duminică, 31 decembrie 2006

Lumea hiacintei, ep 2

La drept vorbind, cui îi place Revelionul aşa cum e el? Cine nu l-ar vrea altfel, cu altcineva, cu alte urmări? Zarva şi agitaţia sunt pe sfîrşite în tîrgul scufundat (adică aici), certurile de la pata de vin pe faţa de masă , de la bucle şi interfon, de la programul teveului şi luminile aprinse, şi astea s-au dus. Un val de linişte care îmbie la somn, nu la petrecut.

Mi-ar lua un roman serios să descriu, analizez şi aşa mai departe tot anul care trece. Ultimele zile ale fiecărui anotimp ar merita capitole speciale, din cauza unui entuziasm suprinzător în liniştea, lentoarea şi lenea obişnuite şi întrucîtva sănătoase. Să presupunem că sfîrşitul lui decembrie este sfîrşitul toamnei. Aşa am cunoscut-o eu pe Vio la sfîrşit de toamnă, într-o zi prietenoasă care şi-a arătat colţii spre seară, cînd în plimbare prin parcul Copou şi în trecere ilegală de stradă, simţeam cum îmi îngheaţă mîinile, în timp ce tehnica foilor de ceapă în îmbrăcăminte se dovedea exagerată (asta ca să nu spun că de la suflet îmi era cald).

După cîteva ore de meditat, sunt de părere că pe chelneriţă o cheamă Mar(i)cica mai curînd decît Gabi, aceeaşi Mar(i)cică vorbăreaţă şi enervantă ca o gaiţă, culoarea locală împreună cu masa de domni cu guri spurcate. Maricica se numeşte şi o mătuşă a tatei, căreia nu îi tace gura cît e ziua de lungă, îi curge zahăr de prin buzunare şi te ţine la uşă cînd te duci în vizită. Locuieşte pe lîngă Bojdeuca lui Creangă şi de cînd o ştiu e îmbrăcată în roz sau mov, o apariţie feerică lîngă soţul care poartă tricouri de marinar.

Revenind la zilele trecute, să spun că mă bucur că am cunoscut încă un personaj de roman, P., care părea de un calm monumental în oraşul nou, oraş plin de poeţi, figuri, mirări, şocuri. În plus, a avut grija de ciocolata (mea), ceea ce a fost gentil, sper că nu l-a luat durerea de cap de la învălmăşeală germană ce vorbeam. Iar Vio, deşi nu frezată şi acidă ca în visul meu, e tot un drăcuşor cu un aer plăcut francezo-german. Ehei, dacă altfel coincideau vremurile, noi eram vecine :D Nu cred că am mai rîs aşa de...nu mai ştiu cînd: de vampiri, de bolte, de mujdei, de eminescu, de cafea, de 44, în care, apropo, era un vatman foarte şic, mă întreb cum mergea el cu pantofii de djin. Cred că aş fi ţinut-o de vorbă toată noaptea şi ziua următoare, deci bine că a apărut 44 prin surprindere :D.

Cînd am ajuns "acasă", rula cu sonorul la zero Liceenii, pam-pam, ocazie cu care unele persoane nu au ezitat să explice cum se purtau bentiţa şi matricola. Am stat o oră la Sophia ( şi asta nu pentru că am promis să mut rafturile la mine acasă), m-am ales cu dregeri de voce sugestive, două volume, din care unul pare nerăsfoit, şi o sacoşă oranj.

PS.Sunt de părere că încă nu vine Anul Nou, nu am terminat nici jumate din ce plănuisem...

Niciun comentariu: