Lumea hiacintei, ep 2

La drept vorbind, cui îi place Revelionul aşa cum e el? Cine nu l-ar vrea altfel, cu altcineva, cu alte urmări? Zarva şi agitaţia sunt pe sfîrşite în tîrgul scufundat (adică aici), certurile de la pata de vin pe faţa de masă , de la bucle şi interfon, de la programul teveului şi luminile aprinse, şi astea s-au dus. Un val de linişte care îmbie la somn, nu la petrecut.

Mi-ar lua un roman serios să descriu, analizez şi aşa mai departe tot anul care trece. Ultimele zile ale fiecărui anotimp ar merita capitole speciale, din cauza unui entuziasm suprinzător în liniştea, lentoarea şi lenea obişnuite şi întrucîtva sănătoase. Să presupunem că sfîrşitul lui decembrie este sfîrşitul toamnei. Aşa am cunoscut-o eu pe Vio la sfîrşit de toamnă, într-o zi prietenoasă care şi-a arătat colţii spre seară, cînd în plimbare prin parcul Copou şi în trecere ilegală de stradă, simţeam cum îmi îngheaţă mîinile, în timp ce tehnica foilor de ceapă în îmbrăcăminte se dovedea exagerată (asta ca să nu spun că de la suflet îmi era cald).

După cîteva ore de meditat, sunt de părere că pe chelneriţă o cheamă Mar(i)cica mai curînd decît Gabi, aceeaşi Mar(i)cică vorbăreaţă şi enervantă ca o gaiţă, culoarea locală împreună cu masa de domni cu guri spurcate. Maricica se numeşte şi o mătuşă a tatei, căreia nu îi tace gura cît e ziua de lungă, îi curge zahăr de prin buzunare şi te ţine la uşă cînd te duci în vizită. Locuieşte pe lîngă Bojdeuca lui Creangă şi de cînd o ştiu e îmbrăcată în roz sau mov, o apariţie feerică lîngă soţul care poartă tricouri de marinar.

Revenind la zilele trecute, să spun că mă bucur că am cunoscut încă un personaj de roman, P., care părea de un calm monumental în oraşul nou, oraş plin de poeţi, figuri, mirări, şocuri. În plus, a avut grija de ciocolata (mea), ceea ce a fost gentil, sper că nu l-a luat durerea de cap de la învălmăşeală germană ce vorbeam. Iar Vio, deşi nu frezată şi acidă ca în visul meu, e tot un drăcuşor cu un aer plăcut francezo-german. Ehei, dacă altfel coincideau vremurile, noi eram vecine :D Nu cred că am mai rîs aşa de...nu mai ştiu cînd: de vampiri, de bolte, de mujdei, de eminescu, de cafea, de 44, în care, apropo, era un vatman foarte şic, mă întreb cum mergea el cu pantofii de djin. Cred că aş fi ţinut-o de vorbă toată noaptea şi ziua următoare, deci bine că a apărut 44 prin surprindere :D.

Cînd am ajuns "acasă", rula cu sonorul la zero Liceenii, pam-pam, ocazie cu care unele persoane nu au ezitat să explice cum se purtau bentiţa şi matricola. Am stat o oră la Sophia ( şi asta nu pentru că am promis să mut rafturile la mine acasă), m-am ales cu dregeri de voce sugestive, două volume, din care unul pare nerăsfoit, şi o sacoşă oranj.

PS.Sunt de părere că încă nu vine Anul Nou, nu am terminat nici jumate din ce plănuisem...

Lumea hiacintei, ep 1

Credeaţi c-am dormit zilele astea? Nici vorbă. Sophie's world asta de pe noptieră este o carte de tren, cică s-ar ocupa cu filosofia, stîngace şi agasantă, mai aridă, totuşi, decît cel mai neinteresant manual. Şi cu nişte dialoguri cam neinspirate, dar probabil că aşa vorbesc filosofii între ei(?)

În ordine inversă acum pentru curioşi: domnul vorbăreţ de acum vreo două săptămîni era prezent în 1934, numai că avea locuri în alt compartiment şi astfel am ratat o nouă conversaţie despre cît de grozavi suntem, ce rău am ajuns şi cum mai e pe la Cluj. În schimb, trioul de foşti colegi ai tatei spunea poveşti, din care am reţinut (scuzaţi de asemenea propriul stil arid, e din vina unei anume vrăjitoare care nu mi-a dat a doua ceaşcă de cafea): acum 12-13 ani, de am auzit bine, în acelaşi tren, era o doamnă singură, dar plină de bijuterii. Jefuitorii au aşteptat pînă dumneaei a ajuns pe culoar să coboare şi au împins-o din tren, tren care mergea cu viteza lui redusă, teoretic...Şi ca să nu ne mai ţină cu sufletul la gură (eu citeam în timpul ăsta din Lumea Sophiei,da?), nenea Emil, cel care a găsit-o pe biata doamnă, a continuat pur sadovenian: cum a venit plină de sînge şi răni către postul lui, cum au stat la poveşti pînă a venit ambulanţa, cum ceilalţi oameni de pe culoar au privit spectacolul şi atît, cum i-a găsit pe urmă ochelarii doamnei prin pietriş. Vraiment romantic, mai ales că are omul ăsta un stil leeeent de-a lega vorbele una de alta, de a căuta mult fraza potrivită. Din politeţe n-am întrebat dacă s-au căsătorit pe urmă, aşa cum cerea povestea.

În diferite puncte-cheie ale oraşului Iaşi am mers cu Vio, ceea ce mi s-a părut incredibil, ireal şi total ameţitor. Fiindcă trebuie să aflaţi, dragi cititori ai blogului ei, cum ar fi să vă aflaţi cu autoarea faţă în faţă (acum să vezi, Vio, cîte e-mailuri vei primi "aş vrea să ne vedem"). Cum este să nu îi stea mintea o clipă, să întindă un zîmbet diafano-diabolic, aşa, ca o punte...Nu ai cum să te opui, după cum voi explica în episodul următor (ciudat, aud în minte vocea de la Teleenciclopedia)

ding-dong, the witch is dead

De vreo oră mă uit pe geam cum ninge, din poziţia privilegiată a celui care stă la căldură în cămaşă western. Pe de-o parte e un soare de poţi face plajă, dacă îţi iei fular, desigur, pe de alta, spre bucuria mea, s-a depus un start frumuşel de zăpadă peste iarba îngălbenită şi înecată în pungi şi hîrtii. Asta îmi aduce aminte de ziua minunată şi plictisitoare de ieri, tot cu soare straniu, cînd mi-a venit poftă să ies la plimbare, ştiţi, cum fac toţi oamenii după ce au stat în casă şi au dormit&petrecut& primit musafiri. Fulgii de acum sunt nimic pe lîngă ce furtună şi ce vijelie a fost ieri, cu blocuri înghiţite de nori şi promeneuri udaţi pînă la blugi, şosete şi cămaşă. În concordanţă cu pălăriile, umbrelele şi hainele zburătoare, mi-am bătut recordul de zăcut în faţa teveului şi bine am făcut:

Delicioasă, minunată, verzuie şi răutăcioasă vrăjitoare rea din vest cu
Dorothy cea roşie-n obraji
Omule de tinichea plîngăcios
Leule cu cearcăne
Munchkins plus
vrăjitoare bună cu accent caraghios,
vai, ce dor mi-a fost de voi!

Zaharicale*

Masa pustie a primit, de cînd există, vizite alese. Aşa ar începe un bilanţ în globul internautic, unde nici măcar nu ninge. Mai e timp pînă la bilanţuri şi de aceea,vă cadorisesc virtual pe toţi cu aceste coupelles vorbitoare, copios de amuzante în spotul de la mezzo. Crăciun fericit!

PS. Titlul este coincidenţa fericită cu Zaza şi Adevărul, unde puteţi citi mai mult.

Mi-am făcut cadou:

În fiecare duminică îmi vorbeşte cineva în tren. Nu apucăm să ne vedem a doua oară.

Şi-un brad verde

La plimbare cu mama, lucru ciudat. Acum că m-am convins, nu o dau pe zece prietene. Ne potrivim perfect în gusturi şi în comentarii răutacioase. Ei, cum veneam noi spre casă, am observat pregătirile şi înfrumuseţările febrile din oraş (ar fi ceva de spus şi despre gropi, şanţuri şi muncitori care tot sapă adică stau, altfel nu înţeleg cum pot repara o conductă pe care au mai reparat-o luna trecută...şi nu se mai scurtează şanţul ăla) ...cum spuneam, pregătiri febrile, lumini pînă şi pe străzile dosnice, stele, fulgi, brazi. De cîţi ani se taie în fiecare decembrie cîte un brad pentru primărie, firme etc, puteau să îşi planteze în faţa porţii şi trei...Aseară în faţa scării s-a oprit un camion plin de copaci. Păi în ghiveci ce au?

Nouă-s toate

Nu ştiu de m-a luat curentul paseist au ba, însă valuri de curiozitate mă încearcă în legătură cu tîrgul din imagine, mai precis cu strada, fiindcă pe ea locuiesc acum. Nu ştiu de cînd e poza, arcul (poarta) îmi ridică semne mare de mirare...acum sunt blocuri de o parte şi de alta, normal. De melancolie şi idealism mă vindec, aşa cum am păţit cînd am văzut casa în care am stat noi un timp, undeva pe o stradă pietruită, numai bună pentru cizme cu toc, mai ales cînd plouă. Era frumos atunci, aveam trandafirii doamnei C. în grădină, păpuşile ei cînd îmi dădea voie, două rusoaice cu cozi împletite care chicoteau. Acum gardurile şi pereţii casei sunt albastru-aprins, agăţate între acoperiş şi un copac(?) atîrnă rufe, pături, covoare, vară şi iarnă. Aşa i se amărăşte omului de amintiri din copilărie.

Spuma

Cînd treci prin oraş ca
Zînele prin ceaţă,
- Pupa-ţi-aş caleaşca
Pe roata din faţă —

Sufletul din mine
lese-n straie fine
Şi-o ia după tine
Pe uliţe pline,

Cu ochii cît ceaşca
Şi fluturi pe coate,
- Pupa-ţi-aş caleaşca
Pe roata din spate.

Şi prin minunile tehnicii, stăteam în autobuz, auzind pe Horaţiu M. în căşti zicînd "straie fiiine", cu un oftat scurt după "ceaşca", cu şşş tremurat...ah, ce bine că-i decembre, nu-mi pasă de nimic!

Dragoste mare

Primo, Gustav Mahler-Kindertotenlieder, domn obosit cu sticla mare de Bucegi, femeie fără cizme care citeşte rugăciuni, răspunde la telefon, mănîncă un sandviş, sendviş, oare cum se scrie?, în fine, punct.

Secundo, doamna K, buzele ei pline, vocea ca o înţepătură de albină, mintea ei pluteşte departe prin ceaţă; îngeri, zîne, stele, fulgi şi altele agăţate prin oraş.

Ar trebui să mă duc la culcare ca să înfloresc la primăvară.

Spammerul Bachus aduce neputinţa

După cum arată librarything, citesc de multă vreme Trupul ştie mai mult. Mă întreb ce e cu sfîrşeala asta care mă cuprinde după cinci-şase pagini, refuzul de a urmări ideile uneori elegant exprimate, alteori confuze. Mă confund cu textul şi nu mai e nevoie să citesc, îmi scapă sau îmi e teamă de acest corp care ştie mai mult, care are alte ritmuri, altă înţelepciune? Iată :

Cum ai putea vorbi despre o carne tristă, despre o carne amară, despre o carne care ia foc, despre corpul care plînge în sine neauzit, despre senzaţia fizică a inimii care ţi se strînge, îngheaţă? Ce e cu aceste stări pe care le numim melancolie, dezabuzare, dor, spaimă?

Cum să citeşti aşa ceva?Cu ceaţa care îţi umezeşte nările şi părul dimineaţa, cînd unii oameni visează sau se ceartă în bucătărie, cu mirosul varului, cu gustul greţos al cornului cu gem. Cam aşa, în timpul acestor lucruri s-ar putea citi.

Vai mie

Pfu, ce gînduri fericite îmi mişună prin minte! Casa e vraişte, ziua de luni mă aşteaptă înfricoşătoare, cîrciumile Bîrladului îs pline, mai am bani de un bilet de autobuz. Şi totuşi...

Cum să prind şi să fixez momentul acela în care stomacul se strînge şi în spatele ochilor se adună o masă fierbinte,fluidă, metalică, iar în nări mirosul cafelei băute pe fugă, în care recunoaşterea unui lucru vechi şi cald îşi face loc ca şi cum lucrul însuşi ar fi acolo? Cum reuşesc să induc această ameţeală fericită, făcută numai din bucăţele urîte, caraghioase, penibile, triste?

It's time, scrie în spam

Dacă mă gîndesc bine, Ferdinand ar putea fi chiar prietenul meu, dar ce s-ar face el să fie my page, hm?

"shame, and it was piteous to hear him lamenting over her, as she lay

I know of, I will make her give me that boy to be my page.

generous lady joy, desired permission to be married at the same time.

I have not indeed, answered Ferdinand and not knowing that it was..."

Cînd îmi trece starea asta de hibernare, o să povestesc cum îmi place Philip Roth, aproape la fel de mult ca spam-urile suprarealiste.

Sulf-day

Cum e să adormi cu un zîmbet pînă la urechi, să visezi că toată lumea se mutase în piramide uriaşe, cu feţe de sticlă, şi numai tu (adică eu, prin transmutare) ai rămas în acelaşi bloc cu balcoane roşcate şi coşuri de centrală de care iarna se prind ţurţuri? Blocul lui boris devenise o strălucitoare piramidă, iar capacele containerelor de gunoi creşteau ascuţite.

Pe urmă ceasul nu a sunat, s-a făcut 6 40, s-a făcut 7, s-a făcut 7 30, s-a făcut 8 fără 3 minute. Căştile au luat-o razna, vocile sună ca dintr-un butoi cu apă, bolborosesc, se pierd. Unghiile le-ai tăiat strîmb, stiloul a rămas acasă, căştile se schimbă în lasou- să prinzi ce?, strada e plină de bălţi, pe trotuar sunt urme ude.

După prînz, soarele face dungi pe clădiri, ca în timpul verii.
O cucoană cu şorţ roşu îţi întinde o cafea în pahar de plastic portocaliu (o cafea şi o portocală, cum ar veni). Cu zahăr. Mulţumesc frumos, sunteţi o drăguţă, are gust de ceapă prăjită...

Bursa de vechituri 2

"-Uite, bunica, am desenat o gîscă cu două gîte."

Încet

Aşa ca o junglă arăta grădina noastră la începutul lui septembrie. Iar pe cactusa asta monstruoasă am găsit-o răsturnată după vîntul de ieri, drept pedeapsă că îi aşteptăm florile roşii de cîţiva ani şi ea creşte, creşte pînă o să ne înghită. Acum spune şi tu, cum să nu aibă omul depresie după depresie, cum să nu primească vizite fantomatice în casă şi pe blog, cum ar fi aia cu "vreau un prieten", păi să ştii că şi eu vreau, imaginar şi modelabil,dacă se poate. Şi pălărie de vrăjitoare, şi ciubote fermecate, şi un loc în care să mă ascund cînd e vreme cu vînt, plictis, lehamite.
Să-ţi spun de cine nu m-aş speria dacă din întîmplare ne-am întîlni prin poza asta: Zaza, Huzururmuzul şi nu m-aş mai speria de Vio, deşi visele ei din ultima vreme mă fac să ridic ambele sprîncene.
Nu am nici o îndoială că altfel ar arăta lumea dacă m-ar chema alice, ca în cîntecul lui Tom Waits.

Starry night

Ea rîde cu ochii şi cu gura în triunghi. Îi sclipesc dinţii. Un pantof stă pe masă printre pahare răsturnate şi sticle goale. Peste umărul ei, un băiat cu mutră de şoricel zîmbeşte aiurea.

Şireturile se desfac, fustele se ridică, cămăşile se boţesc, buclele se strică, fondul de ten se topeşte, urme de cafea sau de brînză topită în colţul gurii.

Toc-poc pe trotuar în întuneric. Oraşul e curat, cenuşiu, tăcut. Străluceşte galbenul taxiurilor.

Cinci

De scos depresia de sub preşuri, gata, top 5 în mîncare de la Suzi. Ştiu, ştiu, dulciurile nu se pun. Aveam eu un prieten care nu putea mînca dacă nu citea un rînd din Sadoveanu. Sadoveanu?!!!

Aşa...1. ţelină cu maionează, piept pui pe pîine neagră, plus decorul(adică salată)
2. pizza home made cu blat moale şi ciuperci
3. tocană de ardei copţi, decojiţi şi tăiaţi fîşii
4. pui cu smîntînă, fierbinte
5. peşte la cuptor, înotînd printe rondele de ceapă şi morcov.

În rest, orice e fierbinte şi de mîncat, abia luat de pe foc, scos din cuptor sau din jar. Şi cum stau eu aici cu o cană de compot căldicel şi acru, cum să nu mă ia şi pofta şi nostalgia?

PS. Pofticioşi (ce îmi place cuvîntul ăsta!) în trecere, cum treceţi, sunteţi taguiţi să faceţi top şi pe urmă să pregătiţi ce-i pe acolo :)

Me olvide de vivir

Uite-aşa, pur şi simplu. Trecînd de la una la alta, alungînd cu cafea nu somnul, ci lehamitea, întoarsă spre interior, cu un pietroi acolo, observîndu-mă. Aşa nu mai văd ce fac ceilalţi, ce doresc de la mine, aşa uit cine ce m-a rugat să fac, aşa nu îmi trebuie nici un deget de la nici o mînă ca să văd cu cîţi prieteni am rămas. Aşa dau răspunsuri la întrebări fără să le mai sucesc pe toate părţile, fără să ştiu motivul lor. Aşa s-au transformat ceilalţi în sticle opace, din limpezi şi mai-mare-dragul cum erau. Aşa nu mai visez la nimeni, aşa nu mă mai uit la nimeni cu ochii pe jumătate închişi, ca să ascund curiozitatea, pofta de a-l secătui pe loc. Aş vrea să dorm vreo cîteva săptămîni fără oprire.

Tortură (medievală)

Că s-a trezit unul să inventeze pantofii cu toc (înguşti, sclipitori), asta n-o fi rău, dar cum de m-am trezit eu azi plină de stil şi curaj să îi port?!! Totuşi, să fi fost Da Vinci, să fi fost un soldat mai isteţ?

Bursa de vechituri 1

Explicaţia pentru stările contradictorii prin care trec e desigur vremea. Că e frig, pereţi reci, scaunul rece prin pantaloni, mînerul de gheaţă al uşii,oase care scîrţîie, gura care nu mai spune ce vreau.

Bunica, una din ţaţele brave, avea un fix cu lucrul de bun. Fuste plisate, covoare cusute în model întortocheat, pături, rochii, împletituri, batiste, făină, ochelari, hîrtie de scris- toate erau de bun, păstrate în pod sau în odaie pînă se decolorau, îngălbeneau, pînă le mîncau moliile. Supărată le scotea bunica afară la aerisit sau le punea pe foc, bombănind. Sau le spăla pînă scotea din ele mirosul de stătut.
Aşa ţin şi eu de bun carnete, agende,ziare, stilouri, genţi, rochii, ciorapi, însemnări pentru blog, proiecte, cercei, creme. Ca şi cum avîndu-le adunate undeva îmi e mai bine, sunt mai sigură, mai matură: am agonisit. Pe urmă îmi vin idei revoluţionare şi le scot de prin cotloanele lor: învechite, destrămate, înduioşătoare, fără miros, fără sens. Şi mă gîndesc ce fel de fiinţă le-ar putea păstra.
Bunica, aprigă şi vicleană, nepoliticoasă şi plină de întîmplări, cicălitoare, pe care nu am întrebat-o ce o doare şi dacă vrea ceva sau cum arăta lumea cînd ea era tînără. Nici nu m-am gîndit că ar fi altcineva decît bunica.

"Bravele noastre ţaţe"

Înainte să mă apuc eu de scris tablouri moldoveneşti, trageţi cu ochiul aici ...mi-e o lene şi îmi vîjîie capul, exact ca în reclama la pastile (ca o primitivă ce sunt, abia ieri am dat de un televizor după multă vreme şi m-am uitat la toate programele, reclamele& co-cred că de aici şi vîjîitul) Sau o fi de la vorbăraia catastrofică a ţaţelor.

Mai nimic

Mi-e urît. Oraşul care se peticeşte grotesc în culori tari, agresive. Termopane fumurii lîngă clădiri-spirală lîngă blocuri înclinate lîngă gratiile magazinului tineretului lîngă mozaicul cărămiziu. Oraşul care e frumos numai toropit, numai dimineaţa devreme, cînd aerul rece îţi taie respiraţia, numai noaptea, cînd cerşetorii dorm cu cîinii lor în braţe. Lumea asta care mă absoarbe într-o aglomeraţie sufocantă. Casele dărăpănate sau înecate în ierburi de pe fosta karl marx, cîte un bătrîn stînd pe verandă. Mi-e urît că nu mai am o stradă a mea.

Mi-e urît cînd nu mai avem nimic de vorbit şi ne certăm ca să umplem tăcerea asta, smucit, răstit. Cînd toţi se grăbesc să îmbătrînească. Cînd toţi stau cu mîinile încrucişate şi dau mecanic din cap. Cînd lucrurile de care mă bucur se fac tot mai mici.
Mi-e urît şi aştept să îmi treacă.

Domnul stil

Exact la Irene m-am gîndit cînd mi-am găsit şi pierdut partenerul de coincidenţe, prea repede, frustrant şi nedrept de repede. L-am văzut într-o după-amiază săptămîna asta, mai întîi pantofii cu şireturi, pe urmă dunga tăioasă a pantalonilor, cămaşa de o culoare sinonimă cu "respectabil", mînecile sacoului potrivit de lungi; pe urmă părul aproape alb, tuns scurt şi figura de profesor-care-rîde-în barbă-deşi-pare-sever. L-am numit în gîndul meu domnul stil, fiindcă ăsta e primul cuvînt care îmi vine în cap, împreună cu o uşoară ameţeală. M-am holbat la el pînă cînd era să mă împiedic. Recunosc că m-am uitat după el cum urca scările, da. Şi mi-a făcut fericită toată ziua (şi a doua zi). Pe urmă l-am zărit chiar ieri, cînd stăteam plictisită în autobuz, calculînd la care dintre uşi ajung mai repede să cobor. Fireşte că la acea din mijloc, care e mereu blocată. Cînd am coborît, domnul stil dispăruse.
Aşadar, domnule stil, dacă dumneata eşti cu adevărat un partener de coincidenţe, ar trebui fie să citeşti însemnarea asta, fie să apari din lumea fantomelor prin care umbli, oricum, ar trebui să faci ceva. Era aşa un sentiment ameţitor de fericire să constat că mai există cineva care îşi asortează ceasul, cureaua şi pantofii! În definitiv, oraşul ăsta e aşa de mic, încît dai de aceeaşi oameni de cel puţin două ori pe zi. Deci?

(foto:Christiana Schwarz)

Vinerea mea

Pe calendarul cu plante, ştiaţică-uri şi reţete pe care îl aveam la un moment dat, vinerea era ziua cea mai plăcută: avea poze cu prăjituri sau cireşe, cu o gură rîzînd sau cu un balon, nişte poze cam urîţele-zic acum, gri-verzui sau numai gri. Vineri a rămas ziua mea preferată, aşa cum ora 4 şi douăzeci e ora mea preferată. Fiindcă la 4 şi douăzeci, oraşul ăsta doarme, fiindcă mai sunt 30 de minute pînă să sune ceasurile şi o oră pînă ies oamenii pe stradă şi merg repede-repede, zgribuliţi, nu se ştie unde.
Vineri mă trezesc fără ceas şi fără ameţeli, nu îmi caut prea mult papucii şi cafeaua e potrivit de caldă. Niciodată vinerea nu mi-a fost frig sau somn sau urît. Cînd întîrzii sau fac o prostie, dacă e vineri, nu îşi dă nimeni seama. La opt fără ceva merg repede către un chioş de ziare trist-trist şi aştept să se dezmeticească doamna melc şi să îmi dea Dilema. Doamna melc nu mă recunoaşte, deşi mă vede în fiecare vineri, fiindcă am altă figură, altă haină, fiindcă se schimbă anotimpurile, fiindcă ea e înlocuită, nu ştiu. Sau poate confuzia ei e un semn de prietenie.
Dilema o citesc toată ziua, pe bucăţele, începînd cu ultima pagină. Vinerea îmi vine poftă de mere verzi direct din piaţă, de struguri sau de ciocolată. Îmi vine aşa un chef să încep să scriu un roman lung, în vreo patru volume, pe care să nu îl citească nimeni, aşa cum eu stau cu Război şi pace în bibliotecă şi mă uit la el o dată pe an. Vineri îmi vine să mă încalţ cu cei mai moi şi mai uşori pantofi roşii care numai pe mine mă bat, dar se spune că sunt fermecaţi, nu?
Aşa că vineri e ziua mea interioară şi fermecată ca pantofii, zi care nu poate fi întoarsă din ritmul ei,pe care nu o impresionează nici moartea cuiva, nici persoanele care ţin post, nici hîrîitul autobuzului, nici fumul de ţigară suflat în faţă. Pentru vinerea asta, cea mai bună variantă de Mr.Tambourine Man, pe care o cîntă Melanie.

le: în timp ce A. îşi plîngea dorurile şi amorurile pe ym, la radio s-a auzit că a murit Dan Goanţă. Să se odihnească în pace.

Joop doi doi

Suntem tot în urmă, în tinereţea lui Joop (poate Daalder sună mai serios, nu ştiu), foarte dezamăgit după prima îndrăgostire, se plimbă prin Franţa şi...are marea, rafinata revelaţie a întîlnirii cu Jerome Sorel, maître chocolatier, care îi aprinde mintea să îşi dedice viaţa pralinelor, dulcelui, amestecurilor fine. Ai lui total insensibili...aşa că tînărul are impresia că poate ajunge pe jos şi cu autostopul pînă în Franţa, la respectivul maestru pe care îl suspectează că ar fi gay, după o vreme. Frumos îi şade...Stînd în parc şi visînd, o altă apariţie îi aprinde imaginaţia: o tînără cu un copil, pe care în gîndul lui o numeşte Nathalie. De mare efect e prima lor convorbire în franceză chinuită, fiindcă Nathalie e Emma, Niederländerin. Şi de aici delicii în cofetărie, delicii în sărăcuţa cameră a lui Joop, impresionistul leitmotiv al picturii lui Manet- Le déjeuner sur l'herbe.

Lucrurile devin triste odată cu întoarcerea în ţara lui, după Emma, cu Emma, fără finele feluri franţuzeşti, într-o ţară gri şi primitivă unde pe nimeni nu interesează o ciocolată adevărată. Că mai bine mănînci zahăr cu lingura decît o ciocolată comună. Şi de aici...întrerup povestea ca să amintesc de dulcea ironie a lui Schogt în subtitluri: Der Moment der Aprikose, Hyperharmonie, Requiem für eine Birne, Dame Blanche...
Întrebarea vine acum: mai citim romanul care îşi face treaba - oare îi spune clasic? -, unde nu e exces de sex, exces de frustrări, de eu şi de lumea noastră dintre ziduri, unde naratorul e ca un abur, cît să nu scape povestea din mîini?

Casus amori

Cum ziceam, fereastra mea dă spre o privelişte minunată: spatele unui bloc şi o bucăţică de stradă cu partea ei de maşini parcate una lîngă alta. În faţa maşinilor, doamna cu sacou şi poşetă se ceartă cu tînărul cu haină pe care scrie galben Fbi. Ea are părul scurt şi cercei mari, el e înalt şi are nasul ascuţit. Curiozitatea nu mă lasă şi mă uit la chipurile lor încăpăţînate, la mîinile încrucişate agresiv şi gesturile nervoase ale lui, plus felul în care ea îi întoarce spatele. Ea pleacă, el o opreşte. Îşi aprinde o ţigară, un biciclist trece pe lîngă, se uită atent, trei fete trec pe lîngă, se uită la fel de atent. Mie îmi vine să deschid geamul, ca să îi aud. Ce mai modă, să te cerţi pe uliţă, în văzul tuturor (da' ei de ce uită?) E şi un fel de şantaj, fă cum zic eu, sau strig mai tare, se adună toată lumea şi să vezi atunci spectacol. Dar dorinţa mea obscenă pentru spectacol şi bîrfă e nesatisfăcută, doamna îşi pune mîinile în şolduri, îl priveşte încruntată şi nu mai zice nimic. Fbi-ul pleacă, paşi mari, apăsaţi, mîinile în buzunar. Doamna se uită după el cu mîinile în şolduri. Şi eu care credeam că se vor pupa de împăcare...

În imagine e ceea ce nu a făcut ea ca să îl împace pe el.

Joop într-o zi de joi

În plină depresie, aşa cum presupun doctorul şi soţia lui, Joop are o lungă şi previzibilă incursiune înapoi, pe cînd avea şase ani şi o mamă care gătea foarte prost şi făcea din asta o virtute. Adică citea Proust şi gătea cartofii arşi în loc de copţi. Eu una îl înţeleg pe bietul băiat că nu mînca şi avea dureri de burtă. Îi înţeleg şi inclinaţia către depresii.
Prima întîlnire a lui Joop cu ciocolata a fost fireşte una de tachinare şi pe vremea aceea nu îi plăceau dulciurile şi a fost ultimul cînd s-a dus la furat nişte fructe -beere, mereu le încurc pe căpşuni cu mure şi cu zmeură, deci nişte cevabeere, l-a prins tanti care avea grădina şi l-a pus să aibă grijă de ele fără să ia una măcar.

Şi revenind la bătrînul Joop, cum stă el în fotoliu deprimat, ruinat, lipsit de praline, m-am gîndit eu aşa cîtă ironie (dulce) în romanul ăsta, în îngrijorarea familiei, în pudica Emma, soţia lui, sau printre rînduri. Pînă la urmă, de mult nu mai citisem eu un roman care să arate aşa puţin din autorul lui, care să facă o poveste clară şi curată de impresii personal-confesive. Şi tocmai din cauza ironiei dulci a domnului Schogt şi a şi mai interesantei lui previzibilităţi, o să revin cu însemnări dulci şi previzibile despre ce mai citesc din ea.

Asta e de fapt a doua carte din proiectul personal* care înseamnă a citi autori de care nu am auzit nimic înainte, care îmi sunt total necunoscuţi cu cărţile lor cu tot, chiar dacă alţii le spun renumiţi internaţional, local sau clasici. Fireşte că s-a găsit cineva să îmi strice proiectul spunînd că Der Chocolatier ar avea ceva de-a face cu Parfumul. Ei!

*ghici care personaj îşi numea fixaţiile "proiecte personale"?

Prieten imaginar

Fiindcă am dormitat toată ziua, stau acum ca o bufniţă care n-are cu cine vorbi. O să fac şi eu cum am auzit în ultima vreme că se face: o să îmi găsesc un prieten imaginar. Mereu am auzit prin filme de prietenii secreţi din mintea puştilor, care îşi făceau apariţia în unul din episoade şi stricau tot farmecul. Şi îndeplineau cele mai fanteziste şi lacrimogene dorinţe. Săptămîna trecută am stat de vorbă cu o domnişoară care are un iubit imaginar. Încă nu s-a hotărît asupra numelui, dar vorbeşte despre el cu încăpăţînarea şi drăgălăşenia îndrăgostitei. Azi îl face înalt şi cu accent britanic, mîine e brunet şi are motocicletă, pe urmă se plimbă noaptea prin parc şi îi pune ei haina pe umeri, pe urmă e studios şi nu mai are motor, fiindcă e sportiv. E aşa de bine, fiindcă îl poate schimba după cum îi e placul, după capriciu sau întîmplare. Iubitului real trebuie să îi spui de cîteva ori să îşi mute şosetele din bucătărie, să îi faci patul, să îl asculţi cînd vrei de fapt să citeşti sau să faci baie.
Voi aveţi prieteni închipuiţi? Eu simt că îmi trebuie unul, numai aşa, să am cu cine sta de vorbă din cînd în cînd, la un ceai nocturn.

O dimineaţă perfectă

La radio e Norah Jones-Sunrise, cafeaua e fierbinte, amară, citesc Der Chocolatier şi am tras draperiile pe geam. Ce îmi mai trebuie?

Despre vrăjitoare

...dar să continuăm cu vrăjitoarele.
Cea din Winningen a renunţat la rochie, colier şi coroană pentru un alt model de Hexe. E numai un joc acceptat de ambele părţi: în Winningen, vrăjitoarea nu mai este arsă, ci sărbătorită.Are grijă ca vinul să fie bun, se plimbă, e un fel de simbol şi mesager al culturii locului.
Am cunoscut o vrăjitoare serioasă zilele astea, care nu se joacă şi nici nu se ţine de glume. Ce să mai vorbim de rochie orange! Are nasul cîrn, nu coroiat, pletele lungi, negre-roşiatice, un munte de cărţi de studiat şi o listă lungă de simboluri, practici, incantaţii, teorii. Aşa îmi închipui eu că are, profană, neştiutoare de cărţile sfinte ale magiei. Să fiu numai eu aia care nu se extaziază în faţa metafizicilor, întîlniri predestinate, căilor adevărate? Pînă la urmă, ce mare diferenţă între tanti care se mai roagă pentru sufletul meu păcătos şi copila care îşi descoperă potenţialul tenebros? E în ambele cazuri un fel de spaimă încăpăţînată, ca şi cum carnea înconjoară o piatră sau un spin, pînă o/îl înghite complet.Ce nu îmi dă pace acum: ardem vrăjitoarea sau îi plîngem de milă?

Gramatici

Se pare că un subiect plictisitor cum e gramatica, tratat într-o manieră sclipitoare de Bastian Sick în Der Dativ ist dem Genitiv sein Tod, ambele volume, nu poate duce decît la cititori cu obiceie de lectură stranii.

Ăst volum o domnişoară îl citea în timp ce stătea la rînd, iar
Dana în autobuz.

Pe al doilea îl citesc stînd pe scările unei fabrici; nu ştiu cum,dar în fotoliu sau pe pat nu mă tentează deloc.
Problema e cu rîsul. Adică rîzi de te prăpădeşti, aşa, de unul singur şi asta se numeşte problemă socială. Aşadar, dacă vedeţi pe cineva care citeşte şi rîde de nebun, iertaţi-l, fie are unul din volumele astea, fie citeşte ghidul prin gramatica limbii române, acela verde cu multe greşeli în el.

Scrisoare de vineri

De o vreme, sunt cu un pas în urmă. Aşa că azi e vineri. Am dispoziţie de vineri. Încercînd să o găsesc pe destinatara scrisorilor închipuite, mă întreb cum e pentru ea (şi pentru alţii) comunicarea, convorbirea şi scrierea pe şi prin internet. O consideră superficială? O consideraţi superficială?

Înainte îmi plăcea să trimit scrisori, să aleg hîrtia, să stau cîteva ore pentru două rînduri, să mă gîndesc la culoarea potrivită, să caut un timbru, să îmi imaginez că maşina roşie de poştă se opreşte în drum şi pierde plicurile. Să mă gîndesc la plictiseala cucoanelor care sortează plicurile. Să nu scriu strîmb.

Acum trimit e-mailuri. Stau cîteva ore în faţa unor rînduri, cu aceeaşi senzaţie; fiindcă nu mai am ce zice prin semne exterioare, pun mai multă forţă în cuvinte. Un e-mail se şterge prin click, pentru scrisori e mai greu- au ceva misterios în ele, care te face să le păstrezi. Au suflul fiinţei care le-a scris, atunci cînd le-a scris. Dacă nu vrei să le mai vezi, le pui într-un cufăr, într-o cutie încuiată; sau le arzi, dacă eşti pornită.

Bunica le ţinea în pod, în cutii de lemn, scrisul mărunt, aproape şters şi foşnetul hîrtiei îmi dau fiori şi acum. Încercam să le citesc în ordine, atentă la scîrţîitul podelei şi al scărilor. Acum ţin scrisorile în Posteingang, sub parolă, îmi dau fiori numai mie, pentru că în ochii mei times new roman se transformă în scris de mînă, în fiecare scris de mînă, în hîrtie de scrisori sau găsită într-un caiet, în zîmbetele şi gesturile celor care au scris. Nici o copilă curioasă nu vine să le cerceteze. Poate mai tîrziu...

Prin urmare, draga destinatară, te rog să nu consideri o impoliteţe faptul că ţi-am tastat în loc să îţi scriu de mînă, că ţi-am scris puţin pe blog în loc să caut timbre potrivite. Am facut-o cu aceeaşi emoţie, aşa că te rog să mă găseşti dumneata.

Către richard şi ceilalţi

Masa mea pustie de dimineaţă: aprind lumina din hol în loc să o aprind pe cea din baie, cad în loc să mă aşez, mă uit de cîteva ore la blocul din faţa mea, e priveliştea obişnuită. Septembrie aici seamănă cu august, cu iulie, cu iunie, cu un perete în faţa geamului.Uf.

The Closest Thing to...?

In Mainz, la concert. Katie Melua e atit de mica si de fragila, incit te intrebi de unde are atita voce. Nu cred ca o pot spune fara sa fiu patetica: a fost asa de frumos!

Balada cafenelei triste

A fost odata...O camera pe jumatate luminata, cu mobila veche si o oglinda in fata patului. Neterminata. Mare si goala, desi hainele nu mai au loc in dulapuri si stau atirnate pe umerase ca si cum ar fi umbrele oamenilor.O camasa nu inseamna nimic atunci cind nu e purtata de nimeni.Dar si umerasul poate fi foarte bine cineva.

A fost odata... un domn care se numea William si fuma pipa. Are poza pe coperta a patra a cartilor pe care le-a scris, a traducerilor si in wikipedia. A inventat o tara a lui, tinutul cartilor sale si a scris despre oamenii de acolo, oamenii sai, care nu au devenit oamenii cititorilor. Nu au avut cum sa devina, fiindca acesti cititori sunt facuti dintr-un aluat moale, citeodata au cocoloase, mare rusine li se pare sa inghita si sa sufere, sa fie demni si sa plinga, sa tina o promisiune. Prefera sa manince sandvisuri si sa se amuze. Altii gasesc oamenii lui William prea departe, din timpul sclavilor negri, din spatiul hamburgerilor si tricourilor largi(care oricum nu erau pe atunci). Domnul William a fost intr-un fel ca personajele sale, a scris despre moarte mindru, a avut gura amara si nu s-a aplecat pentru scris sau pentru legat sireturile. A asezat scaunul cum trebuie, si-a ridicat pantofii. E asa de simplu.

A fost odata...o doamna pe nume Carson McCullers. A scris mai multe carti, din care una- The Ballad of the Sad Cafe- a ajuns intr-o camera mare,cu un pat si o oglinda, sub ochii mei. Ea scrie aici, in micul roman, cu aceeasi ne-aplecare a lui Faulkner. Scrie despre un oras si o ferma, despre o femeie cu coapse puternice si cizme de umblat prin mlastini, despre un cocosat lunecos. Scrie despre utopia dragoste cam asa: (cum- va spune post-ul de mai jos)

The Ballad of the Sad Café

"First of all, love is a joint experience between two persons- but the fact that it is a joint experience does not mean that it is a similar experience to the two people involved. There are the lover and the beloved, but these two come from different countries. Often the beloved is only a stimulus for all the stored-up love which has lain quiet within the lover for a long time hitherto. And somehow every lover knows it. He feels in his soul that his love is a solitary thing. He comes to know a new, strange loneliness and it is this knowledge which makes him suffer. So there is only one thing for the lover to do: He must house his love within himself as best he can; he must create for himself a whole new inward world- a world intense and strange, complete in himself. Let it be added here that this lover about whom we speak need not necessarily be a young man saving for a wedding ring- this lover can be man, woman, child, or indeed any human creature on this earth.

Now, the beloved can be also of any description. The most outlandish people can be the stimulus for love. A man may be a doddering great- grandfather and still love only a strange girl he saw in the streets of Cheechaw one afternoon two decades past. The preacher may love a fallen woman. The beloved may be treacherous, greasy-headed, and given to evil habits. Yes, and the lover may see this as clearly as anyone else- but that does not affect the evolution of his love one whit. A most mediocre person can be the object of a love which is wild, extravagant and beautiful as the poison lilies of the swamp. A good man may be the stimulus for a love both violent and debased, or a jabbering madman may bring about in the soul of someone a tender and simple idyll. Therefore, value and quality of any love is determined solely by the lover himself.

Is for this reason that most of us rather love than be loved. Almost everyone wants to be the lover. And the curt truth is that, in a deep secret way, the state of being beloved is intolerable to many. The beloved fears and hates the lover, and with the best of reasons. For the lover is for ever trying to strip bare the beloved. The lover craves any possible relation with the beloved, even if this experience can cause him only pain."

Lumesti

Asta am mincat eu de dimineata. Una se cheama Dinkelbrot si cealalta Spundekäs...si cealalta rosie. Mmm...
Si ca sa fac in sfirsit blog de oftat-dupa cum se vede si in postul anterior-, am o usoara depresie, citesc cu voce tare poezie exilata si ascult Serghei Rachmaninoff, scaunul scirtiie si am un tricou negru spalacit. Deci?

Ma doresc inapoi

Buna, ma numesc hiacint si tocmai am intrat in grupul celor care aud voci. Miezul noptii venind, eu cu mintea adormita, tremurind sub plapuma, aud un clipocit in ureche, ca o voce de copil, ca un picur de ploaie:Liebe. Si nu era nimeni in camera, acelasi nimeni in inima mea.

A doua scrisoare inchipuita

Te simti confortabil in conversatie?Iti place sa nu lasi nici un strop de tacere?Ca si cum ar fi o impolitete grozava sa nu spui nimic vreo citeva minute. O fi? Pentru mine nu,doar stii, sa tac in fata cuiva e aproape un semn de apreciere, sa nu ma agit neaparat ca am o parere, sa nu incep povesti de tinerete, sa nu vorbesc entuziast de planurile mele. Cind cauti o cale spre celalalt, e greu de crezut ca o poti gasi spre fiecare celalalt. Dar nu iti scriam fraze generale: am vazut oroarea, mindria nedefinita, mareata statuie Germania. E de un verde bolnav, inconjurata de ingerul pacii si cel al razboiului, de mama Mosel si tatal Rhein, de o hiperbola razboinic-armata ametitoare. Lasi capul pe spaaate, te uiti la uriasa aceasta, te intrebi ce e si de ce e, noi care am pierdut sentimentul patriei usw. nu suntem chiar impresionati, mai degraba speriati. Drumul pina la pietrele acestea e reala impresie: stradute inguste, pietruite, perdele cochete si o liniste placuta. Stii insa, ceva se petrece: dincolo de perdelute ceva se petrece, obloanele au in spate fiinte care respira. De cind sunt aici, ma intreb cum sunt aceste fiinte, ce au in minte si ce doresc. Revin astfel la fiecare celalalt: e de-a dreptul nesanatos sa te interesezi de fiecare detaliu. Sa credem ca nici nu e posibil. De aceea, draga, in loc sa iti povestesc despre Weinfest, Brunnenfest, o piesa de teatru la ruine, labirintul strazilor burgheze, cartea despre vampiri si The Brooklyn Follies a lui Auster, m-am oprit la Niederwalddenkmal, sa ti se faca frica si tie.(eu m-am simtit asa de mica...)

La produs, desigur

Apropo de Scornelius de la Liternet si produsele Eminescu, delectati-va cu Goethe de aici
Poate apa minerala de care e vorba pentru racorire si...sosetele Eminesq pentru mine, ca am inghetat.

Prima scrisoare inchipuita

Cum te stiu amatoare de coincidente, amanunte, exagerari, incep cu note din tren (observi, probabil, nervul scrisului meu, ca nu am diacritice): am stat in fata unei babute care ofta. Purta un inel in forma de sarpe. Linga mine, un domn semana cu mad din profil, ceea ce m-a facut destul de stinjenita...bine, recunosc, aproape ca m-am holbat la el. Un altul aparea misterios la fiecare 45 de minute sa isi ia un mar dintr-o valiza neagra cu cifru. Eu, inconstienta, cum sunt si acum, eram in afara acestor personaje, privindu-ma si pe mine, cuminte, perfect mulata pe cuvintul "draguta".

Vecinul de ameteli din avion a pierdut autobuzul, noi aveam masina, din fericire. Cind doresti sa fii kurz und knapp...ei,da, si putin nedrept, poti spune ca Germania incepe cu o culoare: bej. Haine in nuanta asta, amestecata cu verde sau cu alb, politete in aceste nuante, o linie dreapta care permite denivelari, totusi. Sa nu crezi ca imi e dor de culorile tari ale orasului meu...sau de mirosurile tari, de zapuseala (ciudat, chiar si atunci cind e frig) si muzici tari. Nu.

Ajungind la "nu", pot continua cu detaliile meteo: ploaie, nori (gri sau bej?), o bluza cumparata in graba, tremur continuu si dureri siciitoare in oase. Plus o albina care m-a intepat pe neprevazute.Sunt incapatinata, totusi, in loc sa beau ceai fierbinte, cer eiskaffee si daca nu apare soarele, o sa ma port ca si cum ar fi. Ma rog, ar parea putin straniu...o mica denivelare. La fel cum a fost si aventura unei cartele pentru telefonul meu mofturos. Din Neuwied in Koblenz, Sie brauchen Pass, bitte, warum,ca sa cumperi o cartela???. Intr-un final, am aratat ca nu sunt o terorista si atunci telefonul si cartela nu au vrut sa coopereze. Le-am convins cu un gest brutal de perete. Asa!

Urit mai arata fara diacritice...mai bine incep sa pun poze.

Supă de legume

Şi cum îmi duceam eu existenţa de legumă- cu teamă să nu ajungă pe o tablă la prăjit şi apoi să se înece în ulei cu ceapă, vă zic
cum căutam un lucru docil pe care să îl bag în valiză a.î. să fie prea plină, să se desfacă poc
cum deschideam uşa biroului pe care îl am din clasa a 3-a şi cădeau toate cărţile, caietele, hîrtiile, pungile, pixurile terminate, doi gîndaci şi o piesă de puzzle
cum mă uitam la ele în cădere, după un pas în lateral- nu s-au oprit nici acum
cum în acelaşi timp citeam o însemnare de blog frenetic
şi suna telefonul
şi cele patru etaje de deasupra se zguduiau, muziceau, zdrăngăneau, trosneau
intens
vecinii sunt legaţi cu un fir de aţă, ştiu eu, se apucă unul de dărîmat pereţi-devine model pentru ceilalţi
şi tot intens
mirosea a compot şi prăjituri

ei, cum se întîmplau lucrurile acestea
m-am gîndit eu aşa:
trebuie să existe un sens în toate astea, de la ibric pînă la domnişoarele care-şi fac părul alb, de la tanti din stradă care urlă la mobil să aud şi eu pînă la lipstickul nimfetelor. Aşadar.

Pe de altă parte, masa pustie e de evitat în următoarele săptămîni din motive de miros überturistic în postări.

Celălalt lector

Aşteptam un text ca acesta
Îmi dă senzaţia că ajung la mine prin povestirea altuia, fără să mă invite la vorbă, completări, refuzuri.

ce vrea să zică poetul?

Invazia tăcută şi tenace de spam mi-a adus un început de poezie. Poftim:

" Maybe I was smiling on the outside-but I was pretty gloomy on the
inside. Jim, you are getting yourself in deeper..."
Să sper într-o eventuală continuare?
Ei, da, continuă:"...fire. I dared not look in the mirror for fear of what I would see there "

Comme c'est triste

Dada est votre saveur ici