presupun) dorit de autor decât dacă te abandonezi cu totul lor, dacă te avânţi neînveşmântat în ele. Cum ar veni: să te arunci, fără burnuz, în miezul dogorii din deşert. Lectura, în genere, nu se desfăşoară mereu fără sacrificii. Iar atunci când ea îmbie/împinge la "relecturarea" propriei vieţi, când te ia şi mi te coboară-n propriile neîmpliniri, e iarăşi semn că ai dat de o Carte.

Nu este genul de operă de admirat de la distanţă. Ci una cu care rişti de bună voie să te îneci sau să te pierzi; de citit sub atentă supraveghere (firile mai nevricoase), cu cineva care să te ţină, îndeosebi în partea a doua a cărţii, de mână. Şi, la final, în braţe! În cazul apariţiei efectelor neplăcute, nu mai aveţi cui să vă adresaţi, nici autorului, nici personajelor, vă previn. Personajele devin extrem de reci, la cea mai mică încercare a noastră de a le atrage într-o relaţie. Riscul declanşării unei iubiri neîmpărtăşite este uriaş. Sfat: aranjaţi în aşa mod încât să nu o isprăviţi noaptea, într-un hotel (nici gând!), sau singuri în casa pustie. Alt sfat: dacă între actuala dumneavoastră relaţie şi ultima, încheiată dureros, nu a trecut suficient timp (pentru autoanaliză) - nu vă apucaţi de citit! Nu încă. Are harul de a ne scormoni geloziile fumegânde, unele fără motiv clar deteminat, altele, stârnite de voluptatea ce irumpe, neaşteptat şi scandalos - pentru frustranta noastră bună cuviinţă -, în trupul şi mintea (până la un punct, încremenite ale) lui Kit (eu am păţit-o, mă confesez). De asemenea, nicăieri mai viu, mai tangibil mitul personajului care trăieşte, prinde viaţă doar atunci când e citit - vezi capacitatea de a fiinţa, de a se desprinde din pagină, a lui Port.

În fine, poate e de vină iubirea mea iraţională pentru deşert, pentru culorile sale, pentru darul său fără egal de a-nisipa lent, însoţit de afectuoase halucinaţii, oamenii, de a le înlesni întâlnirea cu sine şi apoi cu moartea. Iubesc şi eu deşertul cum iubea regretatul Paler Spania: total, dar cumva precaut, de la distanţă, profitând din plin de bogăţia fantasmelor ce se iscă taman şi numai atunci când obiectul iubirii noastre e absent.

Închei cu nişte consideraţii care m-au mişcat, postate de un inspirat comentator pe site-ul www.goodreads.com şi care probează, odată în plus, capacitatea de a rătăci minţile a acestei cărţi: More recently, I have realized that not the book qua narrative, but its singular intimacy with my person coloured the profoundness of my love-affair with this novel. As a result, my review must be peculiarly subjective for someone so accustomed to the pretence of objectivity.