Vin nou fericit!

Ca să nu rămâie masa chiar pustie, iaca am pus şi noi mână de la mână şi am adunat nişte crăiţari cât să cumpărăm o sticlă de vin. Vin românesc, pentru mine - surpriza acestui an încheiat! Un cabernet sauvignon din Huşi - recolta 2005: an cald, vară uscată, toamnă prelungă, an bun! - aproape de tărâmurile de baştină ale companioanei; scos pe piaţă într-o prezentare ce ar trebui să facă să pălească de jenă anumiţi producători „titraţi”, că vorbim de Dealu Mare, Recaş sau Murfatlar - cu toţii etalând nişte etichete care lasă muuult de dorit, când nu-s de-a dreptul de prost gust. Nu că vinurile le-ar fi atât de savuroase de să te ia cu leşin de plăcere. Murfatlarul, bunăoară, pune la pe raft şi poşirci de toată ruşinea...

Până mai ieri, cel mai bun cabernet sauvignon beut de mine în ţeara asta, din struguri recoltaţi de pe dealurile carpato-danubiano-pontice, era cel produs şi îmbuteliat de Cramele Recaş. Are în dotare tot ce ştim că trebuie să demonstreze acest soi de vin: roşeaţă neruşinată în obraji, tărie peste 13%, astringenţă, personalitate, corpolenţă, viteză vertiginoasă de urcare la cap şi-o coborâre înşelătoare, căci lentă, în tălpi. După 4-5 pahare, ar cam fi cazul să chemaţi taxiul, dacă nu vă aflaţi la mine acasă, sau să urcaţi repejor în cameră, dacă jucaţi în deplasare.

Ei bine, vinul din foto vi-l recomand cu necuprinsă afecţiune, cu entuziasm. Ştiu, e cinic cum procedez, deja aţi început să petreceţi, la nonstop s-a închis, iar eu, oricum, l-am găsit la Carrefour... Nu e târziu să-i daţi cep nici de Sf Ioan, sau să-l cadorisiţi cuiva, la anul, cu încredere. Pe lângă puterea celui din Recaş, ăsta de Huşi are o intensă aromă de zâne, de pădureţe, de ierburi călcate în picioare în focul unui joc nebun cu ielele.

Happy New Year or so

Dragi amatoare de podoabe,
Această însemnare vă este dedicată. Autocadoul post-Crăciun a fost compus din două obiecte minunate:





Le am de la CinnamonCloves, care mi le-a împachetat frumos şi nu m-a rugat să îi scriu reclame :) Vă recomand magazinul ei dacă vreţi bijuterii frumoase şi cu o mică istorie în spate sau bijuterii colorate şi îndrăzneţe. Sper că am urmat, cu această laudă-de-mine, şi îndemnul primit recent, cum că să fac ceva mai frivol.

A, şi dacă, la fel ca mine, nu aţi citit Cartea şoaptelor, aici e un interviu cu Varujan Vosganian, pentru un plus de curiozitate. Am zîmbit într-un fel anume la:

Limba română e mult mai tolerantă decât mentalităţile care se exprimă în aceasta limbă.

şi la:

Am fost îngrijorat de primirea pe care romanul urma s-o aibă, mai ales datorită ironiilor pe care un astfel de demers le riscă. Parcă şi auzeam: «Vosganian, cel mai mare scriitor dintre economişti şi cel mai mare economist dintre scriitori». Adică, mai nimic. Vă mărturisesc că primirea elogioasă pe care a făcut-o critica acestei cărţi m-a impresionat.

şi la:

Văd că dumneavoastră nu puteţi face abstracţie de omul politic din mine. Eu, uneori, fac abstracţie de politică chiar şi atunci când fac politică. Când cauţi să eviţi limbajul de lemn, când încerci să-ţi păstrezi umorul, când spui că un poet e mai important decât un prim-ministru, când spui că tranziţia e, de fapt, un proces cultural şi că politicul se va recupera prin cultură, când te păstrezi om normal se cheamă că faci abstracţie nu de politică, întrucât de politică, într-un anume sens, nu poate face abstracţie nimeni – legile sunt politica, autorităţile sunt politica etc. – ci de partea întunecată a politicii.

Minunat! Tot aşa vă doresc să încheiaţi anul, să începeţi unul nou, minunînd(u-vă).

„Născând copii, femeia se teme mai puțin de moarte decât bărbatul”

Dacă în urma unui accident stupid de automobil, întâmplat altora, care se luaseră la întrecere cu noi, te pricopsești în brațe cu o femeie îmbibată de apă, la ce te gândești prima oară? Dar în clipa când respectiva își face apariția din șanț, cu apa șiroind de pe ea și tu, la început, te înspăimânți, crezând că e sânge și nu ai primi prea bucuros să mă poftești înăuntru, în mașină, ca să nu păteze bancheta?

Păi, nu știu ce să fac, egoismul și nepăsarea urlă în mine, îmi anihilează simțul realității și omenia, vreau să ajung acasă! Nici măcar în acel ceas, confruntat cu catastrofa altuia, nu încetezi să speri; să bănuiesc că, din toată jalea și isteria care ne zguduiau pe noi, bietele femei, în spasme violente, va ieși ceva cu parfum erotic. „Prin Eros pătrundem într-o lume care, ca orice miraj, ne interesează paradoxal, prin virtualități care nu se actualizează nicicând.”

Ne întrebăm cât de incitant poate fi a asista la lepădarea în neștire a hainelor năclăite de smârcul verde al șanțului, smulse de pe trupu-i, fără nici cea mai infimă intenție de a seduce, de o femeie traumatizată, rănită și speriată într-un accident rutier, care se mai și îneca în hohote de plâns nervos! Părul ud și încâlcit, plin de mătasea broaștei și de alte plante hidrofile; puloverul îmbibat și greu, scos cu mari dificultăți, apoi pielea palidă și pieptul generos, înghesuit într-un sutien de dantelă ieftină, ce fusese albă, și nepăsarea mea demonică și ochii-mi însetați, așteptând surpriza anunțată de sub hainele noastre acum nefolositoare; e de neînchipuit, să stai impasibil și să cauți avid din priviri forme tari, rotunde și proeminente în timp ce acolo se petrece cu totul altceva, oameni care suferă, cuprinși de panică, nu există un flux, un circuit senzual, nimeni nu se gândește la ce te gândești tu. Nimeni nu gândește!

Revărsarea necontrolată - frapantă, în circumstanțele date - a libidoului în sânge te îmbie la atitudini nelalocul lor, vezi ridicole, așa cum au fost acele cuvinte stranii care ți-au părăsit pentru totdeauna gura, amestec de îngrijorare mimată și curiozitate stângaci disimulată: sunteți măritate? Socotindu-ne dintru început târfe, ascultând plânsul ce aducea a râs al uneia dintre noi, mi-era foarte greu să mai preîntâmpin obiectiv și creștinește situația. „Aidoma oricărui egoism, Erosul este antisocial”.

Automobilul se odihnea cu roțile-n sus în canal, casa lor le aștepta, sărăcuță și întunecată, becul de serviciu lumina la acea oră altă încăpere, părinții lor intră în panică treptat, inerțial, varsă câteva lacrimi neconvingătoare, par a fi binișor depășiți din punct de vedere emoțional, tociți de alte griji, tranchilizați (poate de alcool), ne privesc doar cu o neliniște venită, parcă, din alte timpuri, mai bune.

Pe când eu, și acolo, în casă, continuam să iscodesc cu ochi neostoit curbe și protuberanțe fecunde, fără a mă simți mizerabil, dimpotrivă, eram zgândărit de plăcere, de regretul că, de pe acuma, totul se încheiase, purtam ca pe un trofeu prețios umezeala îmbrăcăminții, unica satisfacție ce supraviețuise, ca după o beție; probabil că luni mă voi trezi cu o amintire tensionantă și respingătoare, o mahmureală a conștiinței, semănând cu cea care îmi dăinuie încă din zilele copilăriei, când zăcusem întins, iremediabil îndrăgostit, lângă fata de la care așteptam în secret atenție și iubire fără să fi schițat vreo mișcare, nimic, mut de dorință și atât.
_____________________________
citatele folosite sunt din Ghe. Gricurcu - România literară

Iarăși, da, Marin Sorescu!

M-am gândit să dedic această postare prietenului nostru fotograf, pushthebutton (aici, hiacint ar fi pus un link; eu, după atâția ani în bsferă!, nu am învățat cum...). Revenind, pentru că Rareș merită - vorba d-lui l'Oréal, pentru că ne-a făcut anul mai frumos cu fotografiile domniei sale! Se mai dedică și hiacintei, cu urarea stringentă: găsește-ți camera (care, firește, nu se traduce în franceza veche prin lemnosul: get a room!). Știe dumneaei.

Crăciun fericit tuturor fotografilor din jurul mesei_pustii. Mai mult și, mai ales, mai puțin profesioniști. Îndeobște celor care nu-și permit un DSLR fără ajutorul părinților, hihi! S-ar fi cuvenit şi chiar am vrut să postez o foto, dar nu m-am descurcat cu editarea ei în progrămelele suportate de ubuntu...

uite păsărica

De cînd au apărut aparatele de fotografiat
Omenirea stă țeapănă în fața lor,
Așteptând dintr-o clipă într-alta
Să realizeze niște poze formidabile.

Unii doresc poza cu barca
Ori cu avionul de carton.
Alții au ținut să apară călări
Și în costume de general
Pe un fond de război mondial.

Iar noi care constituim decorul
Acestor mărețe poze în care intrăm
Alături de mese și scaune,
Zîmbim stingheriți,
Privind fix la aparate.

Iar dacă fotografului i se pare
C-am putea strica poza,
Fiindcă nu suntem destul de țepeni,
Ne dă să înghițim un băț,
Spunîndu-ne să fim țepeni mai la dreapta
Sau mai la stînga.

Și noi ne străduim din răsputeri să fim țepeni,
Dar nu reușim să fim decît oameni.

Coşmar

Sîmbătă seara m-am uitat la o emisiune pe unul din programele discovery, în care erau prezentate aprins cele mai noi modele de roboţi menajeri. Printre alţii, era menajera care îţi controlează toată casa, îţi stabileşte programul, meniul zilei, îţi aminteşte ce ai de făcut, încuie uşa după tine - mi s-a părut înfricoşător. Chiar dacă nu vă e teamă de supremaţia roboţilor, vocea entuziastă de la discovery v-ar fi alungat somnul. Însă cercetătorii sunt optimişti: de ce să ne fie teamă de revoluţia roboţilor, cînd noi vom putea să ne îmbunătăţim creierele cu cele mai noi gadgeturi, realizînd o simbioză om-maşină cum nu s-a mai văzut (dar s-a mai visat).

Prima oară credeam că am avut un coşmar, cu calculatorul care îţi zice noapte bună şi te înveleşte pînă sub bărbie, însă cred că e realizabil: avînd propriul asistent computerizat vom putea scăpa de toate "control issues" pe care le purtăm în relaţiile cu ceilalţi - ce vis mai frumos de-atît?! Bun venit în viitor...

Mere roșii

Era o vreme când aveai doar să deschizi pomul, să dai vrăbiile la o parte și să scuturi merele roșii.

Eu, militanta

Trebuie să scriu ceva despre un articol citit în ziarul de ieri. Îl puteţi vedea aici.
Da, puteţi spune că e un ziar prost în care mai nimeresc şi articole bune (de exemplu, cele ale domnului Neculau) sau că e un ziar provincial sau că e decent sau că e bun de şters geamurile. Nu contează. Pe mine m-a impresionat povestea: pe scurt, Ana Nastasa e mediator sanitar în Hîrlău, unde, dacă nu ştiţi sau nu aveţi răbdare să citiţi articolul, locuieşte o comunitate de romi compactă, cu normele şi problemele lor. Deschid o paranteză: ştiu că mulţi dintre noi sunt atîta de sătui de chestiunea asta nerezolvată, încît preferă să creadă că romii nu au probleme. Şi mai ştiu că abordările naiv-bine intenţionate, cum e asta a mea, stîrnesc persiflarea, în cel mai bun caz.

Dar ce a fost uluitor pentru mine: doamna asta îşi face treaba acolo, încetul cu încetul, cu satisfacţii care poate nu înseamnă nimic pentru azi, dar ar putea avea sens în timp, fără să-şi afişeze intenţiile bune şi meritele. Am încercat să îmi imaginez ce înseamnă să trăieşti într-un mediu dublu ostil: pe de-o parte, neîncrederea romilor, poate îmblînzită treptat, pe de altă parte, neîncrederea brusc trezită a românilor din jur. Mi se pare teribil, mai greu decît să stabileşti programe pe foaie, care nu se aplică niciodată sau mesaje prosociale în autobuz, pe care nimeni nu le crede. Nu ştiu ce veţi crede citind articolul, dar mie Ana Nastasa mi se pare de un curaj şi de o perseverenţă din care am avea ce învăţa.

(şi cu aceasta mi-am terminat pledoaria, deşi aş fi vrut să îi zic un Bravo, doamnă!, că merită.)

PS. A, articolele de genul celui de mai sus arată că, incredibil, există viaţă în afara politicii şi bîrfelor mondene.

Dl. Băsescu este un om cinstit. Mă credeți?

Dl Traian Băsescu este cinstit - în comparație cu adoratorii săi. Este cinstit, fără îndoială, și consecvent, măcar cu el însuși. În oglindă, dimineața și seara, i se înfățișează un chip onest, egal cu sine. El nu-i îndrăgește în mod deosebit pe intelectuali, școala românească pregătește tâmpiți; țara are nevoie, în schimb, de meseriași pricepuți, nu de filosofi. Astea-s câteva din silogismele președintelui către educațiune, cu care, în parte-s de acord și eu! Nu importă, însă - pentru scriitorii și pentru filosofii care-l idolatrizează pe TB, cu interes sau din pură nebunie - disprețul președintelui pentru tagma lor rafinată. Taman de aceea, ei fac neostoit coadă lungă, cu îmbrânceli și mai evlavioase decât cele de la pupat moaștele, la fundul prezidențial. Filosofii îl iubesc pe Traian Băsescu! El pe ei... non plus. 

 Dl H.-R. Patapievici a sărit rândul la pupat buca și a pus umărul la victoria patronului dumisale, eructând tocmai în Spania (interviu în La Vanguardia) o ”mică bârfă”, care conține într-însa tot atâta filosofie, sau cumpătare, sau înţelepciune câtă se găsește în mintea unui, să zicem, M. Vanghelie - ”politician” meprizat de la o nejustificată ”înălțime” de H-RP și de aleasa-i companie corală întru stânjenitoare osanale (Mihăieș - apropo, infect comentator!, Cărtărescu, Voinescu și, ultimul pe listă, aplaudacul de mare talent: TRU). Mă refer aici la solilocviul de bideu al lui HR-P despre ex-candidatul M. Geoană (la apariția interviului MG era tot candidat - 6 dec.), care ar fi fost filmat ”primind sex oral”. Nu explică distinsul filosof dacă ”fericitul” Geoană a primit oralul de la un partener de sex masculin sau feminin, dacă a făcut el cuiva oral sau dacă a oferit (ah, acest nedeslușit-ermetic a primit!). Poate că-n următorul interviu, pe care H-RP îl va da, de pildă, săptămânalului Die Zeit, vom afla și alte detalii picante (mătafizice), relevante, despre viața amoroasă a președintelui PSD sau despre te mai miri a cui viață privată.

În acest fel, beneficiind de asemenea servicii, T. Băsescu, cel care declara că deține și dumnealui o ”scrisorică” video, dar nu o dă la Răsboiu înainte de alegeri, poate după, mai vede el - rămâne curat, bine-merci, rămâne chiar un personaj cinstit și, cu acest prilej, admirabil!, care, în afară de a repeta obositor tema oligarhilor și a presei-tonomat, nu a proferat mizerii în această campanie. Își permite. Are pentru asta gunoieri de lux, școliți, răsșcoliți, doctori în toate cele, care-i fac treaba murdară, mânjindu-și cu devoțiune maximă reputația, dacă interesele o cer. H-RP, ajuns unul dintre aceștia, coborându-se adânc fix în ceea ce el înfierează săptămânal, până la obsesie, în articolele din EVZ, devine cu bună știință o figură execrabilă (mai ales că nu-și mai recunoaște spusele, apărute negru pe alb, extrem de limpezi și pentru ultima casnică amatoare de telenovele).

_____________

Oare dl Patapievici o fi ”cules” pentru voluminoasa lui carte cu texte din EVZ și articolele sale din cale afară de îngăduitoare cu T. Băsescu? (n.m C.S - 11.2019)

Că există filmul ”porno” cu Geoană sau nu, nu știm; nu mă interesează dacă va fi sau nu va fi făcut public (libertatea de expresie e cuprinzătoare). La fel, nu m-aș oripila - influențându-mi asta, pasămite, alăturarea de partea unei tabere sa a alteia - dacă vreo televiziune ar pune mâna pe el și l-ar da pe post, cum s-a procedat, grosolan-manipulator, și cu ”lovitura” părintească a lui T. Băsescu. Acel film nu mi-a determinat votul, mi-a consolidat mai degrabă abținerea (pe care am și pus-o în practică). Cu acest prilej, însă, se întâmplă cu totul altceva, pentru mine personal - o dezamăgitoare ieșire de tip ”gura satului” sau ”radio șanț”, prin dosul scenei, a acestei minți de prim rang, pe care-o urmăream (și-o învățam), până mai ieri, cu mândrie și respect; Horia-Roman Patapievici, mentorul moral liberal-conservator, d i s p a r e. Trăiască H-RP - foarte bun director al ICR, dar și H-RP - agent electoral, funcționarul public dependent de și recunoscător față de mâna care-l hrănește!

Aș vrea să trăiesc într-o țară în care un Traian Băsescu l-ar admira, l-ar citi, măcar selectiv, și chiar l-ar servi (!) pe un H.-R. Patapievici, nu invers. Asemenea țări, totuși, nu pot fi întâlnite decât mai cu seamă dincolo de Tisa...

Migrenette

Îngrozitoare durere de cap. Dacă aș numi-o migrenă, mi-ar crea obligații: migrene au numai doamnele de salon și intelectualii fini; ar trebui să mă gândesc serios să las o operă în urma mea, ca purtător de migrenă. Prea complicat. Așa că rămân la durerea mea de colțul capului, imediat sub ochiul stâng, durerea de sâmbăta, cea care nu mă lasă să mă desfăt cu sfârșitul de săptămână, încă de pe la ore matinale, în murmur de pași umani pe pietrișul uliței și plescăit verde de baligi bovine.

Limba decantată de prețiozități a lui Philip Roth. Umorul temperat, plasat cu mare îndemânare în context. Poanta finalului de paragraf sau de capitol. Roth defilează sigur pe el într-o construcție epică de cristal. Nici un cuvânt în plus. Dialoguri firești. Personaje credibile, nu cu totul lipsite de trăiri abisale. Indignare.

Olivia - regina muiei. Îi face sex oral (primul din viața) lui Messner în schimbul detaliilor „picante”, povestite de acesta, din anii uceniciei în măcelăria smintitului său tată.

Risipiri

Duminica, refuzând să ratifici trecerea timpului, poți crede că vei reuşi să-l ții în loc, în favoarea ta. Poți spera că, forțându-l să curgă mai lent, măcar mutra pizmuitoare a șefeideluni va dispărea ca un vis urât.

O vinișoară albăstrie îi înconjura aureola sânului drept (sau stâng?) ca aburul unui avion utilitar, bezmetic, angajat de un amorez să scrie cu fum înfocate vorbe de dragoste pe cer.

Céline (Moarte pe credit) spunea despre el însuşi că este părtinitor: scrie despre lucruri așa cum le vede.

Vânzătoarea de pantofi. Înfăţişare assez vulgaire, de "fată descurcăreaţă de la ţară", dar poate mă înşel. Eu, faţă-n faţă cu vânzătoarele. Graba cu care am asigurat-o că intenţionez să-mi cumpăr acel model de pantofi. Ca să îmi câştig partea ei, să o am de partea mea, să nu mă persecute cumva.

Eroul lui L.-F. Céline e un nesuferit patentat. Trebuie să fac mereu un efort de memorie, amintindu-mi în ce măsură îl oprimaseră părinţii, pentru a găsi justificări solide inadecvării sale. Autosabotor, dar şi încurcă-lume.

Pe la miezul nopţii trecute mi-am impus să scriu. Am scris pe muţeşte, improvizat, cu inspiraţia muiată-n frustrări. Am scris orice, numai să sparg gheaţa.

A murit un om. L-au condus, înmormântat. Cortegiul s-a spart. Acum aleargă cu toţii pe la casele lor, cu cămăşile de bun scoase din pantaloni.

Senzație de familiaritate stânjenitoare cu stilul romancierei Gabriela Adameșteanu, în Dimineața pierdută. E, totuși, un stil mai oțelit, mai rece, mai documentarist decât al lui P. Popescu în Prins. Zace și un soi de indigest țățism de îndepărtată viță nobilă în el. Din păcate, felul ăsta afectat neointerbelic sau neo-belle epoque de a scrie mi-a devenit antipatic în trecutul recent, citind (ocazional, accidental ori sistematic) toate matracucile isteric-teatrale ale blogosferei.

Am vrut să scriu ceva frumos azi

Viaţa asta virtuală e ca o cameră mobilată într-un balon. Dar eu nu am mai puţină încredere în ea decît am încredere (şi asta puţină) în cea reală. Voiam să scriu ceva astăzi, dar o scurtă răsfoire de ziare mi-a zburat orice urmă de...orice. Însă vă invit să priviţi cu admiraţie funda de mai sus, iar apoi să citiţi un articol despre Casa Racoviţă.

----
poza de aici.

Inaugurarea găurilor negre*

Refuz să procesez mintal ştirea că ieri după-amiază Guvernul României, reprezentat la cel mai înalt nivel de premierul E. Boc, a avut neruşinarea să inaugureze cei 42 de km de autostradă “Transilvania” executaţi până în prezent (dacă nu mă înşel, în 2012 trebuia să fie predată “la cheie” în întreaga sa lungime, de cca 400 km). Mai mult, Boc – care s-a deplasat la Turda la bordul unui elicopter al Ministerului Administraţiei şi Internelor – a emis foarte răspicat declaraţia cum că Bechtel s-a achitat foarte bine, calitativ, de această porţiune (deşi sistemul telefonic de urgenţă şi panourile antiorbire nu-s instalate, dar nu cumva să-i atingem cu vreo critică pe “americani” pentru pretenţiile aberante, unice în lume, pe care le au!). Cuprins de excitaţiune, ministrul Berceanu s-a avântat şi dumnealui, tinereşte, în meandrele promisiunilor şi a proclamat că până la finele lui 2010 ne va mai binecuvânta cu uimitoarea întindere de… 12 km, între Turda şi Cîmpia Turzii. Plus încă 36 km în jud. Bihor. Spuneţi voi dacă îţi mai vine să părăseşti ţara, constatând ritmul vertiginos în care ea se schimbă!

La “festivităţi” s-au înghesuit şi foşti miniştri PSD: Ioan Rus, de exemplu, care s-a mândrit că minunatul proiect şi contractul (foarte avantajos, dar numai pentru Bechtel) acestei autostrăzi aparţin guvernării Năstase… În săptămânile din urmă, ştirea că puţinele zeci de km vor fi în mod oficial date în folosinţă mi-a tot intersectat câmpul vizual şi timpanele, dar nu aş fi crezut că vreun membru al Guvernului român va avea tupeul să se prezinte acolo, cu surle şi trâmbiţe şi umezit electoral la poponeţ! Dar iată că se poate!

Dacă sfârşitul lumii ar fi pasibil a aduce un oarecare (iluzoriu!) câştig electoral, politicienii băştinaşi l-ar folosi cu infinită neobrăzare. La noi se taie panglici inclusiv la machete, înfăptuirea lor vine, ca importanţă, abia pe un plan minor. Am ajuns, se pare, să lansăm cu festivism deşănţat şi nejustificat până şi marile găuri financiare, tunurile, LIPSA! Mâine-poimâine, un guvern român va convoca soborul de preoţi şi va da în folosinţă şi criza economică. După care, fireşte, chef.

___________________________
*Text apărut pe www.starlog.ro

Sala de operaţii a lui Kundera

Viaţa e în altă parte

M. Kundera operează (pentru mine, scriitorul ceh va rămâne mereu un neîntrecut artist chirurg) fără pic de anestezie în acest roman, scris în 1973, în limba maternă. Taie frumos, cu precizie, exact acolo unde identifică ţesutul bolnav în anatomia personajelor sale abrutizate. Se mai opreşte din incizat, explică studenţilor-cititori tainele artei sale; teorii, în opinia mea, inutile în economia cărţii, dacă nu având chiar un efect de deşertificare asupra imaginaţiei oricui, asupra bucuriei de a luneca în lectură, dar, din păcate, şi asupra suculenţei literare a romanului despre care fac vorbire în acest text.

Dar cât îmi poate fi de antipatic Milan Kundera în admiraţia aproape mistică pe care o am pentru scrisul lui! Uneori îmi repugnă seducţia pe care o are asupra mea. E diabolic. Se numără printre acei autori pe care-i simţi, pe nepusă masă, căutându-ţi pricină în suflet. Cu toate acestea, el, Kundera, nu şi-a propus niciodată să falsifice ceva în mine, ci numai să-mi mărturisească despre el. Îndoielile lui încolţesc în fermentaţia îndoielilor mele.

Întreg textul: Viaţa e în altă parte

Hystorii

Toată povestea Lolitei este spusă, de fapt, de picioarele ei! În film, să ne înţelegem. Picioarele. Încă umede, netede, curate - la început. Murdare de noroi, contemplate de ea cu prefăcută părere de rău - la sfârşit. Sfârşitul nu este Lolita-cea-casnică, aflată în strâmtoare financiară, ci Lolita întorcându-se din pădure cu labele picioarelor ei de treisprezece ani pline de noroi. Sigur, şi Lolita cea cu rujul roşu întins mult dincolo de conturul natural al gurii. Lolita cea cu gura pângărită.

Mă cufund transpirând în poveştile cleioase, urbane, ale lui Juan Carlos Onetti. (Aş servi prânzul într-un cutare somptuos restaurant art-nouveau din centrul Oradei). Înţeleg că urbea lui Onetti este cu totul o născocire. Are asta vreo legătură cu faptul că personajele sale-s atât de echivoce?

Literatură cu parfum de tango.

Ne ferim, ipocrit, să rostim: „fosta iubită”, „fostul iubit”. Spunem, mai bine, scurt: „fosta” sau „fostul”, pentru a dovedi, oarecum sforţat, că toate celelalte relaţii au fost nişte rătăciri; abia asta e iubirea!

L-am cunoscut pe dr. Kien (Orbirea - Elias Canetti). Ocupaţiunea: „proprietar de bibliotecă”. Un donquijote al cărţilor însufleţite, pricopsit pe lângă el cu un sancho cu o larg recunoscută faimă de tâlhar. Tot ce are înfăţişare de carte prinde viaţă şi conştiinţă proprie. Toate cărţile-s păscute de primejdii nebănuite. Focul, murdăria, tratamentul inadecvat.

Canetti, Onetti, Ceronetti.

Despre primul, chiar nu pot spune de ce naţie este: evreu din Bulgaria, trecut şi poposit oareşicât prin Viena, prin Germania, Anglia. Odihneşte în Elveţia. Scriitor de limbă germană. Orbirea sa este un roman halucinant despre halucinaţie şi halucinaţi. Fraze scurte, la limita prostiei celei mai groase - pentru că acolo se situează majoritatea personajelor. Deliruri verbale, realitate transfigurată de minţi egolatre, de oameni smintiţi - inteligenţi sau, pur şi simplu, nătărăi. Foarte dificilă, mâloasă, acaparantă, lectura!

Ceronetti - Tăcerea trupului. Un italian riguros. Un scandalagiu al stilului (admirat de Cioran, nu degeaba...). Un poet al biologicului. Am citit cartea sa de aforisme şi minieseuri, oscilând între acord şi oripilare. Acolo unde oripilarea nu se îngână cu dezacordul, ci cu nerostitul, cu tabu-ul, cu făţărnicia.

Onetti - Viaţă scurtă. Literatura tango. Nu cunosc înţelesurile ascunse ale tango-ului (să mă documentez!), dar scrisul lui Onetti pare similar paşilor acestui dans - cunoscut de toată lumea, performat de puţini. Un conflict mocnit, transpus în ritual. Un pas înainte, doi înapoi. Nu învinge nimeni. Nu oamenii-s câştigători, orişicât. Replicile personajelor, cele rostite (e necesar de subliniat asta), sunt dublate de gândurile lor, concurate de acestea în timp real, trădate - aş spune. Dialogul semnificativ se produce în minte. Între minţi, nemijlocit de rostire.

„În comedia jovialităţii lui Lagos - râde şi vorbeşte iar cu strigăte - există mereu un muşchi facial care nu funcţionează exact ori care nu se mişcă la vreme, care proclamă că nimic nu-i atât de decrepit ca această reprezentaţie a hazului, bucuria de a trăi a - o! - iresponsabilei clipe de maturitate.” (J.C. Onetti).

NU şi în turul al doilea!

Sunt foarte dezolat din pricină că şi Crin Antonescu s-a alăturat corului celor care, după fiecare scrutin – în loc să-şi asume şi să-şi analizeze în profunzime înfrângerea (ajungând, adică, cu investigaţia internă până la cea mai infimă organizaţie locală a partidului) -, zbiară patetic, din toţi bojocii, că au fost furaţi! NU a furat nimeni atât de mult încât PNL să nu obţină accesul în al doilea tur. Rezultatul este mulţumitor, dar prost şi vina o poartă atât echipele care au conceput şi susţinut campania cât şi (mai cu seamă!) candidatul însuşi – aproape invizibil în cei 5 ani de dinaintea prezidenţialelor 2009! Or, staff-ul de campanie nu poate face minuni fără aportul personal de imagine. Nu poţi construi un candidat solid chiar din nimic, bazându-te doar pe apariţiile recente (datând de o lună, două, trei) la TV.

Pentru a alege, pasămite, între Băsescu şi Geoană, nu am disponibilă nici măcar jumătatea de inimă cu care l-am votat pe Crin Antonescu. Scria, cu uimitoare înţelepciune, un ziarist de la EVZ: e bine să participăm la scrutin ca votanţi şi să alegem o schimbare, chiar dacă suntem dintru început aproape siguri că şi noua opţiune ne va dezamăgi, la rându-i. Să votezi, afirma ziaristul, pentru a le demonstra că nu sunt de neînlocuit, că nu sunt bătuţi în cuie pe demnităţile ocupate – aşa cum, am presimţirea, actualul preşedinte a început să creadă despre sine. Dar acest raţionament, destul de înţelept, a fost valabil doar în primul tur. A-l schimba pe Băsescu cu Geoană este egal cu a nu schimba nimic. O figură seacă de carton comunist versus un bolovănos de născare comunistă, mândru nevoie mare de incultura sa, cu totul inapt a pleca urechea la criticii săi pertinenţi sau la bunii sfetnici (nici măcar la ai săi, dacă bine înţelegem). Din acest motiv, nu-mi voi exprima “dreptul cetăţenesc”. Ca mine sper să procedeze măcar cei 18-20 % liberali din 18 milioane de români cu drept de vot. În rest, fiecare cu conştiinţa dumisale.

Nu voi cădea niciodată în josnica postură de a fi un “fan(atic)”, adorator necondiţionat al unui partid, sau – mai rău! – al unui om politic, şi acela să fie un grosolan, un necioplit fără cultura dialogului, nimerit în palatele administrative ale ţării direct de pe puntea slinoasă a nu ştiu cărei ambarcaţiuni. Dacă C. Antonescu va “recomanda” susţinătorilor săi să-l voteze pe unul sau pe celălalt dintre cei doi pui ai sistemului comunist ajunşi în finală, eu voi fi pentru abţinere. Nu-s o oaie-n turmă, să behăi la unison cu ceilalţi, cum îmi şoptesc în cască, mieros sau imperativ, “staff-urile”, şi cum, de regulă, se întâmplă în PDL sau în alte artificiale partide-mamut.

Înfrângerea candidatului liberal nu este, pentru mine, în primul rând, un nou motiv de tristeţe sau de scârbă la adresa stupidităţii poporului alegător, ci un prilej de a (mă) întreba realist, încă o dată, de ce se insistă încă pe confruntările de stradă dintre trupele de lipitori de afişe şi agăţători de bannere, pe distribuirea de brichete, pungi, pixuri, găleţi electorale şi nu pe pregătirea sistematică, temeinică a candidatului (dacă ne referim la cei new entry) în timpul - berechet - al celor 5 ani de mandat ai contracandidatului care trebuie doborât? E tot la modă idioata concepţie că a rupe afişele adversarilor şi a le lipi “pe-ale noastre” peste ale lor, sau a lipi “noi” mai multe poze şi-n locuri mai… strategice decât “ei”, sau a căra cu autobuzele "simpatizanţi" obligatorii la mitingurile electorale regizate până la ultima râgâială retorică poate influenţa semnificativ rezultatul final! O "gândire" de omul peşterii.

Concluzie

A zis: [Iaşul]Arată ca un oraş ocupat, din care invadatorii au uitat să mai plece.

Oroare

Visul ne făcuse pe amândoi blonzi. Cu deosebirea că eu tocmai căutam cu înfrigurare un frizer bine ascuţit, pentru a-mi scoate culoarea deja obosită ce-mi îmbolnăvea figura şi-mi astâmpăra popularitatea în sondaje, iar ea tocmai mergea să se vopsească, vag încrezătoare că şocul microsocial produs de noul look o va consolida şi lăuntric.

On connaît la chanson

PINK MARTINI - AUTREFOIS

J'écris des mots doux à toutes les filles de France
J'espère qu'elles y répondent
J'ai juré que je serai content avant la fin de l'année
J'écris des mots doux à toutes les filles de France
Chaque jour et chaque nuit
Mais à la fin de l'année je suis encore seul dans mon lit

Je ne manque à personne
Mais ce n'est pas grave
J'ai déjà passé un bon moment
Un bon moment autrefois

Je pense à elle avec beaucoup de tristesse
Quand la lune est pleine
Quelle fête, quelle danse et quelle chanson se passent sans moi
Le soir commence comme une vieille chanson, mais je ne peux pas chanter
J'ai oublié la mélodie, il y a quelques années

Je ne manque à personne
Mais ce n'est pas grave
J'ai dèjà passé un bon moment
Un bon moment autrefois

J'ai déjà passé un bon moment
Un bon moment autrefois.

Ză sanset of hiz glori

"Aţi fost coleg de partid cu Ion Iliescu, d-le preşedinte. Eu, nu". "Vă înşelaţi, eu n-am fost în FSN cu Ion Iliescu..." parează relaxat Traian Băsescu. Însă lovitura lui Crin Antonescu se duce în altă parte, direct în ficatul atât de sănătos al d-lui preşedinte: "Eu mă refeream la Partidul Comunist. Acolo aţi fost coleg cu Ion Iliescu".

Puternic răspunsul d-lui Băsescu la întrebarea ce carte aţi citit ultima oară. Levantul, de Cărtărăscu, zice dl. preşedinte, exact ca acum 4-5 ani. Iată un intelectual adevărat, care ştie să citească şi să recitească o singură carte câţiva ani.

CONTINUAREA: De la sumo, la box thailandez - CTP

Ecouri

Din revista RAMURI, recomand ca pe un musai: Cartea şoaptelor, cartea neliniştirii de Antonio Patraş.

Sublinierile-s ale mele:

"Cunoscut publicului larg mai ales în ipostaza de politician şi economist, orator distins, spiritual precum un senior ce ar fi făcut fala saloanelor de altădată, Varujan Vosganian este şi un apreciat profesor universitar, intelectual cu pregătire polivalentă, versat deopotrivă în ştiinţele exacte şi în umanioare, cu o educaţie muzicală de invidiat (cântă, în momentele de răgaz, la pian). De aceea, probabil, scriitorii aşa-zicând „profesionişti” ezită să-l accepte ca pe un egal în rândul lor, pe motiv că un om cu atâtea preocupări (başca manager şi vicepreşedinte al Uniunii!) n-are cum să nu fie, măcar puţin, diletant. În atitudinea aceasta mefientă găsesc chiar mai mult decât un strop de invidie faţă de cel căruia-i reuşeşte totul în viaţă, inclusiv scrisul – şi asta încă fără pic de efort, fără să se consacre literaturii în mod exclusiv, cu încrâncenarea unui devot. Dar, după cum ştim, refuzul limitării cunoaşterii prin specializarea strictă într-un singur domeniu constituia cândva principiul fundamental al educaţiei, în ideea că omul trebuie să cultive, cu graţie, toate artele liberale, fără a deveni robul vreuneia anume. Numai astfel se poate ridica spiritul până la acel nivel de elevaţie unde să aibă loc fuziunea adevărului, binelui şi frumosului, în-tr-o sinteză menită a exprima esenţa înţelepciunii şi a fericirii în viaţă.

Iar pe Varujan Vosganian n-ai cum să nu ţi-l imaginezi fericit. Dovadă natura sa sfidător sănătoasă, fibra extravertit-sangvinară a temperamentului, vitalitatea exuberantă, de bărbat cu vîrtute, iscusit la vorbă şi mândru ca un viteaz în piele de tigru. De aici şi o vădită inadecvare, de vreme ce tocmai nefericirea, camuflând puroiul resentimentului, a modelat estetica modernităţii convulsive, în răspăr cu armonioasa (deci anacronica) ierarhie clasică a valorilor. E posibil ca şi din această cauză Vosganian să nu fi stârnit chiar de la început încrederea comentatorilor cu antenele racordate la actualitatea imediată, unde profilul psiho-somatic al scriitorului de succes arată sensibil altfel (comparaţia cu Cărtărescu e semnificativă, vom vedea, în mai multe privinţe). În consecinţă, nici cărţile de poezie publicate până acum (Şamanul albastru, 1994, Ochiul cel alb al reginei, 2001, Iisus cu o mie de braţe, 2005), nici volumul de proză scurtă (Statuia comandorului, 1994) n-au depăşit cota aprecierilor onorabile şi a reverenţelor de complezenţă.

Într-un fel, deşi nu justifică atitudinea mai mult decât rezervată, reacţia e firească: autorul prea venea din afară, prea nu făcuse parte din niciun cenaclu, prea se credea grozav, câtă vreme îşi asumase scrisul ca pe o afacere pe cont propriu, cu o jignitoare indiferenţă faţă de sentimentul solidarităţii de breaslă."

Bravo autorului acestei consistente cronici! Veţi descoperi cât de cuprinzătoare este ea mai departe, eu am ales cu precădere aspectele cu valenţe polemice (primele paragrafe), dar cronicarul scrie aproape exhaustiv şi despre "tehnica" acestui roman, fără a-i fura o iotă din farmec. Referirile acide la "cenacliştii" fără perspectivă (asta din urmă e adăugirea mea; eu ce mai cred că numai nişte tâmpiţei castraţi de talent mai pot spera că-nveţi să scrii la cenaclu) - care infectează cu sterilitate, în continuare, literele româneşti - m-au desfătat. Admiraţia mea faţă de Vosganian este de factură veche, doar că în calitate de politician. Încântarea mea faţă de scriitor este sporită mult şi de ştiinţa faptului că mi-e evident că nu scrie sforţându-se. Scrie ca un om împlinit, nu ca unul din "mâncăii" literaturii contemporane, şi aici (ca-n multe alte rânduri) opiniile d-lui Antonio Pătraş se întâlnesc pe deplin cu ale mele!

Berlin - 20

Am stat să urmăresc pe TV5 Monde până am căzut de oboseală un megadocumentar despre căderea zidului berlinez. O imensă desfăşurare de forţe civile şi militare pentru mai nimic a avut loc în acel „memorabil” 9 noiembrie! Nu c-aş fi dezamăgit că n-a murit nimeni la Berlin, deh, comunistă ţara - RDG, dar ceva mai civilizată decât celelalte din blocul socialist, zic unii. Sute de mii de est-germani, pregătiţi „să facă revoluţie", s-au trezit în stradă, consternaţi şi aproape frustraţi, că Puterea nu ripostează decât cu câteva arestări precare şi cu nişte capete sparte, fără convingere, cu bastoanele de cauciuc. Pancartele protestatarilor conţineau mai ales - conform declaraţiilor unui participant - lozinci umoristice, zeflemitoare, „foarte inspirate" la adresa clicii conducătoare comuniste. Manifestanţii scandau din toţi rărunchii „revoluţionarul", „cutremurătorul", universal răspânditul: Wir sind das Volk! Nici o secvenţă a prelungului documentar nu surprindea scandări anticomuniste. Mă tem că nici nu a fost cazul... Se poate constata, doar, şi-n ziua de azi cât de dragă le-a rămas stânga extremă foştilor redegişti.

***

Cu un sinistru zâmbet interior, băgam de seamă următoarele: ascultând tonalităţile discursurilor celor care se adresau mulţimilor adunate în pieţele berlineze - din nefericire pentru vorbitori şi pentru bunele lor intenţii -, limba germană oratorică nu poate scăpa de amintirea (inflexiunile şi amprenta) lătrăturilor isterice ale lui Adolf Hitler. Imediat ce tonul oratorilor este accentuat pentru a acoperi rumoarea mulţimii sau pentru a fi captat corect de microfoane, parcă simţi, cu un fior ciudat, nevoia de-a lua poziţie de drepţi şi-a bate apoi pasul de gâscă, chit că ăsta din urmă e mussolinian.

***

Şi astăzi, la ceremoniile de comemorare-sărbătorire, toţi oficialii vorbesc despre abstracte „sisteme totalitare", despre „libertatea îngrădită a cuvântului" în lagărul socialist, despre „zidul ruşinii". Nu am auzit, până la această oră, vreun vorbitor care să fi înfierat la scenă deschisă comunismul, ca sistem politic criminal şi falimentar. Aş vrea să mă înşel... În mintea celor născuţi ieri se poate forma eronata impresie că tot ce şi-au dorit cetăţenii germani ieşiţi în stradă era să poată călători liber cu Trabantul prin Europa. Simbolistica evenimentelor comemorative se învârte în jurul neacordării dreptului la liberă circulaţie. Ca şi când statul comunist generic, central şi est-european, ar fi putut deveni unul tolerabil, cu condiţia să fi acordat minime şi amăgitoare libertăţi cetăţenilor săi. Am avut ocazia să observ, dezamăgit odată-n plus, că occidentalii nici nu au capacitatea (imaginativă), nici nu vor să-şi figureze cât mai realist posibil teroarea (aici intrând totul: de la represiune până la foamete şi înapoiere programatică) şi atmosfera de promiscuitate delaţionistă pe care am respirat-o noi.

***

Păstrând aceeaşi ordine de idei, filmuleţele „amuzante" despre comunism, care circulă acum cu pompă prin cinematografele patriei, nu fac decât să relativizeze periculos ororile de atunci. Oroarea de a primi hrana cu raţia, ca-n timp de catastrofă (în timp ce presa oficială duduia de „împliniri măreţe"), nu poate fi umanizată cu anecdote de tipul „daţi mai puţin, ca să se ajungă la toţi" (acesta fusese odinioară un strigăt exasperat, nu replica spirituală a unui hâtru).

În acest fel, cei care azi au 20 de ani sau mai puţin nu vor crede niciodată povestirilor noastre (patetice, în opinia lor) despre umilinţele încercate în vremea acelui regim dezumanizant. Nu e nimic de râs din „epoca de aur". Prin râs am „rezistat" opresiunii timp de aproape 50 de ani. Eu sunt de părere că mai bine NU am fi „rezistat". Dacă nu am fi demonstrat un atât de vast „simţ al umorului", poate că ne-am fi revoltat mai devreme. Una peste alta, găsesc nepotrivit să râdem acum „artistic" (nu găsesc nici un katharsis în asta) de nişte oameni imbecilizaţi sistematic, care reacţionau deja pavlovian la vederea hranei sau a unei impresii de bunăstare, simbolizată de rarissimul kilogram de portocale! În afară de faptul că, întâmplător, mi-am trăit anii magici ai copilăriei între 1975 şi 1989, nu am nici o amintire exuberantă sau nostalgică legată de „epocă". Oamenii nu-şi doreau, aşadar, „să călătorească" în Occident sau în ţările „frăţeşti", ci SĂ FUGĂ! Dacă vreunii dintre cei care-s acum prea fragezi (şi ce bine că sunt!) doresc să înţeleagă lucrurile cu adevărat, să-i invităm să analizeze mai îndeaproape ce traume se ascundeau pe atunci în spatele verbului A FUGI.

***

Last but not least, oare Franţa de ce se vâră, ipocrită şi nechemată, în hora sărbătoririi căderii regimurilor comuniste „cu un mare spectacol muzical în Place de la Concorde"?! Dacă vreun stat occidental a fost ani de-a rândul mai puţin sensibil - ca să nu zic ostil, la nivel de elite, la lamentaţiile, semnalele de alarmă şi cererile de ajutor ale resortisanţilor din ţările Tratatului de la Varşovia, acela a fost Franţa! Vezi „afacerea Kravcenko", dar mai vezi şi cu câtă scârbă idealistă au fost primite în Hexagon opiniile antistaliniste ale unor Pasternak, Soljeniţîn şi, mai devreme, Panait Istrati.

Cronica unor întâmplări neanunţate

„Trei feluri de întâmplări au trăit bătrânii armeni ai copilăriei mele: întâmplări pe care le-au evitat, întâmplări pe care le-au aşteptat şi întâmplări ce i-au luat cu totul pe nepregătite. La drept vorbind, până la urmă toate împrejurările prin care au trecut pot fi socotite ca aparţinând cele de-a treia categorii, căci lucrurile pe care le-au evitat au sfârşit prin a se întâmpla, iar lucrurile pe care le-au aşteptat nu au mai venit. Privite în acest fel, vieţile bunicilor mei sunt un fel de cronică a lucrurilor neaşteptate."

Marile întâlniri cu cărţile. Iată o carte care a venit sigură la mine - Cartea şoaptelor. Am mai avut această rară bucurie, în puţinele dăţi când oameni dragi sau reviste pe care le citesc din vechime mi-au înlesnit rendez-vous-uri memorabile cu literatura excepţională - adeseori, pe nedrept victimă a unui crunt anonimat. Pentru a aminti doar câţiva: A. mi l-a adus pe Aldous Huxley, M. pe Yourcenar şi Céline; Ch. mi l-a introdus pe Kundera, Hiacint m-a pus în legătură cu Bărbaţi celebri care au trecut prin Sunne (G. Tunstroem), Radu Cosaşu cu Spaima lui Makanin, Hiacint mi-a propus O lume pentru Julius şi Grădina iubitei mele de Echenique, Dan C. Mihăilescu m-a condus către Jurgea-Negrileşti - Troica amintirilor; Marius Chivu m-a îndrăgostit fără remediu de Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian. Alte cărţi mi-au mai trecut prin mână, întâlniri beletristice mi-au mai fost intermediate, dar nu toate mi-au dat cu atâta francheţe de înţeles că nu degeaba m-am chinuit să-nvăţ a buchisi încă de la 5 anişori. A meritat orbecăiala - la început, fără nici un înţeles - printre semnele alea negricioase.

Dat fiind că am pregătit deja recenzia de întâmpinare pentru bookblog.ro, voi nota aici câteva consideraţii nevinovate, rămase fără întrebuinţare.

Un corporatist diletant cum sunt eu, de abandonată formaţie filologică, trebuie să-şi ispăşească într-un fel minciuna zilnică, perpetuată printre cifre în care nu crede, rapoarte în excel cu un rost pe care nu-l întrezăreşte, negocieri de pe poziţii de forţă, purtate cu amărâţi care şi-ar dori şi ei să trăiască pe lumea asta. Prin urmare, ca să-mi întreţin vii bovarismul şi împuţinata stimă de sine - citesc. Citesc şi-mi fac conştiincioase liste cu lecturi - folosinţă proprie. Am consultat lista cu romanele, memorialistica şi cărţile de istorie citite în 2009. De departe, Cartea şoaptelor este cea mai frumoasă făptuire literară cu care m-am întâlnit în aceste petrecute 10 luni din an.

Cartea din cărţi. Vosganian este, rând pe rând, borgesian (zgârcenia doldora de-un neexplicit tâlc a povestirilor şi caracterul lor semificţional), márquezian (în unele adjectivări cu dezinhibate sonorităţi sud-americane şi-n felul cum drama gâdilă, pe alocuri, fantasticul), moromeţian (dialogurile şoptite, purtate în cimitir de bătrânii armeni - tragi-comedia replicilor ce te ţin mereu în pragul hohotului de râs). Dar ficţiunea etnicului armean - convertit de la poezie la roman, trecând printr-un volum de nuvele (pe care-l doresc negreşit) - depăşeşte de, hăt!, departe, statutul comod şi steril de pastişă. De aceea, în recenzie, am evitat cu grijă orice comparaţie cu anumiţi „monştri sacri" scriitori - lectura noastră trebuie să curgă despovărată de referinţe livreşti şi de stupida idee fixă a „canonizării". Varujan Vosganian ne lămureşte în mod indubitabil despre talentu-i debordant, înfăţişându-ni-se dinainte cu genuina dumisale poveste, nicidecum folosindu-se - pentru a-şi împopoţona (pasămite) stilul sau a-l face „convertibil” - de presupuse "lecturi temeinic însuşite" din predecesorii săi mult mai celebri.

Umorul Cărţii şoaptelor - unul subteran, htonian. Râdem în stomac, cu fălcile încleştate, din decenţă, din respect pentru grozăviile narate poate doar cu câteva rânduri mai sus. Un râs, totuşi, împlinit, ca de nişte snoave cu rădăcini adânc înfipte în timp şi-n istorie. La fel stă treaba şi cu uimitoarea înţelepciune a bătrânilor Cărţii. Din pământ inspirată. Numai că nu-mi dau seama care „pământ”, ei fiind nişte apatrizi! Pământul lor pierdut.

Mi-e drag cu câtă pedanterie (neliberală) pune virgulele Vosganian! „Virgulează” cu meşteşug, ca dintr-o superstiţie (ştiu dinlăuntru cum stau lucrurile cu obsesia pentru virgule!) că, altfel, povestirea s-ar înălţa spre ceruri, fâl-fâl. În virgule stă ancora naraţiunii istorisite în şoaptă. Aidoma, conform aceleiaşi "hărţi mentale", aş fi aşezat şi eu virgulele, să fi fost în locul lui. Parcă ar răspica povestea. Virgulele, răspândite cu măiestrie în text, împiedică - aş zice - desprinderea şi risipirea şuşotelilor confesive din paginile cărţii, când o deschidem.
______________________
Caricatură: Ziarul Financiar

Liberalul

Varujan Vosganian, fost ministru al economiei si finanţelor: Aş fi vrut să fiu ministru măcar 24 de ore cu un Parlament majoritar. În cele 24 de ore mi-aş fi vărsat năduful şi aş fi luat măsuri nepopulare. În România este nevoie uneori şi de măsuri nepopulare. Un Guvern nu este bun numai dacă îţi spune tot timpul ce se poate. Uneori trebuie să-ţi spună şi ce nu se poate.

www.ZF.ro

Fotogravităţi

Încep orice săptămână păstrând în minte ca pe-un idol păgân poza sâmbetei şi a duminicii, surori vitrege, înlănţuite ipocrit înaintea obiectivului zeiss; una iţindu-şi înadins pulpele, cealaltă - gătită ca pentru biserică; trezirea târzie, zăbovirea în pat, absenţa unui program. În acest moment, cârja realităţii mi-este agenda aceea expirată, pe 2006, în care îmi notez "task"-urile corporatiste ale unei zile. Ceea ce se petrece după 8,30-ul fiecărei dimineţi îmi serveşte drept centru de greutate al unei vieţi de care nu sunt nici pe departe mulţumit. Iar în weekend, ca să nu-mi pierd acest precar echilibru, lenevesc, mă ascund în casă, citesc compulsiv sau dorm.

Model de renunţare la sine. Reţeta: eu nu sunt eu. Problema: eu nu simt nici c-aş fi altcineva... Cum poţi continua să trăieşti conştientizând asta? Alienarea şi-a făcut loc din nou, atunci când credeam că m-am însănătoşit, că nu voi rostogoli mai departe cercul vicios al suspiciunii. De sine, de Altul. Întreb, mă întreb, mă dezintegrez în întrebări, în senzația de implenitudine (în fapt, habar n-am ce vreau să spun prin asta).

Exp.

Truismul e că şcolile din România, oricît de înalte, au mari lipsuri în ce priveşte aspectele practice. Marea fericire la şcoala de psihologi este că poţi experimenta pe tine, fie că vrei, fie că nu vrei, cea mai mare parte din conceptele, teoriile şi invenţiile prezentate. Săptămîna asta la mine: hărţuirea psihologică (şoc, frustrare, umilinţă, nervi) din partea unuia care e plătit ca să mă servească, nu ca să ţină lecţii de bună purtare.

Apoi grupul de oameni care se face că nu observă ce e evident. Sau curajosul care contagiază tot grupul. Sau nemulţumirile spune vehement în barbă care se ofilesc în faţa auditoriului.

Tăcerea tensionată care-mi umple urechile, în timp ce fac pariuri cu mine "cine va vorbi", ascunzîndu-mă cît mai bine ca să nu fiu eu aceea.
Şi mai multe. Vă spun, e o viaţă experimentală înfloritoare.

Odihna timpului

Ea a dispreţuit dintotdeauna sentimentele necondiţionate, promise a fi pe viaţă, pe care - copilandru fiind - i le mărturiseam odată cu fiecare film în care mi se descoperea. Mă umpleau de regrete uitătura ei fatal... „naivizată", uşurinţa cu care îşi dezvelea franţuzeşte coapsele, picioarele-ntregi, tot trupul, privindu-şi adânc partenerul în ochi. Marilyn nu mi-a stârnit nici pe departe - nici la aceeaşi vârstă-mi fragedă, nici mai târziu - afectele amestecate ce mă înecau aşteptând-o pe Brigitte să apară. Nu am înţeles niciodată de ce atâta tărăboi cu Monroe. Mă uit la ea în fotografii şi-n filme şi imaginea ei, jocul ei actoricesc, mişcările ei scremut languroase, la marginea isteriei, nu ating nimic în mine. Mai totul este artificial - citeşte patologic - la ea. Timp în care Bardot era senzualitatea genuină întru(chi)pată. Dincolo de partitură şi de indicaţiile scenice primite, prezenţa ei, lunecarea ei de colo-colo - desculţă, dezinvoltă - tensionau erotic orice peliculă, vrăjeau, hipnotizau fără cuvinte. Atractivitatea ei se baza mai mult pe naturaleţe, pe un izvor nativ, decât pe o nevoie de a seduce pentru a se verifica, a se reechilibra iluzoriu, dar şi pentru a parveni - vădită, greu contestabilă la Monroe. Erotismul Brigittei nu era unul „de împrumut", nici mecanism psihic de apărare folosit în scopuri „artistice" nu era; Bardot nu emana o seducţie de femeie iremediabil dereglată, pe motivul (să zicem) că ar fi fost abuzată în copilărie.

Articolul d-nei Lucia Terzea-Ofrim - Frumoasa şi bestiile m-a zăpăcit de plăcere. Ispita mea mută, fără remediu, faţă de BB durează de decenii deja. "Alegerea" între franţuzoaică şi MM am făcut-o în mod firesc; pur şi simplu, prima s-a dovedit a fi prototipul meu de frumuseţe nesofisticat-feminină, fără argumente raţionale şi filmice de prisos. Melanjul acela de dezinvoltură, drăgălăşenie un strop rece, distanţă şi pasiune, neruşinare şi sălbăticie. De la BB încoace, alura, coafura şi outfit-ul sixties, folosit de doamne şi domnişoare inspirate, în varii ocazii, îmi sunt dătătoare de frisoane. Dar, iată ce frumos (cel mai frumos articol despre BB citit de mine vreodată!) scrie d-na Terzea-Ofrim, intuind uluitor de corect „retorica inconştientului" unui bărbat:

"Mai mult decît nişte pofte sănătoase, Brigitte Bardot stîrnea în bărbaţi o aspiraţie imposibilă, dorinţa de întoarcere către un acel moment imperceptibil al vieţii, în care timpul pare să se odihnească după efortul creşterii şi nu e încă decis să pornească, la început discret, apoi vertiginos, eroziunea devastatoare. Brigitte Bardot a părăsit ecranul la timp, înainte de a-şi deschide petalele, dar după ce i-a făcut pe toţi bărbaţii însuraţi să viseze la propria lor tinereţe, pierdută, desigur."

Antisistem

Sistemul democratic românesc nu este capabil să aducă în fruntea ţării oameni responsabili şi competenţi a ne propune să aderăm la un proiect naţional - de două decenii s-a tot dovedit asta cu vârf şi îndesat. Nu ştiu cine mai are speranţele nespulberate. Handicapul exhibat de această democraţie impotentă are o singură mare sursă: cultura civică precară a maselor cu drept de vot, a celor 18 milioane şi un pic. Includ aici fără teamă toate categoriile socio-profesionale, a fi responsabil din punct de vedere civic nu este apanajul exclusiv al absolvenţilor de învăţământ superior, nici al acelora obişnuiţi cu petrecerea vacanţelor în străinătate. Mulţi nu învaţă nimic din desele ieşiri peste graniţă. Dintr-o massă de 18 milioane de nesocotiţi şi indiferenţi (eh, nu chiar toţi) ce clasă politică poate ieşi?! Aşa de profund diferită de ei? Nu prea cred.

Şi ăla de la Cotroceni ştie doar să zbiere răguşit în portavoce, deîndată ce dă de o mulţime adunată, nu are nici un dram din ţinuta unui şef de stat, ci maimuţăreşte impecabil ţinuta unui extrem de competent şef de galerie de stadion. Nu e receptiv la critici raţionale, nici la huiduieli ciobăneşti. Dacă ăla e aşa, ce altceva să aştepţi atunci de la liota de funcţionari şi căcănari publici pe care-i ţinem din grasele noastre impozite, ca să le fim bătaie de joc când avem nevoie de serviciile lor de slujbaşi! Am mai scris-o aici: sunteţi şerbii mei, cretinilor! Eu vă plătesc, fără mine sunteţi morţi de foame, rupţi în fund, cu tot cu mita pe care o încasaţi pe sub tejghele. E stringent de pe-acuma, repet: trebuie desfiinţat "statul", în forma haiducească în care se perpetuează el în prezent. Şi privatizată administraţia locală. Regionalizată România. Nu mai vreau să văd sau să aud neam de funcţionar public.

Philip ROTH - Nobelul pentru cinism

De ce nu ia Philip Roth Nobelul pentru literatură? Pentru că nu s-a lipit nicicând, strategic, de o cauză politică „generoasă”, „măreaţă” şi „nobilă”. Au avut parte din belşug de necruţătorul său cinism literar şi, deopotrivă, „cei mulţi şi amărâţi”, şi cei puţini şi avuţi, şi cei din proprie voinţă ghetoizaţi. Cu luciditatea-i sălbatică, Roth a intuit bine (eu împărtăşindu-i credinţa) că mizeria de caracter are prostul obicei de a cunoaşte, din zorii Istoriei, o dimensiune universală. Nu ocoleşte nici o categorie socială, este democratic răspândită – fie că e vorba de bogaţi şi infatuaţi sau de „umiliţi şi obidiţi”. Doar gradul de ipocrizie diferă, în funcţie, printre altele, de gradul de urbanizare şi de spuza de educaţie.

P. Roth nu ia Nobelul pentru literatură pentru încă un motiv: este „un evreu care nu s-a temut niciodată să spună adevărul despre evrei. Un evreu independent, care a avut de suferit pentru independenţa lui”. Roth a avut mereu un raport critic cu Puterea politică, indiferent de orientarea acesteia. Cred că astfel îi şi şade bine oricărui intelectual: „angajat” doar în măsura în care veghează în mod critic asupra acţiunilor Puterii. În fine, sulfurosul scriitor american, e posibil să nu fi primit „prestigiosul” premiu suedez pentru că nu s-a gudurat nicicând pe lângă vreo „somitate politică” din lumea a III-a pentru a-şi netezi calea către Stockholm, nu s-a tras în poză cu acei lideri mondiali care execută echilibristică pe muchia terorismului, sub masca „feţei umane” a marxismului.

Text integral: Operaţiunea Shylock

Pisici pe creier

În busul rupt dintr-un gerontofilm, mai urcă următorii: eu, două târfe nespus de tinere şi deja ofilite şi un plod gălăgios, agăţat de sânul epuizat al celei mai inexpresive dintre ele. În faţa mea, o pisicoasă roşcovană (pomeţi pernoşi, ochi albaştri, încondeiaţi, faţă de gutuie) miaună cu "puiul" la mobil, admirându-şi ghearele fără cusur, în aşa fel încât (mă amăgesc) să i le văd şi eu, peste umăr. Aura Urziceanu îşi ciripeşte, abuzând tandru de acute, Dorul de viaţă - excepţională piesă!

Un clou pentru blogodoamnele şi blogodomnişoarele pe care nu le-am convins până acum că merită să-şi rupă din timpul liber ca să citească Viaţa amoroasă de Zeruya Shalev: în paginile cărţii sunt făcute destul de frecvente referiri la pisici. Mâţa prietenei bune a lui Yaarah (puteam formula şi după cum urmează: mâţa, prietena cea mai bună a prietenei celei mai bune a lui Yaarah) chiar se sacrifică benevol pe altarul traficului rutier israelian, întâlnindu-şi destinul sub roţile unui automobil. Am bănuiala că acest nefericit accident pisicesc a fost unul din motivele covârşitoare în virtutea căruia d-na Denisa Comănescu a selectat cartea pentru Raftul domniei sale. Şi bine a procedat.

Dintotdeauna, am visat următoarele: să mă am bine de tot cu Barmanul, ca să mă servească fără să mă întrebe ce doresc, învăţându-mi tabieturile, şi să am prieteni la Librărie. Primul deziderat mi s-a împlinit, într-un context amar, cu ani în urmă, când umblam teleleu prin îngustimea oraşului nostru, cu salariul minim dispărându-mi vertiginos din buzunare, cerşind sociabilitatea aceloraşi chipuri ce mă respectau tot mai puţin, pe măsură ce ieşirile mele se înteţeau. Şi-al doilea vis a căpătat concreteţe - între zidurile librăriei Joc secund din Timişoara. Mă rog, între timp, 'englezoiaca' de la tejghea s-a insulat, având mai întâi grijă să pregătească moral, totuşi, o suplinitoare de-o solicitudine debordantă. Aşa se face că, ieri, am căpătat Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian direct din şpaiţul lui Liiceanu, aburindă şi corect înfoliată.

De când citii exaltata recenzie a lui M. Chivu, de-acum două Dileme vechi, n-am mai avut linişte până nu mi-am pus volumul cu pricina pe birou. De multă vreme n-am simţit aşa jind (suspect, din mai multe puncte de vedere) pentru o nouă apariţie. Achiziţionând-o, nu fac decât să mă bazez pe sensibilitatea şi mirosul fin ale d-lui Chivu (care nu a apucat încă să se numere printre cronicarii pe care-i cred de obicei pe cuvânt, cum mi-era DCM); ce pot eu mărturisi la cald: preţul este de-a dreptul prohibitiv!

Acasă, după ore de dureroasă abstinenţă (trebuia să-mi isprăvesc lectura pentru recenzia de pe bookblog.ro), am neprihănit cartea, înlăturându-i grăbit folia, am respirat-o cu parfumul ei de cerneală cu tot. Tiparul este executat într-un fel de-a dreptul indolent! În prima jumătate a tipăriturii, primele 200 şi ceva de pagini, literele-s neruşinat de palide - aşa cum ies de la imprimanta de birou când e pe terminate tonerul şi nu-s bani la bugetul lunii pentru unul nou... Practic, din punct de vedere tehnic, un exemplar destinat returului! Mai şi costă peste 50 de lei! De parcă dl. coleg (de partid!) Vosganian nu ar avea cu ce să-şi finanţeze următorul proiect. Revin cu cronica, c'est promis.

Forgiving the sinner - întâlnire cu Zeruya SHALEV

Se ştie că există o dublă măsură în receptarea socială a adulterului, în funcţie de genul făptaşului: în timp ce bărbatul ”calcă-n străchini”, lucru privit cu un soi de amuzament complice, femeia, atunci când înşală, preacurveşte, etichetată fiind definitiv, fireşte, ca stricată. La cei 30 de ani ai săi, Yaarah, soţia lui Yoni, se lipeşte cu bună ştiinţă şi cu un fel de disperare de acest apelativ ostracizant, părăsind apele calme şi sălcii ale căsniciei sale desăvârşite şi aruncându-se de-a dreptul în vraja cu termen scurt a ultimelor spasme, încă onorabile, ale unui penis de 60 de ani.

Oricât ar încerca să-şi îndulcească derapajul, înconjurându-l cu o aureolă romantică, drama infidelei lui Shalev are o amploare mult mai îngustă decât cea a flaubertienei Madame Bovary. Spre deosebire de Emma, Yaarah nu este victima captivă, nemilos tratată, a obtuzităţii religiei şi moralei societăţii israeliene, nici a deşartei pofte pentru lux şi risipă. Nu, pe israeliancă nu o ţine nimeni prizonieră sau credincioasă cu de-a sila, nici măcar soţul ei, darmite amantul cel scăpătat. Dimpotrivă, ea vieţuieşte şi are o carieră promiţătoare în sânul unei societăţi liberale, fiind cel mult o ostatică benevolă a propriei foamete de sex (obsesie care, la rându-i, are ca posibil izvor inconştient nevoia de-a dinamita amintirea relaţiei terne, mincinoase dintre părinţii săi).

___________________

Textul complet poate fi citit pe bookblog.ro: Viaţa amoroasă

Fotoanaliză à la Mihăieş

Într-un număr al EVZ din anii trecuţi, scandalagiul cultural român Mircea Mihăieş se căznea, fără a-i fi cerut cineva, să se pronunţe "analitic" asupra numirii unui nou ministru, nu mai reţin ce minister. Proful nu-l cunoştea pe ins, însă avea la îndemână fotografia lui. Suficient, nu?, pentru a-i lua la puricat "capacităţile". Urmarea, pentru cei care-l ştiu pe acest shit dispenser al literelor, este previzibilă: d. Mihăieş s-a apucat să presupună ceşicum devine treaba cu politicianul proaspăt uns ministru, doar uitându-se la poză... Şi nu numai atât, ci înşirând fără timiditate cele mai mârlăneşti referiri la fizionomia nu prea fericită a personajului respectiv (tot d. Mihăieş deplângea, mai de curând, şi căderea sub "standardele" mizerabilului a limbajului din presa noastră, cu ilustra dumisale excepţiune, fireşte).

Eh, şi cum eu respect elitele naţionale şi le urmez, în măsura umilelor mele posibilităţi, neîntinata pildă, m-am decis să fac la fel. Prin urmare, avem în faţa ochilor următorul şir de portrete (imaginaţi-vă): T. Băsescu, M. Bela, C. Antonescu, S. Oprescu (lipseşte din montaj), M. Geoană şi, ultimul pe listă, cu voia dv, Klaus Iohannis. Acuma, vraiment, în viermuiala aia de feţe lunecoase, boţite, asiatico-mongoloido-româno-bizantine, chipul dârz, bine sculptat al primarului sibian grăieşte de la sine despre seriozitatea omului. Îmi permit să afirm asta pentru că-mi stau drept sprijin concret şi (cel puţin) trei argumente indestructibile: mandatul său neîntrerupt în ultimii 9 ani, procentajul nimicitor cu care "obişnuieşte" să câştige alegerile din primul tur şi, explicaţia primelor două enumerate: realizările economico-urbanistice evidente, verificabile, în Sibiu.
_________
Foto: EVZ

Chestii din aluat tare

Adieu

Skalica, Slovacia, 2008

Kaputt

Dintre toate neamurile vizitate, caracterizate (sau, să spun, caricaturizate?), compătimite, dispreţuite sau admirate în deloc neinteresantul Kaputt - roman-reportaj scris de Curzio MALAPARTE şi dat tiparului în 1943 - era oarecum predictibil că românii vor ieşi cei mai şifonaţi. Secole de-a rândul, călătorii străini care au reuşit să penetreze sălbăticia ce ne izola de restul Europei au notat şi propagat pe căi livreşti mărturii despre români, despre obiceiurile şi apucăturile lor (bune şi proaste), despre realităţile politice etc, turnate cam după acelaşi calapod. Nu prea ades măgulitoare aceste mărturii... Şi nu mereu oneste. Totuşi, în cazul în care voiajorii nu se inspirau unii de la alţii, unitatea lor de păreri (nefavorabile), "culese" de-a lungul mai multor secole, ar trebui să ne cam pună pe gânduri.

Am, de pildă, o puternică îndoială că în Iaşiul anului 1941 localnicii arătau şi se comportau aşa cum creionează crudul şi simţitoriul Malaparte. În realitate, mai mult de jumătate din populaţia Iaşiului era de-o profund urbanizată origine evreiască (minoritate cu ale cărei tribulaţiuni autorul, pe bună dreptate, empatizează). Pe vremea aceea, spre deosebire de ce se întâmplă astăzi, nu baş oricine ajungea şi se stabilea direct în inima târgului. Urbea moldavă era chiar un loc cât se poate de modern şi respectabil, în plin avânt economic (curând curmat de trecerea frontului) la acea dată*! Da, credibil sau nu, până şi-n anii războiului de-al doilea, România ciuntită era un paradox de relativă prosperitate! Degeaba, însă: oamenii păroşi, figuri primitive cu dinţii stricaţi, ucigători de evrei; femeile - slute, cu mustaţă, dar, pare-se, având un jenesaisquoi dezirabil, constituie tot ce a întâlnit reporterul italian mai bun în capitala nedeclarată a Moldaviei.

Asta în timp ce vajnicele femei-soldat sovietice sunt zugrăvite ca nişte cosânzene-cu-o-ţâţă ale războiului, şi ruşii, în genere - cu sufletul lor mare, împovărat de grija salvării lumii, ah, ce mai oameni! Şi cum au izbăvit ei Europa, şi cu ce preţ!, din mâinile germanilor nazişti! Plecăciune lor, sfinţi în viaţă - nimic despre Katyn!? Martiri dezinteresaţi! Îngeri neprihăniţi. Din milă au cotropit, violat, stors de resurse tot ce au prins în cale. Nu ei, ci tata şi mama, bunicul şi bunica au scos la mezat jumătate de Europă în deplin acord cu "fiara" hitleristă. Nu ei, ci membrii familiei mele, tale, sale au stat cu mâinile în sân, neutri nevoie mare, până când germanii le-au bătut în geam, la Stalingrad - atât de tare îi durea cot de suferinţa a trei sferturi de continent!

Şi, uite-aşa, vine Malaparte să-mi spună mie cum i-a înfruntat el pe nazişti folosindu-se de sarcasmu-i necruţător - în timpul festinurilor copioase la care participa, fireşte, cu greaţa aferentă, cot la cot cu ştabii Reich-ului. Ce mai vorbă-ncoace şi-ncolo, era cât pe ce să scurteze durata războiului - cu insinuările lui "spiritual-contestatare", de salon proustian - mai ceva decât "întoarcerea armelor" din august '44!

Atât şi nimic altceva despre Curzio Malaparte - Kaputt. Deocamdată. Eugen Uricaru, traducătorul şi postfaţatorul, mă sfătuieşte în van să citesc cartea fără ură şi părtinire. Nu atât caricaturizarea grosolană a compatrioţilor noştri m-a înfuriat, nici nu mi-a trezit vreo demult uitată rămăşiţă de patriotism retrospectiv, cât sanctificarea arogantă a subomului rus şi a industriei sovietice, a progresului ei neîntrecut şi înduioşător, nu-i aşa?, până la lacrimi. Înălbirea grijulie a intenţiilor expansioniste ale URSS. Învelirea lor atentă, vomitivă, în ţiplă de martiriu. Dacă ăştia-s martirii fondatori ai secolului XX, atunci eu-s Sf Augustin repogorât. Şi, iertat să fiu, ştiu că nu-s!
__________________
*(către finalul romanului, Malaparte execută, în schimb, o frescă obositor de amănunţită, altoită oarecum forţat pe "economia" cărţii şi foarte indulgent-simpatetică, a Neapolelui, situat, cred - ca respectabilitate, mult înapoia Iaşiului, până-n zilele noastre!)

Disoluţie

În România, traiul zilnic se perpetuează prin zvâcniri. Prin spasme. Statul este în disoluţie, iar eu sper să rămână aşa, pentru că am decis, brusc, să mă conduc singur. Să-mi dau singur de mâncare, să cotizez singur pentru propria pensie (mi-am deschis un ciorap în acest ţel), să economisesc, să-mi construiesc drumurile singur. Şi copiii, şi cărţile, şi prietenii. Ca până acum! Nu mai am nevoie de stat în România, nu mai vreau să plătesc sau să votez pentru a fi reprezentat. Denumirea însăşi de România, Romania de odinioară - cea atât de invidiată, iat-o astăzi aproape nulă şi neavenită. Ne-am bătut joc de ea, prin nimicul nostru de fiecare zi, am făcut din ea o vorbă goală.

Elita făptuitoare a Marii Uniri ar trebui să se trezească din morţi şi să ne dea în Judecata de Apoi pentru folosirea ei abuzivă. Vreau ca Statul, aşa cum îl regăsim astăzi - spart, furat, fără noimă, să dispară pentru totdeauna. Desfid unitatea naţională de carton şi solidaritatea celor care muncesc în scopul ca neputincioşii care nu muncesc, dar se lăfăie într-o Putere fără subiecţi şi-n putoare, să ne „administreze". Îi dispreţuiesc pe toţi, deopotrivă: conducători de paie şi optimişti de rând, care încă mai găsesc că decrepitudinea locului ăstuia bătut de soartă este semnul ascuns al unei „înalte spiritualităţi". Haha, am fost mereu nişte resturi ale continentului, rămăşiţe de veterani romani de toate rasele (numai latini, nu), slavi diluaţi, pe urmă turciţi. Și ce am construit din ce-am avut? Cum am profitat de șansa acestei bogății genetice?

Am milă pe toţi cei care mai cred în rămăşiţele acestei foste naţiuni.

Obama, I am but a fool/Darling, I love you... Ep. 2

B. Obama a primit - cât de rudimentar şi ultraprevizibil! - Premiul Nobel pentru Pace. Nu are nici un an de mandat, dar e "recompensat" servil de socialiştii norvegieni* de laborator pentru pacea pe care, chipurile, ar fi pogorât-o asupra lumii. Presupun că a primit Nobelul pentru că i-a lăsat în pace pe ruşi să-şi facă iarăşi mendrele cele grobiene în jumătate de Europă (acum, când sunt terminaţi economic, depinzând 80% de vânzarea resurselor naturale), renunţând în mod umil la proiectatul scut antirachetă; pentru că i-a lăsat în pace pe teroriştii de la Guantanamo, vârându-se humanitarianly în metodele neortodoxe de anchetă ale CIA, sau, în aceeaşi pace (a invitaţiilor politicoase la dezarmare) pe iranieni, cât să-şi dezvolte aceştia nestingheriţi programul nuclear. În fine, poate că e vorba de pacea şi veselia pe care le-a revărsat peste SUA de când e Mr. President, ţinându-se mai cu seamă de glume demne de stand up comedy, discursuri cu o retorică impecabilă, însă nu mai puţin găunoase, nu mai puţin inaplicabile. Iată ce cred eu despre "prestigiosul" Nobel: fâsss. La anu', sper să-l ia Chavez. Nu ar fi exclus, după ce i s-a acordat cu atâta uşurinţă acestui Pier de Vara nord-american.
_______
* (era scris greşit ”suedezi”, până la atenţionarea lui Claudiu, but that was not the point, oricum)

Şi bineînţeles

Deodată toată lumea o cunoaşte şi o iubeşte pe Herta M. Marii culturali români îi poartă, la tv, o admiraţie vecină cu extazul. Şi toţi ne mîndrim cu această realizare, în definitiv, a noastră, a tuturor, nu?

(mi-e greaţă)

Marie-France

Sporadic, pe firul anilor post-comunişti, mi-a tot căzut sub ochi câte o pagină de ziar unde se vorbea de înverşunarea războinică, cu accente stupide, a d-nei Marie-France Ionesco întru administrarea drepturilor de autor moştenite de la uriaşul său părinte: Eugen Ionescu (intenţionat îi scriu numele astfel, să văd ce se întâmplă, poate face doamna implozie...). În afară de o uşoară senzaţie de mirare, de oarecare iritare şi de gândul că furia odraslei lui Ionescu este disproporţionată, având în vedere miza "războiului", altceva nu am simţit. Azi, însă, simt că mi-a ajuns: j'en ai assez! S-o mai lase moartă, că a trecut binişor de pragul caraghioslâcului. Nu e vina mea că nu şi-a rezolvat la timp conflictele psihice cu cel care a conceput-o sau cu sine însăşi.

Toate teatrele româneşti (cele cărora le este îngăduit de Ionescitatea Sa a se "atinge" de creaţia scriitorului-tată) trebuie să se prefacă, să se străduiască chiar - aşa cum cere o situaţie de un asemenea ridicol -, că nu este anul Centenarului ilustrului său tată şi că reprezentaţiile lor nu au nici cea mai infimă legătură cu acest eveniment, altfel, universal marcat. Este cerinţa pomenitei doamne. A nu permite ca E. Ionescu să fie "recuperat" de cultura română pare a fi devenit principala raţiune pentru care se trezeşte dimineaţa urmaşa acestuia.

Nu ştiu cum se procedează în sala de spectacol pentru ca mijoarca asta cu ne-centenarul să fie credibilă şi ca, totuşi, piesele programate să fie jucate, scăpând de opoziţia furibundă a pateticei doamne... Or fi introducând regizorii replici justificative în partitura actorilor, de genul: - Noi nu jucăm Ionescu pentru că s-a născut dumnealui, pur întâmplător, acum fix o sută de ani, ci pentru că a scris piese mereu montabile, actuale, etc? Sau poate că, la începutul, mijlocul şi în finalul unei reprezentaţii apare un crainic cu un gong, anunţând: - Montarea acestei piese nu constituie un omagiu adus autorului ei, Eugen Ionescu, noi nu sărbătorim centenarul. Găsesc că ar fi delicioasă găselniţa! O inedită completare cu accente de bulevard (cu alte cuvinte, o punere în scenă realistă), o vie încununare de peste ani a Operei teatrale scrise de marele absurdolog. Maestrul ar fi mulţumit. Prostia şi îngustimea au triumfat, exact cum ne-o prevestea dumnealui - doar că, hélas, triumful ăsta nedorit nu i-a ocolit propria descendenţă!

Deh, ce să spun, Mariei-France nu i-a mai rămas a depune alt efort decât să-şi păstreze intactă vigilenţa. Poate i s-a aplecat, trece printr-un ennui prelugit... Nefiind nevoită să mai muncească: îi câştigă răposatul tată zilele şi-n prezent. Cu toate acestea, nu ştiu dacă domnia sa, dramaturgul, şi-o fi imaginat, înainte să treacă la cele veşnice, că neuitarea sa va fi "asigurată" cu mijloace penale... Cine îl poate acum întreba? Ajunsă la "respectabila" vârstă de 64 de ani, M.-F. Ionesco îmi oferă cu dare de mână toate motivele pentru a afirma, excedat fiind şi de harul său de scandalagioaică culturală, că a îmbătrânit strâmb. Ai zice că în Marie-France s-a întrupat un foarte izbutit personaj, desprins dintr-una din irepetabilele piese (una neisprăvită, eventual) ale lui Eugen Ionescu. Iată, prin urmare, o progenitură de două ori "reuşită"!...

Nunţile necesare

Fantastic vs. oniric

Intenţionat am căutat, mai întâi, cuvântul onirism într-un utilitarist dicţionar medical şi nu într-unul de curente literare – „stare delirantă subacută sau acută, caracterizată prin halucinaţii vizuale, halucinaţii ale sensibilităţii generale, ale simţurilor sau ale sensibilităţii musculare (senzaţia de cădere, de deplasare rapidă)”. Pentru că: citind atent şi „la lumina zilei” Nunţile necesare*, romanul lui Dumitru Ţepeneag, găsesc că ar fi la îndemână a se emite supoziţia că fantasticul, ca blat al acestui tip de literatură (onirică), nu reuşeşte (şi parcă nici nu şi-ar propune ferm) să se desprindă întru totul, vreodată, de realitate. Absenţa punctuaţiei, textualismul fragmentat, curgerea concentrică – înspre sine – a „intrigii”, lejer îngăduita interşanjabilitate a trăsăturilor personajelor şi a planurilor, perceperea lumii cu ochii mijiţi, în starea situată între veghe şi somn nu alcătuiesc laolaltă un vehicul cu un motor suficient de convingător cât să poată transporta Nunţile… din real într-o dimensiune paralelă, fabuloasă. Din contră, reuşita acestui roman stă în aceea că împrumută realităţii, cu mare artă, logica aparent dezordonată a visului.

Mirele doarme fericit

Dl. Ciobanu vrea să fie lăsat să doarmă. Ciobanu e profesor la ţară şi, totodată, e cel care „visează” această carte, iar în visele care-i apar în puţinele ore de somn se proiectează pe sine într-o (sperat izbăvitoare) postură pastorală. Planurile real şi oniric se întretaie sau se despart (din ce în ce mai evaziv) în funcţie de dispoziţia lui. Conturile sale cu lumea aşa-cum-a-cunoscut-o fiind definitiv reglate, Ciobanu îşi pregăteşte – dormitând chinuit, repetând mental, reînscenând – o ieşire triumfală din viaţă, în chip de baladă, o nuntă cosmică, o reîntoarcere în mit. Fiasco, însă: totul se preschimbă într-un carnaval satanic, grotesc. Un bordel. Singurul licăr de speranţă este prins de perfecţionistul, mereu nemulţumitul fotograf al clipei, Andruţa: din poză, se pare că în cele din urmă „mirele e fericit” – un lucru necesar a fi observat, spune autorul, atunci când e vorba de o nuntă.

Cultivându-şi starea hipnotică – prin sedentarism şi înfometare, prin sex şi masturbare compulsivă –, Ciobanu izbuteşte să încropească un inventar aproximativ al momentelor esenţiale ale vieţii sale pământeşti. Nu simte că ar lăsa în urmă lucruri care să-i merite nostalgia. Un uşor regret şi atât: o iubire, două iubiri înecate în senzualitate, a treia iubire, cea mai pură, fiind, în acelaşi timp, una penalizabilă: cu o elevă naivă. Nişte desene, nişte fotografii unde pare a nu se mai recunoaşte cu certitudine, nişte speranţe de dascăl stagiar, spulberate. Acestea fiind, de bine de rău, catalogate, le dormeur (greu de găsit un corespondent nepeiorativ, exact sau nu foarte tehnic în limba română) poate păşi dincolo de „perdeaua cea neagră”, pe care tot încearcă să o dea la o parte, dincolo de întuneric, strângând pleoapele până la durere: în mitologia-i personală.

A higher state of consciousness

Cadrul meteo-geografic al mitului propriu – care e şi unul arhetipal, universal (accesabil, cu sprijinul unor diverşi stimuli, în profunzimile fiecăruia dintre noi) – e de un firesc magnific: o pajişte înflorită, un pastel – „un tăpşan verde pictat cu flori de toate culorile”, coline domoale, brazi-făclii, miei zburdând, câini credincioşi, cer senin; „apare plaiul acela nemaipomenit într-o limpezime înfricoşătoare”. La prima vedere, un tărâm paradisiac, doar că şuşotelile conspirative, mârâitul bănuitor al câinilor, vecinătatea presimţită a primejdiei nu lipsesc nici aici. Tocmai de aceea menţionam sceptic în debut că nu asistăm chiar la o transcendere a lumii materiale, ci, poate, doar la pătrunderea, pe ocolite, într-o mai acută stare a conştiinţei (a higher state of consciousness), asemănătoare cu cea produsă de drogurile psihedelice sau de serioase afecţiuni sufleteşti.

Literar şi pedant-hermeneutic, somnolenţa cronică (căutată, autodistructivă) a personajului central plăsmuit de D. Ţepeneag ar putea fi „tălmăcită” în cheia ceremoniei unei nunţi cu moartea. Psihiatric, însă, are toate datele unei prozaice tulburări anxios-depresive (lipsa apetitului sexual, ori, la o altă extremă – sexul făptuit mecanic, ca modalitate de epuizare, de obţinere a somnului; secvenţe de agitaţie, urmate de apatie şi imobilism; sentiment de insecuritate). Nu aş fi amintit aceste posibile piste de interpretare dacă nu aş fi intuit că autorul ezită el însuşi între ele. Romanul său nu este un remake postmodern, în proză, al Mioriţei (pentru asta avem deja, în cheie clasică, Baltagul lui M. Sadoveanu), nici o simplă fişă de diagnoză ataşată unui dosar. Întâlnim aici o punere în scenă crudă a incompatibilităţii: om modern – mituri fondatoare. Nu parodierea baladei Mioriţa este scopul ultim al lui Ţepeneag, ci ridiculizarea corozivă a excesivei noastre supuneri faţă de trio-ul raţional, aplicat şi eficient, a solemnităţii găunoase cu care mimăm nişte ritualuri rămase de neînţeles, a administrării dozelor de senzualitate paroxistică în scop de medicaţie antidepresivă - metehne specifice omului zilelor noastre, căruia i-au rămas foarte puţine portiţe de ieşire din timp şi din istorie. O modalitate de a scăpa timpului, straşnic de şchioapă, nu se ştie cât de "eficientă, ar fi chiar această formă toxică de visare.

_____________________________

*Textul original a apărut pe bookblog.ro: Nunţile necesare