vineri, 29 septembrie 2006

Vinerea mea

Pe calendarul cu plante, ştiaţică-uri şi reţete pe care îl aveam la un moment dat, vinerea era ziua cea mai plăcută: avea poze cu prăjituri sau cireşe, cu o gură rîzînd sau cu un balon, nişte poze cam urîţele-zic acum, gri-verzui sau numai gri. Vineri a rămas ziua mea preferată, aşa cum ora 4 şi douăzeci e ora mea preferată. Fiindcă la 4 şi douăzeci, oraşul ăsta doarme, fiindcă mai sunt 30 de minute pînă să sune ceasurile şi o oră pînă ies oamenii pe stradă şi merg repede-repede, zgribuliţi, nu se ştie unde.
Vineri mă trezesc fără ceas şi fără ameţeli, nu îmi caut prea mult papucii şi cafeaua e potrivit de caldă. Niciodată vinerea nu mi-a fost frig sau somn sau urît. Cînd întîrzii sau fac o prostie, dacă e vineri, nu îşi dă nimeni seama. La opt fără ceva merg repede către un chioş de ziare trist-trist şi aştept să se dezmeticească doamna melc şi să îmi dea Dilema. Doamna melc nu mă recunoaşte, deşi mă vede în fiecare vineri, fiindcă am altă figură, altă haină, fiindcă se schimbă anotimpurile, fiindcă ea e înlocuită, nu ştiu. Sau poate confuzia ei e un semn de prietenie.
Dilema o citesc toată ziua, pe bucăţele, începînd cu ultima pagină. Vinerea îmi vine poftă de mere verzi direct din piaţă, de struguri sau de ciocolată. Îmi vine aşa un chef să încep să scriu un roman lung, în vreo patru volume, pe care să nu îl citească nimeni, aşa cum eu stau cu Război şi pace în bibliotecă şi mă uit la el o dată pe an. Vineri îmi vine să mă încalţ cu cei mai moi şi mai uşori pantofi roşii care numai pe mine mă bat, dar se spune că sunt fermecaţi, nu?
Aşa că vineri e ziua mea interioară şi fermecată ca pantofii, zi care nu poate fi întoarsă din ritmul ei,pe care nu o impresionează nici moartea cuiva, nici persoanele care ţin post, nici hîrîitul autobuzului, nici fumul de ţigară suflat în faţă. Pentru vinerea asta, cea mai bună variantă de Mr.Tambourine Man, pe care o cîntă Melanie.

le: în timp ce A. îşi plîngea dorurile şi amorurile pe ym, la radio s-a auzit că a murit Dan Goanţă. Să se odihnească în pace.

5 comentarii:

poupee_rousse spunea...

ora mea preferata e 10:40...nu stiu de ce...
foarte frumos postul!mi-a placut mult!

optzecea spunea...

sigur ca te incurajez si te laud pt germana :D
ia sa-mi povestesti mai multe ;)

hiacint spunea...

S-au risipit pe aici prin blog: citit cărţi, scris epistole, dus pînă la capăt conversaţii, dar nu mă străduiesc nici zece la sută din cît ar merita. Am impresia că nu învăţ nimic cu adevărat, ci doar se prinde germana de mine. Din partea mea, să nu se oprească!:)
Ei nu, ca să traduci, trebuie să ai dar, eu nu am, asta voiam să spun.

vio spunea...

hiacinto, mi-ai placut mult mult de tot cu textul asta.
nu m-am gindit niciodata daca am o ora preferata, mai degraba am una care ma calca pe coada (cind se apropie mersul la munca si nu-s gata:-) ).
cine era dan goanta? pacat...

hiacint spunea...

Dar tu nu întîrzii, nu-i aşa?:)
Dan Goanţă avea Medalia de abur în Dilema şi, mai nou, Cine ce citeşte în Dilemateca. M-am obişnuit să ştiu articolele alea acolo...