Ia puneţi mâna şi mai citiţi şi altceva decât bloguri. Cu mari dificultăţi m-am decis asupra unui fragment din excepţionalul eseu despre chip, culoare, fotografie, portret, expresivitate şi mai vedeţi acolo, semnat de Sorin Lavric în Idei în Dialog - Anul IV, Nr. 10 (49), OCTOMBRIE 2008: Coribantul şi menadele. De citit, musai! Treceţi la treabă, este o încântare! Lipsa diacriticelor nu-mi aparţine...Coribantul si menadele | Idei in Dialog
Si acum ajungem la punctul-cheie al calatoriei noastre: drama majoritatii oamenilor este ca intreaga viata si-o petrec sub pragul de declansare a reactiilor lirice. Si nu e vorba doar de scaderea bioritmului, de o incetinire a vitezei de reactie psihica, dar mai ales de renuntarea la hrana care i-a tinut treji in noptile adolescentei apuse: fantasmele si idealurile. Preschimbati in nacele desertate de un continut propriu, acesti oameni simt cum facultatile ce ar fi trebuit sa le dea stralucirea – volitia, imaginatia si creatia – li se atrofiaza. Vibratia interioara li se sleieste si, in locul fiorului empatic de imbratisare a lumii, le apare o platosa cornoasa de rezistenta insensibila la remuscari. Caci remuscarea e semnalul de alarma pe care spiritul aflat in cadere incepe sa-l emita. Cind coribantul launtric moare, menadele bocesc, si bocetul lor e resimtit de constiinta sub forma autoreprosurilor si caintelor. Acum insa procesele de constiinta inceteaza sa mai tulbure victima, caci menadelor li s-a pus calus. Si asa cum, intr-un organism, partile care isi pierd functia sint inlocuite cu un tesut fibros, inert si nereactiv, care nu face decit sa ocupe locul lasat vacant de atrofia intervenita, tot asa incinta racita a hipotimicilor se umple cu un tampon menit a le amortiza caderea. Cu alte cuvinte, cu un sistem bine pus la punct de justificari linistitoare. Mai precis: exista un adenom psihic care obtureaza canalul de secretie a sucurilor mentale, iar acel adenom se numeste autojustificare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu