miercuri, 7 octombrie 2009

Nunţile necesare

Fantastic vs. oniric

Intenţionat am căutat, mai întâi, cuvântul onirism într-un utilitarist dicţionar medical şi nu într-unul de curente literare – „stare delirantă subacută sau acută, caracterizată prin halucinaţii vizuale, halucinaţii ale sensibilităţii generale, ale simţurilor sau ale sensibilităţii musculare (senzaţia de cădere, de deplasare rapidă)”. Pentru că: citind atent şi „la lumina zilei” Nunţile necesare*, romanul lui Dumitru Ţepeneag, găsesc că ar fi la îndemână a se emite supoziţia că fantasticul, ca blat al acestui tip de literatură (onirică), nu reuşeşte (şi parcă nici nu şi-ar propune ferm) să se desprindă întru totul, vreodată, de realitate. Absenţa punctuaţiei, textualismul fragmentat, curgerea concentrică – înspre sine – a „intrigii”, lejer îngăduita interşanjabilitate a trăsăturilor personajelor şi a planurilor, perceperea lumii cu ochii mijiţi, în starea situată între veghe şi somn nu alcătuiesc laolaltă un vehicul cu un motor suficient de convingător cât să poată transporta Nunţile… din real într-o dimensiune paralelă, fabuloasă. Din contră, reuşita acestui roman stă în aceea că împrumută realităţii, cu mare artă, logica aparent dezordonată a visului.

Mirele doarme fericit

Dl. Ciobanu vrea să fie lăsat să doarmă. Ciobanu e profesor la ţară şi, totodată, e cel care „visează” această carte, iar în visele care-i apar în puţinele ore de somn se proiectează pe sine într-o (sperat izbăvitoare) postură pastorală. Planurile real şi oniric se întretaie sau se despart (din ce în ce mai evaziv) în funcţie de dispoziţia lui. Conturile sale cu lumea aşa-cum-a-cunoscut-o fiind definitiv reglate, Ciobanu îşi pregăteşte – dormitând chinuit, repetând mental, reînscenând – o ieşire triumfală din viaţă, în chip de baladă, o nuntă cosmică, o reîntoarcere în mit. Fiasco, însă: totul se preschimbă într-un carnaval satanic, grotesc. Un bordel. Singurul licăr de speranţă este prins de perfecţionistul, mereu nemulţumitul fotograf al clipei, Andruţa: din poză, se pare că în cele din urmă „mirele e fericit” – un lucru necesar a fi observat, spune autorul, atunci când e vorba de o nuntă.

Cultivându-şi starea hipnotică – prin sedentarism şi înfometare, prin sex şi masturbare compulsivă –, Ciobanu izbuteşte să încropească un inventar aproximativ al momentelor esenţiale ale vieţii sale pământeşti. Nu simte că ar lăsa în urmă lucruri care să-i merite nostalgia. Un uşor regret şi atât: o iubire, două iubiri înecate în senzualitate, a treia iubire, cea mai pură, fiind, în acelaşi timp, una penalizabilă: cu o elevă naivă. Nişte desene, nişte fotografii unde pare a nu se mai recunoaşte cu certitudine, nişte speranţe de dascăl stagiar, spulberate. Acestea fiind, de bine de rău, catalogate, le dormeur (greu de găsit un corespondent nepeiorativ, exact sau nu foarte tehnic în limba română) poate păşi dincolo de „perdeaua cea neagră”, pe care tot încearcă să o dea la o parte, dincolo de întuneric, strângând pleoapele până la durere: în mitologia-i personală.

A higher state of consciousness

Cadrul meteo-geografic al mitului propriu – care e şi unul arhetipal, universal (accesabil, cu sprijinul unor diverşi stimuli, în profunzimile fiecăruia dintre noi) – e de un firesc magnific: o pajişte înflorită, un pastel – „un tăpşan verde pictat cu flori de toate culorile”, coline domoale, brazi-făclii, miei zburdând, câini credincioşi, cer senin; „apare plaiul acela nemaipomenit într-o limpezime înfricoşătoare”. La prima vedere, un tărâm paradisiac, doar că şuşotelile conspirative, mârâitul bănuitor al câinilor, vecinătatea presimţită a primejdiei nu lipsesc nici aici. Tocmai de aceea menţionam sceptic în debut că nu asistăm chiar la o transcendere a lumii materiale, ci, poate, doar la pătrunderea, pe ocolite, într-o mai acută stare a conştiinţei (a higher state of consciousness), asemănătoare cu cea produsă de drogurile psihedelice sau de serioase afecţiuni sufleteşti.

Literar şi pedant-hermeneutic, somnolenţa cronică (căutată, autodistructivă) a personajului central plăsmuit de D. Ţepeneag ar putea fi „tălmăcită” în cheia ceremoniei unei nunţi cu moartea. Psihiatric, însă, are toate datele unei prozaice tulburări anxios-depresive (lipsa apetitului sexual, ori, la o altă extremă – sexul făptuit mecanic, ca modalitate de epuizare, de obţinere a somnului; secvenţe de agitaţie, urmate de apatie şi imobilism; sentiment de insecuritate). Nu aş fi amintit aceste posibile piste de interpretare dacă nu aş fi intuit că autorul ezită el însuşi între ele. Romanul său nu este un remake postmodern, în proză, al Mioriţei (pentru asta avem deja, în cheie clasică, Baltagul lui M. Sadoveanu), nici o simplă fişă de diagnoză ataşată unui dosar. Întâlnim aici o punere în scenă crudă a incompatibilităţii: om modern – mituri fondatoare. Nu parodierea baladei Mioriţa este scopul ultim al lui Ţepeneag, ci ridiculizarea corozivă a excesivei noastre supuneri faţă de trio-ul raţional, aplicat şi eficient, a solemnităţii găunoase cu care mimăm nişte ritualuri rămase de neînţeles, a administrării dozelor de senzualitate paroxistică în scop de medicaţie antidepresivă - metehne specifice omului zilelor noastre, căruia i-au rămas foarte puţine portiţe de ieşire din timp şi din istorie. O modalitate de a scăpa timpului, straşnic de şchioapă, nu se ştie cât de "eficientă, ar fi chiar această formă toxică de visare.

_____________________________

*Textul original a apărut pe bookblog.ro: Nunţile necesare

17 comentarii:

Anca spunea...

1. Domnule, cred ca sunteti prea profund pentru mine :)
2. Miorita nu mi-a placut niciodata, iar ideea de resemnare nici atat.
3. Citindu-ti analiza, sunt inspirata sa... nu cumpar cartea :))
4. Cine va scrie totusi "Nuntile nu-s necesare."?

pushthebutton spunea...

Cristian, sunt brusc îngrozit. Cum ţie chiar ţi-a plăcut, la un moment dat, ce am scris? :) Doamne, sunt tot mai îngrozit. Proaspăt îngrozit.

Cristian SÎRB spunea...

Scuzaţi-mă amândoi: mă tem că va trebui să reveniţi cu precizări! :) Nu cred că am înţeles unde bateţi. Mai ales pushthebutton cu 'îngrozeala'.

Anca, ce anume din textul meu te-a determinat să ştii atât de limpede că NU cumperi cartea (nu că scopul meu ar fi să o fac bună de achiziţionat)?

Tot Anca: vezi că nu ai citit cu atenţie? Primeşti o bulină doar data viitoare: nu este vorba de o 'Mioriţa' în proză!

pushthebutton spunea...

Precizare: devin brusc responsabil când văd cu câtă atenţie treci printre cuvinte. Sunt mereu la graniţa dintre joacă şi a face ceva serios în scris. Iar ceva serios mă îngrozeşte. Scriu câteva zeci de pagini, apoi mă zdrobeşte o carte care mă lasă fără răsuflare. Şi încep iar să mă joc. Doar.

Cristian SÎRB spunea...

Dar, R. dear, şi eu mă joc. Uite, în recenzii ca asta am unele pasaje unde eu însumi mă pierd citindu-mă sau, mai rău, nu mă recunosc: eu nu-s atât de scorţos şi prăfuit, îmi spun.

Eu aş vrea mai mult să compun, crede-mă, decât să scriu despre cărţi. Dar pică bine amorului propriu să nu pierd legătura cu mine însumi, să verific la răstimpuri dacă nu cumva citesc degeaba.

Tu faci bine ce faci! Ştii că uneori nu e de bun augur să luăm aşa în serios stilul altora de a scrie. Poate deveni copleşitor, inhibant, ne poate tăia aripile. Şi e o senzaţie falsă. O ispită pe dos: aia de a renunţa.

Hehe, acuma nu o să zic să nu ne mai vizitezi. Mnoa.

Anca spunea...

Nici n-am inteles ca ar fi vorba de o Miorita in proza (asta mai lipsea!) dar am zis pentru ca tot ai amintit de ea.

Sincer, stilul imi pare prea pretentios, apretat pentru o carte al carei subiect pare un pic confuz, diform, nu ma atrage, nici macar din punct de vedere psihologic.

E posibil insa ca, rasfoind-o, sa-mi trezeasca interesul. Daca-mi va cadea in maini intr-o librarie, n-am sa ezit s-arunc un ochi.

Aici, si tu-mi pari evaziv, nu inclini mult balanta nici intr-o parte. Au fost alte recenzii care m-au determinat sa spun: "trebuie sa-mi procur acea carte".

In fond... preferinte, impulsuri :).

Cristian SÎRB spunea...

Hm, poate eşti obişnuită să citeşti recenzii pe site-uri de promovare. Ale mele nu-s orientate către achiziţie!! Pe mine nu mă scoate din pepeni dacă apare cineva care să-mi arunce un: 'nu m-ai convins să cumpăr cartea'. Whatsoever! Eu nu vând!

Regret. Părerea mea, dacă reuşeşte să treacă în textul scris, poate fi exact aşa: confuză. Cartea este gândită să aibă forma unui vis (vezi, dacă nu citeşti atentă!), o ieşire din realitate prin vis, nu curge liniar. Nu e nici Mioriţa, nici o carte despre nunţi... sau divorţuri. În plus, dacă o răsfoieşti doar în librărie, s-ar putea să te alunge şi mai şi: nu are punctuaţie!

Nu ştiu ce fel de literatură obişnuieşti să citeşti tu. Vezi şi recenzia mea la Antunes - Ordinea naturală a lucrurilor. Probabil că acolo vei reuşi să mă şi înjuri, "psihologic", la cât de îmbârligat e totul. Nu altfel e cartea. Cu precizarea că ea, cartea, contează, nu scrisul meu.

Mulţumesc pentru calificativul dat: "stil prea pretenţios". Îmi pare rău că a răposat terorista. La ea ai fi găsit un stil mai amical, gen hai să ne tragem de bretele cu cărţile.

Anca spunea...

Of, ce-am vrut sa spun si ce-a iesit. Ai devenit arici intr-o clipa.
Sunt familiara cu lipsa punctuatiei :).
Momentan citesc cate ceva de Yourcenar, Nabokov si Houellebecq. Acum, judeca-ma.
Revin sa comentez cand nu voi mai fi haituita.

Anca spunea...

Ok, acum, pe nefuga, le iau la rand. Nu sunt obisnuita sa citesc recenzii de fapt. Cartile mi se recomanda sau le gasesc singura online ori in librarii si cumpar ce-mi deschide apetitul. Nu mi-am pus problema daca tu scrii pentru a promova sau nu. Am spus doar ce-am simtit, ca stilul in care ai facut-o, nu mi-a oferit impulsul acela.... chiar daca tu nu ai intentionat asta oricum. Intelegi? Eu am fost un om oarecare care a citit o recenzie si care nu si-a pus, pe moment, problema motivatiei tale. Extremele nu ma atrag, nici sireturile, nici frazele scortoase.

Voi citi si recenzia la Antunes. Nu cred ca am de ce sa te injur :). Doar daca e mai imbarligat decat la Ted Dekker si Dostoievski.

Cand compui scrii cu totul altfel. Si prefer "celalalt" stil, asta-i tot. Sau sunt eu depasita de acesta, e posibil.

p.s. Intre timp am citit si recenzia la Antunes. Este splendida, imi place mult. Sigur vreau si cartea... desi tu nu vinzi:)

Cristian SÎRB spunea...

Yourcenar, Nabokov si Houellebecq sunt scriitori foarte respectabili. Nu am ce judeca. :)

Sper şi eu, pe de altă parte, să revin la născocirile mele cât de curând. E mult praf în lumea cărţilor. Îl lubrefiez eu cumva...

ancussa spunea...

Să înţeleg că ar fi un soi de "Jazz band pentru nunţile necesare" în proză. Aş vrea să o citesc, în caz că biblioteca matale mai împrumută cărţi la domiciliu. ;)

Hiacint spunea...

Cristian, Anca: scuze că mă bag, dar oricît de bună (mă refer la bine scrisă) ar fi o recenzie, dacă acea carte prezentată nu are ceva-ul care să atragă, incite etc...Eu una, deşi sunt încîntată de felul în care s-a luptat Cristian cu cartea asta, nu cred că aş citi-o. Nu că nu e convingător (oricum, nu vinde), ci fiindcă nu este cartea convingătoare. Şi nici o recenzie din lume nu poate păcăli un cititor cu multe lecturi la activ. Chiar dacă e scrisă de DCM :)

Cristian SÎRB spunea...

Nu înţeleg ce aveţi cu mine, realmente. Cu biata carte nici atît! De unde ştiţi voi că n-are ceva-ul? Îmi pare (rău) că i-am făcut un deserviciu lui Ţepeneag. Îs tare curios la ce anume "rezistaţi" din ce am redat/interpretat eu... La sexul şi masturbarea compulsive. Iară excesul de pudoare? La resemnarea protagonistului? Încă un comentariu din ăsta şi şterg postarea, că am puternice îndoieli în privinţa redactării ei, deja.

Anca spunea...

Hiacint, acum zi tu cum sa-l convingem ca n-avem nimic cu el? Nimic rau, fireste :)

Cristian, nu e vorba de niciun exces de pudoare. Daca il citesc linistita pe Miller, nu cred ca poate veni X sa ma sperie :)
Nu stiu daca e ceva "anume" la care "rezist", e mai mult legat de simtiri decat de ratiune hmm.
Cum sa stergi postarea? Pe urma o sa cred ca ai ceva cu mine :).

Cristian SÎRB spunea...

Bine, nu şterg nimic. Să lupte şi singură pentru dreptul la existenţă doamna postare. Să o vedem dacă ţine.

Miller? Mi-e dor de Miller!

Hiacint spunea...

Cristian: Eu cred că am ceva cu Ţepeneag, dar habar nu am ce, vorba recentă a unui ilustru cititor. Nu ştiu de ce am impresia că recenzia ta este mai bună decît cartea. Evident, asta o voi vedea doar citind şi mărul discordiei, acest volum.

Nu am nimic împotriva ta sau împotriva recenziei, de fapt, ştii că am apreciat-o de la bun început. Poţi face o comparaţie cu ce am scris despre cărţi la care nu te-ai simţit îmbiat, deşi recenziile erau bune. E acelaşi lucru.

Anca spunea...

Mie de Miller si Anais. Mai am necitit...

Asa, bine faci.