luni, 9 noiembrie 2009

Berlin - 20

Am stat să urmăresc pe TV5 Monde până am căzut de oboseală un megadocumentar despre căderea zidului berlinez. O imensă desfăşurare de forţe civile şi militare pentru mai nimic a avut loc în acel „memorabil” 9 noiembrie! Nu c-aş fi dezamăgit că n-a murit nimeni la Berlin, deh, comunistă ţara - RDG, dar ceva mai civilizată decât celelalte din blocul socialist, zic unii. Sute de mii de est-germani, pregătiţi „să facă revoluţie", s-au trezit în stradă, consternaţi şi aproape frustraţi, că Puterea nu ripostează decât cu câteva arestări precare şi cu nişte capete sparte, fără convingere, cu bastoanele de cauciuc. Pancartele protestatarilor conţineau mai ales - conform declaraţiilor unui participant - lozinci umoristice, zeflemitoare, „foarte inspirate" la adresa clicii conducătoare comuniste. Manifestanţii scandau din toţi rărunchii „revoluţionarul", „cutremurătorul", universal răspânditul: Wir sind das Volk! Nici o secvenţă a prelungului documentar nu surprindea scandări anticomuniste. Mă tem că nici nu a fost cazul... Se poate constata, doar, şi-n ziua de azi cât de dragă le-a rămas stânga extremă foştilor redegişti.
***
Cu un sinistru zâmbet interior, băgam de seamă următoarele: ascultând tonalităţile discursurilor celor care se adresau mulţimilor adunate în pieţele berlineze - din nefericire pentru vorbitori şi pentru bunele lor intenţii -, limba germană oratorică nu poate scăpa de amintirea (inflexiunile şi amprenta) lătrăturilor isterice ale lui Adolf Hitler. Imediat ce tonul oratorilor este accentuat pentru a acoperi rumoarea mulţimii sau pentru a fi captat corect de microfoane, parcă simţi, cu un fior ciudat, nevoia de-a lua poziţie de drepţi şi-a bate apoi pasul de gâscă, chit că ăsta din urmă e mussolinian.
***
Şi astăzi, la ceremoniile de comemorare-sărbătorire, toţi oficialii vorbesc despre abstracte „sisteme totalitare", despre „libertatea îngrădită a cuvântului" în lagărul socialist, despre „zidul ruşinii". Nu am auzit, până la această oră, vreun vorbitor care să fi înfierat la scenă deschisă comunismul, ca sistem politic criminal şi falimentar. Aş vrea să mă înşel... În mintea celor născuţi ieri se poate forma eronata impresie că tot ce şi-au dorit cetăţenii germani ieşiţi în stradă era să poată călători liber cu Trabantul prin Europa. Simbolistica evenimentelor comemorative se învârte în jurul neacordării dreptului la liberă circulaţie. Ca şi când statul comunist generic, central şi est-european, ar fi putut deveni unul tolerabil, cu condiţia să fi acordat minime şi amăgitoare libertăţi cetăţenilor săi. Am avut ocazia să observ, dezamăgit odată-n plus, că occidentalii nici nu au capacitatea (imaginativă), nici nu vor să-şi figureze cât mai realist posibil teroarea (aici intrând totul: de la represiune până la foamete şi înapoiere programatică) şi atmosfera de promiscuitate delaţionistă pe care am respirat-o noi.
***
Păstrând aceeaşi ordine de idei, filmuleţele „amuzante" despre comunism, care circulă acum cu pompă prin cinematografele patriei, nu fac decât să relativizeze periculos ororile de atunci. Oroarea de a primi hrana cu raţia, ca-n timp de catastrofă (în timp ce presa oficială duduia de „împliniri măreţe"), nu poate fi umanizată cu anecdote de tipul „daţi mai puţin, ca să se ajungă la toţi" (acesta fusese odinioară un strigăt exasperat, nu replica spirituală a unui hâtru).

În acest fel, cei care azi au 20 de ani sau mai puţin nu vor crede niciodată povestirilor noastre (patetice, în opinia lor) despre umilinţele încercate în vremea acelui regim dezumanizant. Nu e nimic de râs din „epoca de aur". Prin râs am „rezistat" opresiunii timp de aproape 50 de ani. Eu sunt de părere că mai bine NU am fi „rezistat". Dacă nu am fi demonstrat un atât de vast „simţ al umorului", poate că ne-am fi revoltat mai devreme. Una peste alta, găsesc nepotrivit să râdem acum „artistic" (nu găsesc nici un katharsis în asta) de nişte oameni imbecilizaţi sistematic, care reacţionau deja pavlovian la vederea hranei sau a unei impresii de bunăstare, simbolizată de rarissimul kilogram de portocale! În afară de faptul că, întâmplător, mi-am trăit anii magici ai copilăriei între 1975 şi 1989, nu am nici o amintire exuberantă sau nostalgică legată de „epocă". Oamenii nu-şi doreau, aşadar, „să călătorească" în Occident sau în ţările „frăţeşti", ci SĂ FUGĂ! Dacă vreunii dintre cei care-s acum prea fragezi (şi ce bine că sunt!) doresc să înţeleagă lucrurile cu adevărat, să-i invităm să analizeze mai îndeaproape ce traume se ascundeau pe atunci în spatele verbului A FUGI.
***
Last but not least, oare Franţa de ce se vâră, ipocrită şi nechemată, în hora sărbătoririi căderii regimurilor comuniste „cu un mare spectacol muzical în Place de la Concorde"?! Dacă vreun stat occidental a fost ani de-a rândul mai puţin sensibil - ca să nu zic ostil, la nivel de elite, la lamentaţiile, semnalele de alarmă şi cererile de ajutor ale resortisanţilor din ţările Tratatului de la Varşovia, acela a fost Franţa! Vezi „afacerea Kravcenko", dar mai vezi şi cu câtă scârbă idealistă au fost primite în Hexagon opiniile antistaliniste ale unor Pasternak, Soljeniţîn şi, mai devreme, Panait Istrati.

9 comentarii:

Hiacint spunea...

Asteptam articolul asta (desi nu stiam ca intentionezi sa scrii). Se pare ca ne-am potrivit :)

Cristian SÎRB spunea...

Dar ce credeau ei, că scapă?! Hah. :) Mulţumescu-ţi.

monica spunea...

Cristian , nu numai ca nu le-a trecut prin cap sa strige ceva despre comunism , dar la Leipzig s-a cintat Internationala si cu stupoare am auzit un participant enutind vadit emotionat: a fost prima oara cind am inteles cu adevarat textul acestui cintec.
Iar la ceremonia de aseara nu s-a pronuntat numele lui Reagan , in schimb Gorbaciov a punctat spunind ca dintre liderii politici unul s-ar fi exprimat ca iubeste atit de tare Germania , incit prefera sa aiba doua , iar altul ca nu e cazul sa ne grabim cu reunificarea.

monica spunea...

Un prieten mi-a trimis acest film , doar cit sa-mi dea satisfactia de-a auzi ca ar merita interzise insemnele comuniste , la fel cum sint si cele naziste.
Bukovski e printre vorbitori.
http://jos-comunismul.blogspot.com/

Cristian SÎRB spunea...

Mulţumesc, Monica! Văd că eşti tot pe metereze, nici eu nu mă las mai prejos. Anticomunismul îmi va fi a doua piele până la capăt!

Adevărurile astea trebuie rostite. Mă şi bucur, şi-mi pare rău că mi-ai confirmat suspiciunea (documentarul surprindea, deci, corect): nici vorbă de "Jos comunismul". :))

Iar însemnele comuniste nu au ce căuta purtate nonşalant de toţi alternativii nătângi; printre ele, faţa de fund păros a lui Che Guevara! A îmbrăca un tricou cu CCCP e totuna cu a te făli ziua în amiaza mare cu unul pe care să scrie DRITTES REICH.

monica spunea...

Nu-s deloc pe metereze , e mai mult un fel de a-mi alina furia in fata nedreptatii minciunii secolului .Si acum era inevitabil sa ma sufoce furia , in fata adevarului nespus pina la capat.Bietul Walesa a incercat un pic aseara , dar a fost inghitit de exuberanta generala .Poate asa se si cuvine , sa ne bucuram de atita cit avem , sa ne zbintiim cu Bon Jovi si sa ovationam cind apare Obama pe ecran.In fond nemtii inca mai denazifica si azi si comunism in partea asta n-au avut niciodata , asa ca ce tot injur eu apasat, ca Medvedev tine un discurs trufas , fara scuze , in timp ce odata pe saptamina se difuzeaza cite un documentar cu Willi Brandt ingenunchind la monumentul evreilor ucisi de nemti.Iarta-mi lungimile , ma lungesc si eu unde stiu ca e primit.Besser tot als rot, a ta , Monica
ps.Mi-am trecut cartea lui Vosganian pe lista de carti musai de cumparat .

Cristian SÎRB spunea...

Nu te mânia pentru "metereze" acela. Nu era sarcasm. Poate doar neinspirat...

Medvedev nici nu avea ce căuta acolo. Doar Gorbaciov şi atât. El, şi prin el - Putin, regretă deja făţiş "gloria" sovietică. Dimpreună se screm acum să stoarcă "părţile luminoase" ale stalinismului şi să le treacă la capitolul 'Mândrie naţională'! Pentru cretinizarea "rusului nou".

Nici un bai pt "lungimi". E şi locul, şi momentul. :)

monica spunea...

Nu m-am miniat deloc, ne te teme , am simtit-o ca o bataie afectuoasa pe umar.
Furia redundanta e data de subiect si nici n-as fi pomenit-o daca n-as sti ca esti si dumneata tot pe acolo.
In fine , nu m-as putea minia niciodata pe cineva cu care ii am in comun pe Roth si pe Julien Green si cine stie citi altii , daca ar fi sa ne luam la bani marunti.Vezi bine , ca deja ma simt ca acasa, aici la voi si chiar si atunci cind dau buzna, nu ma tem deloc ca nu voi fi bine primita.

Cristian SÎRB spunea...

îNTOTDEAUNA bine primită, Monica.