On chassa bébé cochon. Il ne sera jamais bon. Pour faire du jambon. Ou du pâté, du filet mignon, du boudin, des côtes de porc, des rillettes, du fromage de... Visez că sunt, ca-n viaţă, clădit pe file de carte. Lecturi dezordonate, unele nerecomandate. Mortarul - cerneala tipografică, pe care o inhalez ca aurolacii, face mai alunecos complicatul proces de optare pentru o carte sau alta (rezumatul de pe coperta a 4-a este de multe ori confuz sau înșelător).
Puţin mai încolo, sunt prins fără voia mea în „proba biletelor". Pe aceste bucăţi de hârtie ni se cere să trecem anumite răspunsuri şi date personale, ca într-un test. Numele tatălui şi-al mamei, adresa, seria şi subsemnatul. Toată tinerimea oraşului părea să se fi adunat acolo; mai toţi dăduseră un răspuns oarecare; caut cu înfrigurare prin bilete, ca să mă inspir (nu înţelegeam deloc despre ce este vorba, mecanismul de subminare a gândirii intrase în funcţiune). Nu înţelegeam întrebările, iar uşurinţa cu care ceilalţi găsiseră răspunsurile corecte mă imobiliza, mă înspăimânta o dată în plus, minimalizându-mă, determinându-mă să mă cred generalmente neştiutor, nepriceput, ca de obicei, rămas în urmă, neajutorat, aşa cum am şi fost dintotdeauna în mondenitate, sosit în ultima clipă.
Abia pe urmă a venit greul. Coridoare nesfârşite, revărsându-se în străzi întortocheate, burg colinar, piatră cubică, pântecoasă, în pavaj. Eu conduc un autobuz cu o uşurinţă nemaivăzută. Sunt însoţit de câţiva prieteni. Unul e în mod cert A. Pe ceilalţi i-am pierdut la deşteptarea din somn. Amintiri, peticite cu impresii eronate, edulcorate. Atmosfera e îngreunată de umezeală, autobuzul sunt eu, de fapt; într-o pantă foarte abruptă se opreşte, ca şi cum ar fi ostenit; ceilalţi trebuie să mă împingă. Dorinţa de a conduce, de a dezvălui eu însumi surprizele locului. Oraşul este o rezervaţie istorică, cu arhitectură barocă la exterior şi gotică, rece şi umedă, în interioarele sale tainice. Cineva ne urmăreşte, intrăm, purtaţi de întâmplare, în burta oraşului. Rău de înălţime, iscat în locuri deloc înalte, groaza nemaipomenită înaintea treptelor fără balustradă (un alt motiv frecvent al viselor mele). Spaima se intensifică la coborâre, când trebuie să mă întorc de unde am plecat. Aşa stând lucrurile, înţepenesc, mor de frică şi nu mai pot face nimic, singurul cotlon viu din mine este teama, restul fiind blocat, fără altă putinţă de resuscitare decât prin revenirea în starea de veghe.
Îmi doresc să respir un aer mai tăios, care să-mi pătrundă adânc în plămâni, nu densitatea aceea umedă cu miros rotund, de pântece. Din coridoarele întunecate ies bătrâni despre care îmi spun că s-ar afla acolo la tratament sau la azil. Sunt fiinţe reci, abia comunică, ni se adresează doar pentru a ne încuraja să coborâm scările fără balustradă în beciul al cărui fund nici nu-l bănuim. A. îndrăzneşte, trece un timp oarecare, nu lung, mă întreb dacă va mai ieşi de acolo. Îi aud paşii, gândul fulgerător că s-ar putea să nu fie A., visul, însă, mi-l aduce pe el. Scările conduc spre nicăieri, mă asigură el. Le privesc din nou şi, chiar acum, în stare de veghe, mă mir cum rămân mereu paralizat când le văd desfăşurându-mi-se în spirală, dinainte; chiar dacă nimeni nu mă contrânge să le folosesc, imediat mă lipesc ca îngheţat de perete, lipsa unei stinghii de sprijin de care să mă ţin, aflat - mediat de groază - aproape în contact cu necuprinsul de jos, anticiparea unei posibile căderi din înalt spre ce oare? Treptele nu au contact cu zidul, gol - de-o parte şi de alta a lor. Absolut convins că voi aluneca pe ele, îmi voi pierde echilibrul şi mă voi prăbuşi.
La final, ieşirea în grădinile însorite din spatele acelei case imense. O vegetaţie înăbuşitoare, bogată ne aşteaptă. Iarba e atât de grasă încât abia înaintăm, împiedicându-ne la fiece pas. Nu avem răgaz să ne destindem. Suntem încă fugari, vrem să scăpăm. Cineva ne urmăreşte. Îl ghicesc, deşi mi-e interzis să-l caut din ochi. Visul depune eforturi epuizante să-l umanizeze pe urmăritor; bucăţi de carne, grasă, prăjită, se desprind şi zboară de pe feţele însoţitorilor mei, în urma unor lovituri care se abat asupra lor cine ştie de unde...
Puţin mai încolo, sunt prins fără voia mea în „proba biletelor". Pe aceste bucăţi de hârtie ni se cere să trecem anumite răspunsuri şi date personale, ca într-un test. Numele tatălui şi-al mamei, adresa, seria şi subsemnatul. Toată tinerimea oraşului părea să se fi adunat acolo; mai toţi dăduseră un răspuns oarecare; caut cu înfrigurare prin bilete, ca să mă inspir (nu înţelegeam deloc despre ce este vorba, mecanismul de subminare a gândirii intrase în funcţiune). Nu înţelegeam întrebările, iar uşurinţa cu care ceilalţi găsiseră răspunsurile corecte mă imobiliza, mă înspăimânta o dată în plus, minimalizându-mă, determinându-mă să mă cred generalmente neştiutor, nepriceput, ca de obicei, rămas în urmă, neajutorat, aşa cum am şi fost dintotdeauna în mondenitate, sosit în ultima clipă.
Abia pe urmă a venit greul. Coridoare nesfârşite, revărsându-se în străzi întortocheate, burg colinar, piatră cubică, pântecoasă, în pavaj. Eu conduc un autobuz cu o uşurinţă nemaivăzută. Sunt însoţit de câţiva prieteni. Unul e în mod cert A. Pe ceilalţi i-am pierdut la deşteptarea din somn. Amintiri, peticite cu impresii eronate, edulcorate. Atmosfera e îngreunată de umezeală, autobuzul sunt eu, de fapt; într-o pantă foarte abruptă se opreşte, ca şi cum ar fi ostenit; ceilalţi trebuie să mă împingă. Dorinţa de a conduce, de a dezvălui eu însumi surprizele locului. Oraşul este o rezervaţie istorică, cu arhitectură barocă la exterior şi gotică, rece şi umedă, în interioarele sale tainice. Cineva ne urmăreşte, intrăm, purtaţi de întâmplare, în burta oraşului. Rău de înălţime, iscat în locuri deloc înalte, groaza nemaipomenită înaintea treptelor fără balustradă (un alt motiv frecvent al viselor mele). Spaima se intensifică la coborâre, când trebuie să mă întorc de unde am plecat. Aşa stând lucrurile, înţepenesc, mor de frică şi nu mai pot face nimic, singurul cotlon viu din mine este teama, restul fiind blocat, fără altă putinţă de resuscitare decât prin revenirea în starea de veghe.
Îmi doresc să respir un aer mai tăios, care să-mi pătrundă adânc în plămâni, nu densitatea aceea umedă cu miros rotund, de pântece. Din coridoarele întunecate ies bătrâni despre care îmi spun că s-ar afla acolo la tratament sau la azil. Sunt fiinţe reci, abia comunică, ni se adresează doar pentru a ne încuraja să coborâm scările fără balustradă în beciul al cărui fund nici nu-l bănuim. A. îndrăzneşte, trece un timp oarecare, nu lung, mă întreb dacă va mai ieşi de acolo. Îi aud paşii, gândul fulgerător că s-ar putea să nu fie A., visul, însă, mi-l aduce pe el. Scările conduc spre nicăieri, mă asigură el. Le privesc din nou şi, chiar acum, în stare de veghe, mă mir cum rămân mereu paralizat când le văd desfăşurându-mi-se în spirală, dinainte; chiar dacă nimeni nu mă contrânge să le folosesc, imediat mă lipesc ca îngheţat de perete, lipsa unei stinghii de sprijin de care să mă ţin, aflat - mediat de groază - aproape în contact cu necuprinsul de jos, anticiparea unei posibile căderi din înalt spre ce oare? Treptele nu au contact cu zidul, gol - de-o parte şi de alta a lor. Absolut convins că voi aluneca pe ele, îmi voi pierde echilibrul şi mă voi prăbuşi.
La final, ieşirea în grădinile însorite din spatele acelei case imense. O vegetaţie înăbuşitoare, bogată ne aşteaptă. Iarba e atât de grasă încât abia înaintăm, împiedicându-ne la fiece pas. Nu avem răgaz să ne destindem. Suntem încă fugari, vrem să scăpăm. Cineva ne urmăreşte. Îl ghicesc, deşi mi-e interzis să-l caut din ochi. Visul depune eforturi epuizante să-l umanizeze pe urmăritor; bucăţi de carne, grasă, prăjită, se desprind şi zboară de pe feţele însoţitorilor mei, în urma unor lovituri care se abat asupra lor cine ştie de unde...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu