Fotogravităţi

Încep orice săptămână păstrând în minte ca pe-un idol păgân poza sâmbetei şi a duminicii, surori vitrege, înlănţuite ipocrit înaintea obiectivului zeiss; una iţindu-şi înadins pulpele, cealaltă - gătită ca pentru biserică; trezirea târzie, zăbovirea în pat, absenţa unui program. În acest moment, cârja realităţii mi-este agenda aceea expirată, pe 2006, în care îmi notez "task"-urile corporatiste ale unei zile. Ceea ce se petrece după 8,30-ul fiecărei dimineţi îmi serveşte drept centru de greutate al unei vieţi de care nu sunt nici pe departe mulţumit. Iar în weekend, ca să nu-mi pierd acest precar echilibru, lenevesc, mă ascund în casă, citesc compulsiv sau dorm.

Model de renunţare la sine. Reţeta: eu nu sunt eu. Problema: eu nu simt nici c-aş fi altcineva... Cum poţi continua să trăieşti conştientizând asta? Alienarea şi-a făcut loc din nou, atunci când credeam că m-am însănătoşit, că nu voi rostogoli mai departe cercul vicios al suspiciunii. De sine, de Altul. Întreb, mă întreb, mă dezintegrez în întrebări, în senzația de implenitudine (în fapt, habar n-am ce vreau să spun prin asta).