Ariane LEWENSTEIN - lectura cu ochii închişi

Nu-mi place ideea cu scriitorii care se maschează cu pseudonim (iar pe www îmi sunt antipatice aceste nicknames, alegerea anonimatului sub nume de împrumut). Nu le dau dreptate atunci când ei decid să-şi marketizeze numele, de zici că ar fi mari actori, staruri. Sonia Larian, numele, sună bine, dar... nu e ea: Ariane LEWENSTEIN. Asta aşa, ca să-mi fac curaj să scriu despre indescriptibil.

"Romanul" Bietele corpuri este, incontestabil, al ei. Atât de al ei, încât, în cazul în care nu găsim resurse empatice suficiente pentru a-l parcurge şi a-l lăsa să lucreze în noi, ne vine oara să-l dăm de pereţi cu toate cele aproape 300 de pagini ale sale. L-am imaginat de câteva ori bune, pe la ultimele 40 de file, ferfeniţându-se în contact cu oarece zid al camerei. Mai întîi că fermentează în mine, coace, îmi scotoceşte fără tact în sertarele cu dosarele clasate ale conştiinţei. Ne încleştăm reciproc, eu şi corpurile, cam de-o săptămână, cu cărţi digestive, ajutătoare, citite în paralel. Nu este o carte de epuizat în două zile, cu deadline. Cine are prostul obicei al cititului industrial şi îl aplică Bietelor corpuri, o pierde. Ci e de abordat bătrîneşte, în momente prielnice, câteva frânturi pe zi, ca pe psalmi, după cum scrie paracliserul pe tăbliţă.

Notele cu caracter diaristic ale Soniei Larian au şi ceva din răceala precisă şi mizantropia diagnosticelor unui medic psihiatru (care ştie prea multe despre mizeriile înnăscute ce zac sau acţionează în oameni), atunci când nu sunt pure şi încâlcite simptome nevrotice literaturizate - vezi lirismul aproape dulce al frazelor (după mine, o căutare înverşunată şi cam zadarnică a oricăror rămăşiţe de sentiment de vinovăţie, pentru completarea târzie a unui doliu nedus, la timpu-i, pînă la capăt). Mai datorează enorm aceste însemnări şi crudei, strâmtei şi egoistei "viziuni" asupra vieţii, specifice copiilor (toată familia ştie că ursul-tată e pe moarte, la aproape 70 de ani, dar asta nu-i împiedică pe copii să-l numească "străin", adică să nu zăbovească nici o clipă pentru a-i pricepe straniile apucături şi să-şi dorească să scape de el; în acelaşi timp, îl jelesc).

Că Bietele corpuri nu este nici pe departe un roman nu cred că mai trebuie demonstrat. E un răvăşitor eseu despre moarte, împuţinare, degradare, da! Un sferic jurnal intim al eroziunii, al singurătăţii înaintea morţii şi al ruşinii de a muri. Insist pe intim, boldurile nu-mi par îndestulătoare. Larian nu se adresează cuiva. Nu pare a ţine la impresia receptorilor. Nu ni se adresează. Poezia şi ermetismul "confesiunilor" ei sunt desăvârşite. Poţi doar să-i simţi scriitura, nici chiar cele mai inteligente consideraţiuni ale ei nu au ca ţintă pura raţiune. De multe ori, nici măcar nu citim cuvintele autoarei, ci transcrierile ei din Proust, Mann, Kirkegaard, Platon, Borges - ei sunt aleşi să o grăiască. De departe, cele mai dragi mi-au fost fragmentele din cugetările eseistului-biolog Jean Rostand. Pe lângă Rostand, mi-au mai plăcut în mod cu totul aparte speculaţiile etimologice ale scriitoarei - impecabile stilistic, nişte intuiţii perfect... rezonabile.

Mă ţin a fi iubitor de franceză, nu-i întorc anglofil spatele când o întâlnesc. Dar să-l redai până şi pe Platon în limba asta... mi-a fost destul de greu de înghiţit. Am răbdat texte din tot felul de fizicieni, filosofi obscuri, madame de cutare, am ajuns scrâşnind la Kirkegaard, dar când deja şi bunul Platon grăia în frâncă am căutat repede un perete fără tablouri, bun pentru a o trânti. Din nou. Cu toată plecăciunea în faţa rezultatului final, găsesc că e o incomodă dovadă de vanitate. M-am gândit, cu prefăcut altruism, la cititorii care nu sunt familiari cu limba lui Voltaire (de ce se foloseşte mereu clişeul ăsta, limba lui Voltaire?). Ok, o fi citit lucrările respective în traducere franceză, dar nu cred că a-l "păstra" pe Platon în franceză contribuie la mai buna lui înţelegere, nu e limba lui nativă. Nu m-a dat pe spate cu vastele ei lecturi. Mi se şopteşte, din regie, în cască: poate la vremea aceea citatul ăla reprezenta o parte din ea; poate spunea ceva despre ea, mai mult si mai bine. Prin urmare, mai uşor cu superficiala tendinţă de a respinge. Rămâne: de ce în franceză?

Ar fi ieşit o culegere de poezii fermecătoare, sumbre, dureroase la citire, din Bietele corpuri.

Ah, uitasem: "aceasta nu e o recenzie". Am încercat să înşir în special ce nu mi-a convenit. Cartea e o izbândă a literaturii române, perfect (şi musai!) traductibilă în Occident.