Exact la Irene m-am gîndit cînd mi-am găsit şi pierdut partenerul de coincidenţe, prea repede, frustrant şi nedrept de repede. L-am văzut într-o după-amiază săptămîna asta, mai întîi pantofii cu şireturi, pe urmă dunga tăioasă a pantalonilor, cămaşa de o culoare sinonimă cu "respectabil", mînecile sacoului potrivit de lungi; pe urmă părul aproape alb, tuns scurt şi figura de profesor-care-rîde-în barbă-deşi-pare-sever. L-am numit în gîndul meu domnul stil, fiindcă ăsta e primul cuvînt care îmi vine în cap, împreună cu o uşoară ameţeală. M-am holbat la el pînă cînd era să mă împiedic. Recunosc că m-am uitat după el cum urca scările, da. Şi mi-a făcut fericită toată ziua (şi a doua zi). Pe urmă l-am zărit chiar ieri, cînd stăteam plictisită în autobuz, calculînd la care dintre uşi ajung mai repede să cobor. Fireşte că la acea din mijloc, care e mereu blocată. Cînd am coborît, domnul stil dispăruse. Aşadar, domnule stil, dacă dumneata eşti cu adevărat un partener de coincidenţe, ar trebui fie să citeşti însemnarea asta, fie să apari din lumea fantomelor prin care umbli, oricum, ar trebui să faci ceva. Era aşa un sentiment ameţitor de fericire să constat că mai există cineva care îşi asortează ceasul, cureaua şi pantofii! În definitiv, oraşul ăsta e aşa de mic, încît dai de aceeaşi oameni de cel puţin două ori pe zi. Deci?
(foto:Christiana Schwarz)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu