A fost odata...O camera pe jumatate luminata, cu mobila veche si o oglinda in fata patului. Neterminata. Mare si goala, desi hainele nu mai au loc in dulapuri si stau atirnate pe umerase ca si cum ar fi umbrele oamenilor.O camasa nu inseamna nimic atunci cind nu e purtata de nimeni.Dar si umerasul poate fi foarte bine cineva.
A fost odata... un domn care se numea William si fuma pipa. Are poza pe coperta a patra a cartilor pe care le-a scris, a traducerilor si in wikipedia. A inventat o tara a lui, tinutul cartilor sale si a scris despre oamenii de acolo, oamenii sai, care nu au devenit oamenii cititorilor. Nu au avut cum sa devina, fiindca acesti cititori sunt facuti dintr-un aluat moale, citeodata au cocoloase, mare rusine li se pare sa inghita si sa sufere, sa fie demni si sa plinga, sa tina o promisiune. Prefera sa manince sandvisuri si sa se amuze. Altii gasesc oamenii lui William prea departe, din timpul sclavilor negri, din spatiul hamburgerilor si tricourilor largi(care oricum nu erau pe atunci). Domnul William a fost intr-un fel ca personajele sale, a scris despre moarte mindru, a avut gura amara si nu s-a aplecat pentru scris sau pentru legat sireturile. A asezat scaunul cum trebuie, si-a ridicat pantofii. E asa de simplu.
A fost odata...o doamna pe nume Carson McCullers. A scris mai multe carti, din care una- The Ballad of the Sad Cafe- a ajuns intr-o camera mare,cu un pat si o oglinda, sub ochii mei. Ea scrie aici, in micul roman, cu aceeasi ne-aplecare a lui Faulkner. Scrie despre un oras si o ferma, despre o femeie cu coapse puternice si cizme de umblat prin mlastini, despre un cocosat lunecos. Scrie despre utopia dragoste cam asa: (cum- va spune post-ul de mai jos)
A fost odata... un domn care se numea William si fuma pipa. Are poza pe coperta a patra a cartilor pe care le-a scris, a traducerilor si in wikipedia. A inventat o tara a lui, tinutul cartilor sale si a scris despre oamenii de acolo, oamenii sai, care nu au devenit oamenii cititorilor. Nu au avut cum sa devina, fiindca acesti cititori sunt facuti dintr-un aluat moale, citeodata au cocoloase, mare rusine li se pare sa inghita si sa sufere, sa fie demni si sa plinga, sa tina o promisiune. Prefera sa manince sandvisuri si sa se amuze. Altii gasesc oamenii lui William prea departe, din timpul sclavilor negri, din spatiul hamburgerilor si tricourilor largi(care oricum nu erau pe atunci). Domnul William a fost intr-un fel ca personajele sale, a scris despre moarte mindru, a avut gura amara si nu s-a aplecat pentru scris sau pentru legat sireturile. A asezat scaunul cum trebuie, si-a ridicat pantofii. E asa de simplu.
A fost odata...o doamna pe nume Carson McCullers. A scris mai multe carti, din care una- The Ballad of the Sad Cafe- a ajuns intr-o camera mare,cu un pat si o oglinda, sub ochii mei. Ea scrie aici, in micul roman, cu aceeasi ne-aplecare a lui Faulkner. Scrie despre un oras si o ferma, despre o femeie cu coapse puternice si cizme de umblat prin mlastini, despre un cocosat lunecos. Scrie despre utopia dragoste cam asa: (cum- va spune post-ul de mai jos)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu