miercuri, 7 octombrie 2009

Marie-France

Sporadic, pe firul anilor post-comunişti, mi-a tot căzut sub ochi câte o pagină de ziar unde se vorbea de înverşunarea războinică, cu accente stupide, a d-nei Marie-France Ionesco întru administrarea drepturilor de autor moştenite de la uriaşul său părinte: Eugen Ionescu (intenţionat îi scriu numele astfel, să văd ce se întâmplă, poate face doamna implozie...). În afară de o uşoară senzaţie de mirare, de oarecare iritare şi de gândul că furia odraslei lui Ionescu este disproporţionată, având în vedere miza "războiului", altceva nu am simţit. Azi, însă, simt că mi-a ajuns: j'en ai assez! S-o mai lase moartă, că a trecut binişor de pragul caraghioslâcului. Nu e vina mea că nu şi-a rezolvat la timp conflictele psihice cu cel care a conceput-o sau cu sine însăşi.

Toate teatrele româneşti (cele cărora le este îngăduit de Ionescitatea Sa a se "atinge" de creaţia scriitorului-tată) trebuie să se prefacă, să se străduiască chiar - aşa cum cere o situaţie de un asemenea ridicol -, că nu este anul Centenarului ilustrului său tată şi că reprezentaţiile lor nu au nici cea mai infimă legătură cu acest eveniment, altfel, universal marcat. Este cerinţa pomenitei doamne. A nu permite ca E. Ionescu să fie "recuperat" de cultura română pare a fi devenit principala raţiune pentru care se trezeşte dimineaţa urmaşa acestuia.

Nu ştiu cum se procedează în sala de spectacol pentru ca mijoarca asta cu ne-centenarul să fie credibilă şi ca, totuşi, piesele programate să fie jucate, scăpând de opoziţia furibundă a pateticei doamne... Or fi introducând regizorii replici justificative în partitura actorilor, de genul: - Noi nu jucăm Ionescu pentru că s-a născut dumnealui, pur întâmplător, acum fix o sută de ani, ci pentru că a scris piese mereu montabile, actuale, etc? Sau poate că, la începutul, mijlocul şi în finalul unei reprezentaţii apare un crainic cu un gong, anunţând: - Montarea acestei piese nu constituie un omagiu adus autorului ei, Eugen Ionescu, noi nu sărbătorim centenarul. Găsesc că ar fi delicioasă găselniţa! O inedită completare cu accente de bulevard (cu alte cuvinte, o punere în scenă realistă), o vie încununare de peste ani a Operei teatrale scrise de marele absurdolog. Maestrul ar fi mulţumit. Prostia şi îngustimea au triumfat, exact cum ne-o prevestea dumnealui - doar că, hélas, triumful ăsta nedorit nu i-a ocolit propria descendenţă!

Deh, ce să spun, Mariei-France nu i-a mai rămas a depune alt efort decât să-şi păstreze intactă vigilenţa. Poate i s-a aplecat, trece printr-un ennui prelugit... Nefiind nevoită să mai muncească: îi câştigă răposatul tată zilele şi-n prezent. Cu toate acestea, nu ştiu dacă domnia sa, dramaturgul, şi-o fi imaginat, înainte să treacă la cele veşnice, că neuitarea sa va fi "asigurată" cu mijloace penale... Cine îl poate acum întreba? Ajunsă la "respectabila" vârstă de 64 de ani, M.-F. Ionesco îmi oferă cu dare de mână toate motivele pentru a afirma, excedat fiind şi de harul său de scandalagioaică culturală, că a îmbătrânit strâmb. Ai zice că în Marie-France s-a întrupat un foarte izbutit personaj, desprins dintr-una din irepetabilele piese (una neisprăvită, eventual) ale lui Eugen Ionescu. Iată, prin urmare, o progenitură de două ori "reuşită"!...

4 comentarii:

Hiacint spunea...

Îmi dă fiori, încă o situaţie sinistră asta cu centenarul ne-.

cristians. spunea...

:)n'est-ce pas?

als spunea...

sint 2 aspecte aici:
1 dreptul unui mostenitor asupra operelor parintelui sau
2 chestiunea 'romanitatii' lui ionescu

in privinta 1, sint categoric pt, orice mostenitor are dreptul - legal si moral - de a decide unde, cind si cum se publica/monteaza opera al carei mostenitor este

2 in privinta 2, este absolut ridicol: sa te cheme ionescu (fie, 'ionesco') si sa sustii ca nu esti roman...
dar ridicolul nu ucide, cum stim cu totii.
helas! :)

cristians. spunea...

Drept e că nimeni nu contestă moştenirea Mariei-France ori uzufructul. :) Iar ridicolul ”ucide” doar pe cei care-l văd din afară, nu şi pe purtători.