Cosmos-ul lui Gomobrowicz este mai lesne de pătruns dacă, în prealabil, ne punem la punct cu minime detalii biografice referitoare la polonezul acesta rătăcitor. Aşadar, vedeţi singuri ce-a mai făptuit şi pătimit domnul autor până să scrie cartea pomenită aici. Este vorba de un text care-şi sprijină îndrăzneala, cu bună ştiinţă, pe umerii viguroşi ai operei lui W.G. de până la acea dată. Nu este un "cântec de lebădă", ci un fel de muzică surdă a vieţii, un geamăt incoerent care l-a însoţit, se pare, toată existenţa şi a aşteptat "cel mai potrivit moment" să iasă, să se poată face auzit.
Estetic, Gombrowicz era deja consacrat la data apariţiei acestui "tratat despre dezintegrare". Potenţialul risc de a fi întâmpinat cu neînţelegere, hulit cu superficialitate, chiar respins pentru stranietatea suprarealistă a scriiturii l-ar fi putut primi cu o anumită împăcare, opera fusese scrisă.
Recent, vorbind cu un prieten despre Cosmos, am desprins noi aproape simultan concluzia că "metoda" de cercetare mentală a haosului (ascuns sub rânduiala de comun acord numită realitate), folosită de dl. W, detectiv ad-hoc, e una de natură a dematerializa semnele/obiectele, prin exces de apropiere, preschimbându-le o dată în atomi, logic - de neîmblânzit. Apoi, în stări şi proiecţii echivoce (ale sale, ale celorlalte personaje). Suntem puşi martori saltului său voit - colectare de material probatoriu pentru o "ştiinţă" personală - în capriciile (nu neapărat validabile ale) percepţiei - cognitivă, sufletească, nu importă. Munţii devin stări/afecte, din formaţiuni geologice, "cetăţi ale orbirii şi ale muţeniei", vestesc - fără a-l numi - secretul care urmează să fie revelat; zidurile caselor - stări/ecrane pe care se proiectează culpe obscure; abundenţa carnivoră a vegetaţiei, minuţios înregistrată (a se revedea B. Schulz)... etc. Deci un soi de naturalism mai puţin pedant şi mai deferent (păstrându-i, adică, rugozităţile) cu tâlcul pe care încearcă să-l transmită. Ancheta (poliţienească a) lui Witold asupra adevărului propriu îşi dă silinţa să se lepede de ispita oricărei "deviaţii" raţionaliste. E ceea ce mă atrage în mod deosebit către textele gombrowicziene! Şi asta nu e tot. Totul e să te ţii bine când stările de care scriam încep să-şi dorească - de parcă ar avea o conştiinţă proprie - să se grupeze tematic. Răpind cu ele părţi din obiectele peste care se suprapuseseră, sub bagheta subiectivismului auctorial deloc ruşinat de sine, şi realcătuindu-se mai apoi în alte forme, tot mai bizare. Pură sursă de scrânteală pentru creierul comod al cititorului.
Locuieşte clandestin (ca o rudă ce trebuie neapărat ascunsă ochilor lumii), în cartea despre care tocmai îmi aduc aminte în prezentarea de faţă, o gâtuită şi neostoită năzuinţă a ei de a se fi scris de mai multă vreme. Cu toată dorinţa asta mult timp ţinută la conservare, la ceasul ajungerii ei pe hârtie, cartea rămâne tot un chin, o spovedanie fărâmiţată, ce uzează de o grafie strâmbă, parcă aşternută pe întuneric. Un puzzle autoconfesiv, grotescă tentativă de parcelare a absurdului pentru a-l face digerabil. O hăcuire în dumicaturi inegale a adevărului despre sine, menită a înlesni cumva enunţarea lui, eliberarea lui în lume şi, astfel, exorcizarea sperată de scriitor. Fireşte, paradoxul nu putea lipsi: deşi contribuie la perpetuarea şi iuţirea mişcării centrifuge, Witold depune în acelaşi timp şi un sfâşietor efort de strunire a descompunerii - prin repetare, rememorarea precarelor "indicii". În fine, Gombrowicz îşi va fi dobândit revelaţia ultimă (actul de sinceritate care i-a încoronat opera), lăsând intact adevărului privilegiul de a fi greu accesibil, (ca într-o înţelegere dintre gentilomi) un pact manifest, spun eu, tocmai în părelnica ilizibilitate a romanului.
Greu de însăilat ceva fluent despre aşa o sucită de carte. Iată un fragment atât cât trebuie de grăitor, scutindu-mă să înspăimânt vrednicii cititori mai mult decât am făcut-o deja mai sus:
"Casa din faţa noastră părea bine muşcată de amurg, chiar în materia ei şubrezită... şi văiuga semăna cu o cupă falsă, cu un buchet otrăvitor, plin de neputinţă, cerul dispărea, se trăgeau şi se închideau cortinele, creştea rezistenţa, lucrurile nu voiau să se expună, se ascundeau în vizuini, atrofiere, descompunere, sfârşit - deşi era destulă lumină -, se făcea simţită deteriorarea virulentă a vederii. Am zâmbit fiindcă îmi spuneam că întunericul este uneori mai convenabil, la întuneric te poţi apropia, infiltra, poţi atinge, cuprinde, îmbrăţişa şi iubi până înnebuneşti..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu