Hystorii

Toată povestea Lolitei este spusă, de fapt, de picioarele ei! În film, să ne înţelegem. Picioarele. Încă umede, netede, curate - la început. Murdare de noroi, contemplate de ea cu prefăcută părere de rău - la sfârşit. Sfârşitul nu este Lolita-cea-casnică, aflată în strâmtoare financiară, ci Lolita întorcându-se din pădure cu labele picioarelor ei de treisprezece ani pline de noroi. Sigur, şi Lolita cea cu rujul roşu întins mult dincolo de conturul natural al gurii. Lolita cea cu gura pângărită.

Mă cufund transpirând în poveştile cleioase, urbane, ale lui Juan Carlos Onetti. (Aş servi prânzul într-un cutare somptuos restaurant art-nouveau din centrul Oradei). Înţeleg că urbea lui Onetti este cu totul o născocire. Are asta vreo legătură cu faptul că personajele sale-s atât de echivoce?

Literatură cu parfum de tango.

Ne ferim, ipocrit, să rostim: „fosta iubită”, „fostul iubit”. Spunem, mai bine, scurt: „fosta” sau „fostul”, pentru a dovedi, oarecum sforţat, că toate celelalte relaţii au fost nişte rătăciri; abia asta e iubirea!

L-am cunoscut pe dr. Kien (Orbirea - Elias Canetti). Ocupaţiunea: „proprietar de bibliotecă”. Un donquijote al cărţilor însufleţite, pricopsit pe lângă el cu un sancho cu o larg recunoscută faimă de tâlhar. Tot ce are înfăţişare de carte prinde viaţă şi conştiinţă proprie. Toate cărţile-s păscute de primejdii nebănuite. Focul, murdăria, tratamentul inadecvat.

Canetti, Onetti, Ceronetti.

Despre primul, chiar nu pot spune de ce naţie este: evreu din Bulgaria, trecut şi poposit oareşicât prin Viena, prin Germania, Anglia. Odihneşte în Elveţia. Scriitor de limbă germană. Orbirea sa este un roman halucinant despre halucinaţie şi halucinaţi. Fraze scurte, la limita prostiei celei mai groase - pentru că acolo se situează majoritatea personajelor. Deliruri verbale, realitate transfigurată de minţi egolatre, de oameni smintiţi - inteligenţi sau, pur şi simplu, nătărăi. Foarte dificilă, mâloasă, acaparantă, lectura!

Ceronetti - Tăcerea trupului. Un italian riguros. Un scandalagiu al stilului (admirat de Cioran, nu degeaba...). Un poet al biologicului. Am citit cartea sa de aforisme şi minieseuri, oscilând între acord şi oripilare. Acolo unde oripilarea nu se îngână cu dezacordul, ci cu nerostitul, cu tabu-ul, cu făţărnicia.

Onetti - Viaţă scurtă. Literatura tango. Nu cunosc înţelesurile ascunse ale tango-ului (să mă documentez!), dar scrisul lui Onetti pare similar paşilor acestui dans - cunoscut de toată lumea, performat de puţini. Un conflict mocnit, transpus în ritual. Un pas înainte, doi înapoi. Nu învinge nimeni. Nu oamenii-s câştigători, orişicât. Replicile personajelor, cele rostite (e necesar de subliniat asta), sunt dublate de gândurile lor, concurate de acestea în timp real, trădate - aş spune. Dialogul semnificativ se produce în minte. Între minţi, nemijlocit de rostire.

„În comedia jovialităţii lui Lagos - râde şi vorbeşte iar cu strigăte - există mereu un muşchi facial care nu funcţionează exact ori care nu se mişcă la vreme, care proclamă că nimic nu-i atât de decrepit ca această reprezentaţie a hazului, bucuria de a trăi a - o! - iresponsabilei clipe de maturitate.” (J.C. Onetti).