luni, 9 noiembrie 2009

Cronica unor întâmplări neanunţate

„Trei feluri de întâmplări au trăit bătrânii armeni ai copilăriei mele: întâmplări pe care le-au evitat, întâmplări pe care le-au aşteptat şi întâmplări ce i-au luat cu totul pe nepregătite. La drept vorbind, până la urmă toate împrejurările prin care au trecut pot fi socotite ca aparţinând cele de-a treia categorii, căci lucrurile pe care le-au evitat au sfârşit prin a se întâmpla, iar lucrurile pe care le-au aşteptat nu au mai venit. Privite în acest fel, vieţile bunicilor mei sunt un fel de cronică a lucrurilor neaşteptate."

Marile întâlniri cu cărţile. Iată o carte care a venit sigură la mine - Cartea şoaptelor. Am mai avut această rară bucurie, în puţinele dăţi când oameni dragi sau reviste pe care le citesc din vechime mi-au înlesnit rendez-vous-uri memorabile cu literatura excepţională - adeseori, pe nedrept victimă a unui crunt anonimat. Pentru a aminti doar câţiva: A. mi l-a adus pe Aldous Huxley, M. pe Yourcenar şi Céline; Ch. mi l-a introdus pe Kundera, Hiacint m-a pus în legătură cu Bărbaţi celebri care au trecut prin Sunne (G. Tunstroem), Radu Cosaşu cu Spaima lui Makanin, Hiacint mi-a propus O lume pentru Julius şi Grădina iubitei mele de Echenique, Dan C. Mihăilescu m-a condus către Jurgea-Negrileşti - Troica amintirilor; Marius Chivu m-a îndrăgostit fără remediu de Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian. Alte cărţi mi-au mai trecut prin mână, întâlniri beletristice mi-au mai fost intermediate, dar nu toate mi-au dat cu atâta francheţe de înţeles că nu degeaba m-am chinuit să-nvăţ a buchisi încă de la 5 anişori. A meritat orbecăiala - la început, fără nici un înţeles - printre semnele alea negricioase.

Dat fiind că am pregătit deja recenzia de întâmpinare pentru bookblog.ro, voi nota aici câteva consideraţii nevinovate, rămase fără întrebuinţare.

Un corporatist diletant cum sunt eu, de abandonată formaţie filologică, trebuie să-şi ispăşească într-un fel minciuna zilnică, perpetuată printre cifre în care nu crede, rapoarte în excel cu un rost pe care nu-l întrezăreşte, negocieri de pe poziţii de forţă, purtate cu amărâţi care şi-ar dori şi ei să trăiască pe lumea asta. Prin urmare, ca să-mi întreţin vii bovarismul şi împuţinata stimă de sine - citesc. Citesc şi-mi fac conştiincioase liste cu lecturi - folosinţă proprie. Am consultat lista cu romanele, memorialistica şi cărţile de istorie citite în 2009. De departe, Cartea şoaptelor este cea mai frumoasă făptuire literară cu care m-am întâlnit în aceste petrecute 10 luni din an.

Cartea din cărţi. Vosganian este, rând pe rând, borgesian (zgârcenia doldora de-un neexplicit tâlc a povestirilor şi caracterul lor semificţional), márquezian (în unele adjectivări cu dezinhibate sonorităţi sud-americane şi-n felul cum drama gâdilă, pe alocuri, fantasticul), moromeţian (dialogurile şoptite, purtate în cimitir de bătrânii armeni - tragi-comedia replicilor ce te ţin mereu în pragul hohotului de râs). Dar ficţiunea etnicului armean - convertit de la poezie la roman, trecând printr-un volum de nuvele (pe care-l doresc negreşit) - depăşeşte de, hăt!, departe, statutul comod şi steril de pastişă. De aceea, în recenzie, am evitat cu grijă orice comparaţie cu anumiţi „monştri sacri" scriitori - lectura noastră trebuie să curgă despovărată de referinţe livreşti şi de stupida idee fixă a „canonizării". Varujan Vosganian ne lămureşte în mod indubitabil despre talentu-i debordant, înfăţişându-ni-se dinainte cu genuina dumisale poveste, nicidecum folosindu-se - pentru a-şi împopoţona (pasămite) stilul sau a-l face „convertibil” - de presupuse "lecturi temeinic însuşite" din predecesorii săi mult mai celebri.

Umorul Cărţii şoaptelor - unul subteran, htonian. Râdem în stomac, cu fălcile încleştate, din decenţă, din respect pentru grozăviile narate poate doar cu câteva rânduri mai sus. Un râs, totuşi, împlinit, ca de nişte snoave cu rădăcini adânc înfipte în timp şi-n istorie. La fel stă treaba şi cu uimitoarea înţelepciune a bătrânilor Cărţii. Din pământ inspirată. Numai că nu-mi dau seama care „pământ”, ei fiind nişte apatrizi! Pământul lor pierdut.

Mi-e drag cu câtă pedanterie (neliberală) pune virgulele Vosganian! „Virgulează” cu meşteşug, ca dintr-o superstiţie (ştiu dinlăuntru cum stau lucrurile cu obsesia pentru virgule!) că, altfel, povestirea s-ar înălţa spre ceruri, fâl-fâl. În virgule stă ancora naraţiunii istorisite în şoaptă. Aidoma, conform aceleiaşi "hărţi mentale", aş fi aşezat şi eu virgulele, să fi fost în locul lui. Parcă ar răspica povestea. Virgulele, răspândite cu măiestrie în text, împiedică - aş zice - desprinderea şi risipirea şuşotelilor confesive din paginile cărţii, când o deschidem.
______________________
Caricatură: Ziarul Financiar

6 comentarii:

capricornk13 spunea...

ce pasionat ai scris despre carte! pe mine m-ai convins s-o cumpar:)
multumiri

Cristian SÎRB spunea...

Taman ăsta fu şi scopul pasiunii mele. :) Mă bucur dacă, în cazul dumitale l-am şi atins.

Hiacint spunea...

Ai scris frumos tare, ultimul paragraf mi-a ridicat zîmbetul deja zîmbicios - înţelegi dumneata ce vreau să spun.
Mulţumesc!

Cristian SÎRB spunea...

Ah, mă bucur că aici am putut scrie mai casual. Ceea ce nu ar strica, pe alocuri, nici tonului de dincolo. :)Fără a cădea în terorisme.

feeria spunea...

Zic si eu: foarte frumos scris! Ultimul paragraf... mi-a placut in mod deosebit, iar aici: "lectura noastră trebuie să curgă despovărată de referinţe livreşti şi de stupida idee fixă a "canonizării" gandesc la fel. Cred... ca mi-ar placea sa citesc cartea asta. :)

Cristian SÎRB spunea...

Fără îndoială îţi va plăcea.

Există cărţi de nişă, gustate de un public restrâns, există cărţi de larg consum (Millenium, Gargui) şi mai există cărţi cu valoare indubitabilă, în cazul cărora zicala cu "de gustibus..." nu funcţionează. Ei bine, aceste din urmă cărţi sunt atât de evident preţioase încât trebuie să ne punem NOI o problemă când nu rezonăm la ele. :)

"Cartea şoaptelor" e din categoria asta. Nu în fiecare an apare aşa ceva în România.