De o vreme, sunt cu un pas în urmă. Aşa că azi e vineri. Am dispoziţie de vineri. Încercînd să o găsesc pe destinatara scrisorilor închipuite, mă întreb cum e pentru ea (şi pentru alţii) comunicarea, convorbirea şi scrierea pe şi prin internet. O consideră superficială? O consideraţi superficială?
Înainte îmi plăcea să trimit scrisori, să aleg hîrtia, să stau cîteva ore pentru două rînduri, să mă gîndesc la culoarea potrivită, să caut un timbru, să îmi imaginez că maşina roşie de poştă se opreşte în drum şi pierde plicurile. Să mă gîndesc la plictiseala cucoanelor care sortează plicurile. Să nu scriu strîmb.
Acum trimit e-mailuri. Stau cîteva ore în faţa unor rînduri, cu aceeaşi senzaţie; fiindcă nu mai am ce zice prin semne exterioare, pun mai multă forţă în cuvinte. Un e-mail se şterge prin click, pentru scrisori e mai greu- au ceva misterios în ele, care te face să le păstrezi. Au suflul fiinţei care le-a scris, atunci cînd le-a scris. Dacă nu vrei să le mai vezi, le pui într-un cufăr, într-o cutie încuiată; sau le arzi, dacă eşti pornită.
Bunica le ţinea în pod, în cutii de lemn, scrisul mărunt, aproape şters şi foşnetul hîrtiei îmi dau fiori şi acum. Încercam să le citesc în ordine, atentă la scîrţîitul podelei şi al scărilor. Acum ţin scrisorile în Posteingang, sub parolă, îmi dau fiori numai mie, pentru că în ochii mei times new roman se transformă în scris de mînă, în fiecare scris de mînă, în hîrtie de scrisori sau găsită într-un caiet, în zîmbetele şi gesturile celor care au scris. Nici o copilă curioasă nu vine să le cerceteze. Poate mai tîrziu...
Prin urmare, draga destinatară, te rog să nu consideri o impoliteţe faptul că ţi-am tastat în loc să îţi scriu de mînă, că ţi-am scris puţin pe blog în loc să caut timbre potrivite. Am facut-o cu aceeaşi emoţie, aşa că te rog să mă găseşti dumneata.
Înainte îmi plăcea să trimit scrisori, să aleg hîrtia, să stau cîteva ore pentru două rînduri, să mă gîndesc la culoarea potrivită, să caut un timbru, să îmi imaginez că maşina roşie de poştă se opreşte în drum şi pierde plicurile. Să mă gîndesc la plictiseala cucoanelor care sortează plicurile. Să nu scriu strîmb.
Acum trimit e-mailuri. Stau cîteva ore în faţa unor rînduri, cu aceeaşi senzaţie; fiindcă nu mai am ce zice prin semne exterioare, pun mai multă forţă în cuvinte. Un e-mail se şterge prin click, pentru scrisori e mai greu- au ceva misterios în ele, care te face să le păstrezi. Au suflul fiinţei care le-a scris, atunci cînd le-a scris. Dacă nu vrei să le mai vezi, le pui într-un cufăr, într-o cutie încuiată; sau le arzi, dacă eşti pornită.
Bunica le ţinea în pod, în cutii de lemn, scrisul mărunt, aproape şters şi foşnetul hîrtiei îmi dau fiori şi acum. Încercam să le citesc în ordine, atentă la scîrţîitul podelei şi al scărilor. Acum ţin scrisorile în Posteingang, sub parolă, îmi dau fiori numai mie, pentru că în ochii mei times new roman se transformă în scris de mînă, în fiecare scris de mînă, în hîrtie de scrisori sau găsită într-un caiet, în zîmbetele şi gesturile celor care au scris. Nici o copilă curioasă nu vine să le cerceteze. Poate mai tîrziu...
Prin urmare, draga destinatară, te rog să nu consideri o impoliteţe faptul că ţi-am tastat în loc să îţi scriu de mînă, că ţi-am scris puţin pe blog în loc să caut timbre potrivite. Am facut-o cu aceeaşi emoţie, aşa că te rog să mă găseşti dumneata.
2 comentarii:
cred ca pe mine cel mai mult de pe si din scrisorile mamei m-au fascinat timbrele si felicitarile...
scrisul mi-era din pacate prea indescifrabil la varsta aia cand coteleam prin dulapuri ;)
Eu încă nu am aflat în ce dulap îşi ţine mama scrisorile. E mai bună ca mine. Ce e rău e că unii le consideră copilării după o vreme şi le aruncă.
Trimiteți un comentariu