A.l.ș.

Acum când mi-e, din nou (și surd, și mereu), atât de dor de Alex. Leo Șerban, să aflu un text inedit de-al lui într-o publicație românească seamănă cu o Înviere. Seamănă cu o dorită (așteptată și niciodată împlinită) vizită a lui în casa mea.

Țin minte - Paris, în 2009 - că speram ca prostul să dau undeva peste el; l-aș fi recunoscut de departe, după ramele groase/hip ale ochelarilor sau după ciocul încărunțit, cercetând cu privire de miop o vitrină sau un afiș pe vreo stradă din St. Germain. Emoției descoperirii Parisului i se suprapunea absurdul așteptării încordate, improbabile, de a-l întâlni pe Alș. N-a fost să fie, bineînțeles.

Alș a sădit în mine, dispărând, o absență (care nu trece!) cum n-am mai cunoscut în viața mea. Și nu-mi este o (altă) figură profesoral-paternă ce mă lasă orfan. E un prieten oprit (imitând & forțând in pic sintagma sa pentru a defini fotografia: "film oprit"; unde oprit = și interzis), un prieten cum nu se mai fac și cum eu nu am avut! Dispariția subită a lui alș a avut asupră-mi efectul devastator al farmecelor nerostite până la capăt. Alș - un alt eu. Alș alteul.

Fragmente (ample) din eseul Planeta Proust - în Lettre Internationale, nr 87, toamnă 2013. Eseul nu este integral tradus (și publicat) în românește. Am nădejdea că se va ocupa cineva de acest lucru, altfel am s-o fac chiar eu. Din ce înțeleg, editura Non Lieu deține copyright-ul.

Țapi de serviciu

"Știi, Liuda, zise Strum resemnat, cei care au dreptate în viață adesea nu știu să se poarte - își pierd cumpătul, vorbesc grosolan, sunt lipsiți de tact, intoleranți - și, de obicei, sînt învinuiți de toate neorînduielile, atît în serviciu, cât și în familie. Pe cînd cei care nu au dreptate, agresorii, ei știu să se poarte, sînt raționali, calmi, cu tact, și mereu par să aibă dreptate."

(Vasili Grossman - Viață și destin, Polirom, 2010)

O carte monumentală, incomodă, scoate orice cititor din stupida sa "zonă de confort", și nu mă refer aici la dimensiuni (899 de pagini). Posibil ca pe unii să-i facă un strop mai reticenți la ideile primite de-a gata - ceea ce ar fi o imensă victorie a cuvântului scris.

Verneinung*

Un căciulat își târăște gelozia degradantă pe sub ferestrele noastre. Interoghează și povestește ceva la telefon, cu glas apăsat: vrea cu orice preț să ocupe mintea celei care-l ascultă. El, în două minți. Pentru asta iubim? Ce eroare! Ce pierdere & ce risipă! Ce rușine pentru specia masculină și pretențiile sale de supremație. Totuși, cât de frecvent se întâmplă asta! Atâția masculi-sugari, tânjind violent după sânul iubitei lor care, pe neașteptate, se întâmplă că li se refuză. Iubita punând un tardiv punct terorii.

Totul a început în tramvai, cu o pereche de picioare potrivit de lungi, onorabile, dezvelite până aproape de prăsele, posesoare ale unui chip falsificat, din păcate, de prea mult fard. Un chip creionat, retrasat conform gustului modest al proprietarei, ca o a doua piele. În palmele mari, osoase, o carte în limba engleză se presupunea că dă ținută ansamblului și o spumă de stil genunchilor ce albeau prin apăsarea lor țesătura dresurilor negre.

Zi ternă, cenușie, pe care am blestemat-o îndată ce m-am trezit și m-am apucat de treabă. Tipică zi de iarnă românească. Urâciune, monocromie, încotoșmănare. Groaza de a ieși.

Aspiratorul vecinilor se aude prin pereți ca o acuză.

Neîmpărtășite cu oameni dragi și mintoși, cărțile se decolorează mai repede în memorie. Urmele lor se estompează, cuvintele refuză să le mai cuprindă, totul se rezumă doar la senzații: frumos, trist, dureros, plăcut, amuzant - bună carte!

Copilul-rege. I se serbează ziua de naștere; cu public. Doi părinți ce simulează familia fericită, reunită în jurul tortului. Zâmbete, de dragul Lui...

„Dorul este produsul unei cunoașteri lacunare.” (Th. Mann - Moartea la Veneția)

„După ce și-a băut cafeaua, Tobias a simțit un rest de noapte în cerul gurii.” (G.G. Márquez - Fantastica și trista poveste...)

„Viața ia naștere doar prin opoziție.” (C.G. Jung - Două scrieri din psihologia analitică)

„înfățișarea sordidă și nevoiașă a înecaților în fluvii.” (Márquez)

***

________________

* Verneinung is the German word for "denial" or "negation". For both Freud and Lacan, denial plays a central role in the stability of the ego, which must not only refuse satisfaction to many of the instinctual impulses of the id, but must also deny its very nature as an internally divided entity in order to perceive itself as an autonomous, integrated "I". This denial of the internal divisions of the ego results in the méconnaissance that Lacan views as consitutive of human consciousness. (english.hawaii.edu)

Ultima zi a întunericului

Vreun jurnalistpestenoapte de la Adevărul s-a grăbit să scrie că astăzi Google „sărbătorește” (!) prima zi de iarnă. Eu, care găsesc că omul arată mai ridicol atunci când e constrâns să umble cu jumătate din zestrea de haine pe el (iarna) decât atunci când, vara, se despoaie până aproape de piele din cauza căldurii, cred că astăzi ar trebui sărbătorită (fără ghilimele) ultima noapte lungă. De azi înainte, de fapt, ziua-lumină va crește! Iată adevăratul motiv de bucurie. Și că nu a nins mai deloc în vestul țării.

Cuvîntările lui Zarathustra

„Mulți mor prea târziu și unii prea devreme. Străină însă ne e învățătura: "să mori la timp!"

Să mori la timp - aceasta te învață Zarathustra.
Firește, cel care niciodată n-a trăit la timp cum ar putea să moară el la timp? Mai bine nu s-ar fi născut nicicând! - Acesta-i sfatul pe care-l dau eu oamenilor de prisos.”

(Așa grăit-a Zarathustra, Fr. Nietzsche, Humanitas, traducător Ștefan Aug. Doinaș)

Din Vîntureasa de plastic de M. Chivu

Greața

Prăpastia esențială, în România, prăpastia ce merită luată în calculul statistic nu se cască între cetățenii bogați și cei săraci, avuție versus modestie, ci între cei care încă probează capacitatea de a se minți că se poate duce o existență normală aici și cei ireversibil otrăviți de locul ăsta infect. Frumos, infect și profund corupt. Irespirabil pentru oamenii cu discernământ. Ideal pentru oamenii-HDTV, Xbox, Facebook. 

A fi bogat în România (dar n-ai pe cine lămuri) e totuna cu a avea trase cablu tv, internet și gresie italiană la buda din fundul grădinii. Curul îți atârnă neajutorat în bătaia curenților pestilențiali, dar măcar ochii ți se desfată cu ultimele țâțe proaspete de pe Antena 1 HD!

Oameni pe fereastră

Trecători. Într-o zi își prinde părul ei puțin, fuioros și slab, în altă zi îl lasă în treaba lui, desfăcut - fata cea calmă, țigara aprinsă între degetele ca niște bețișoare chinezești, cuplul grăbit (vecini, colegi, amanți?) de la șipatruzecișicinci, ea are ochi mari, albaștri-indigo, de la consumul de Mirodenie; o front office girl cu genunchii copleșiți de răspunderi, îngreunată de lungimea și căldura zilei de vară, albă și neștiutoare, suferindă, doamna care umblă vreme de o săptămână în aceeași fustă neagră cu buline albe, ținând companie unui domn, tot cam de vârsta ei, care abia poate ascunde că nu o mai vrea prin preajmă, dar eu l-am ghicit: îi răspunde întotdeauna de peste umăr, fără să o privească, grasul uriaș, bonom, pasul său uriaș, sportiva pitică și coapsele-i sculpturale, disproporționate, de fotbalist, gimnazistele în teniși (aceiași teniși abuzați) și colanți negri, roși în fund și între picioare, lucioși, dungați sau cu model leopard. Manechina de la miezul nopții, trup fără greș, chip de răzgâiată.

Să-mi beau cafeaua, dimineața, sorbind-o odată cu trecătorii. Să-mi iau cafeaua, neinvitat, împreună cu ei. Să dau buzna în strada lor, să le citesc fizionomiile, să le zgândăresc ciufuțenia de dimineață, să-i fac să se simtă priviți, invadați, să le fur direct de pe buze firavele zâmbete matinale, să mă amuz cu micile lor tabieturi, pe care ei le credeau neobservate. Și-n tot acest timp să nu părăsesc locul meu comod, de dincoace de fereastră.

Depeche Mode

Depeche Mode ► Newborn

Aperitiv

O carte copioasă - Memoriile unui antisemit (Gregor von Rezzori), un tânăr protagonist din cale afară de enervant, pentru că-i foarte credibil (auto)portretizat și ne seamănă, întâlnit în plin calvar al maturizării, al ruperii dureroase de educația teutonă, întru obediență, primită în familie; o traducere muncită de Catrinel Pleșu - o gurmandă, foarte bună traducere, atât de bună încât provoacă o satisfacție aparte, fidelă soață a lecturii propriu-zise. Iar lectura curge asezonată cu un melanj de aversiune, dezgust și curiozitate nesățioasă.

A fost odată povestea unui aristocrat austriac (dar și: român, italian, grec, bavarez etc, un mittel-european tipic), pe vremea când era de neconceput să iubești, să te iubești cu un evreu, o evreică, să intri într-o relație umană atât de directă cu un evreu. Mai degrabă treceau drept acceptabile social alte "perversiuni", ca fetișismul și sodomia.

Evreul, oricât de bine educat, îmbrăcat și integrat în societatea est-europeană, deranja, provoca o nestăpânită indignare, dacă nu binevoia să afișeze umilința specifică străbunilor săi etern prigoniți. În schimb, oamenii locului, oricât de imbecili, infectați de orientalism, mincinoși și de neam prost ar fi fost, nu supărau pe nimeni, nu în aceeași măsură. Ca și când prostia, supușenia ipocrită, mămăligeala neaoșă, românească, ar fi oricând de preferat (mai puțin scandaloase) ambiției, poftei de instruire și succesului economic evreiești. Cu evreii, românii au avut în sfârșit ocazia să demonstreze, pe o întindere temporală extrem de redusă, că pot încerca și ei să intre în pielea Stăpânului. N-au avut prea ades ocazia asta în istorie.

Sigur că, în răstimpul în care noi, românii, ședeam și (ne prefăceam că) meditam, cu bărbia proptită-n bâtă, evreii, armenii, macedonenii și alte seminții aciuate pe aici se școleau, munceau, tranzacționau și agoniseau avere. Acționau. Era mai important pentru români să fie lăsați să băltească în nostalgia integrării în absolut nimic, compunând și interpretând la frunză de salcâm poeme pastorale ce, de fapt, cosmetizau folcloric lenea cronică, fatalismul nereflexiv ca simptom al acesteia, imposibilitatea de a ieși din rutina unui tradiționalism, greșit înțeles, ce ne împietrește (de atunci și până azi). N-ar fi nimic în neregulă cu trândăvia națională, de n-ar veni la pachet cu jinduirea la bunul altuia.

Ca pe urmă, în acest cuibar, să eclozeze ideologii caraghioase, fascisme de opincă, care propovăduiau creștinismul mitic, daco-centrismul, o fantasmagorică puritate morală înnăscută a românului dintotdeauna, și minciunile despre pacifismul și ospitalitatea, pasămite, atât de caracteristice nouă. Popoarele istoricește mici, în lipsă acută de prezent, nu-și pot reprima, la strâmtoare, recursul la zdrențuitele lor episoade glorioase, numărabile pe degete, răspunzând cu manifeste și sloganuri colorate, țipete indignate și poeme, în locul luptei - în împrejurările în care sunt călcate pe cap de adevăratele Puteri.

Înapoi, în zilele noastre, cei mai bogați cetățeni din top 500 sunt în proporție zdrobitoare români din tată în fiu. Conducătorii pe care ni-i alegem, de asemenea. Cei mai nerușinați hoți ai avutului țării, muieri și bărbați politici, dar și interlopi dovediți și cunoscuți de toată suflarea, sunt de sânge românesc! Însă scormonind puțin forumurile septice de pe site-urile ziarelor veți afla ce bine înrădăcinată & vânoasă e și acum credința că tot evreii sunt răspunzători pentru toate relele (ghinioane geografice, nedreptățiri diplomatice, înapoiere economică) câte ni se întâmplă...

 Humanitas, 2008.

Ființe geloase - iarna

Iarna e o creatură geloasă. Urăște să nu fie băgată în seamă. Întârzie, uneori, înadins la întâlnire. Vine cu frig, se instalează cu brutalitate, iar dacă constată că nu îi merge așa, nu ezită să abuzeze de ultimul său argument: zăpada. Pe când vara se înfățișează înaintea noastră mereu pusă pe sedus și uzând de alte metode, mai fine. E mult mai insinuantă, mai stăpână pe farmecele ei. Preocuparea ei este aceea de a fi plăcută cu buna, nu cu de-a sila. Victimele adorației sale nu se aleg dintre cei obișnuiți să tremure. Imposibil să n-o iubești! Ar fi, totuși, bine să-ți pice cu tronc înainte să se preschimbe în caniculă. Bineînțeles, dacă reușești să-i întrezărești sufletul cald și trupeș privind-o prin ceața propriilor complexe.

Morala și neputința

Dacă ești realmente atât de împăcat, egal cu tine, în privința lucrurilor pe care ți le-ai interzis, pe care le înăbuși (din teamă, din timiditate, din superstiție, lașitate sau neputință), de ce ai mai simți nevoia să le combați zgomotos la alții? 

- Pentru că te ispitesc în continuare, pentru că, de fapt, nu ești împăcat nici cât negru sub unghie? Breaking news: nici n-o să fii vreodată! Frustrările adânci nu trec cu detergenții obișnuiți (pozitivism, behaviorism, NLP). Oricât ai freca. E ca și cum ai schimba covorul vechi sub care obișnuiești să ascunzi gunoiul vieții cu unul nou, mai scump. Și te-ai îmbăta privindu-i în neștire desenul.

Fritz Rieman (Formele fundamentale ale angoasei):

O variantă mai blândă a agresivității „legitimate” este corectitudinea exagerată, care, alături de reprimarea agresivității, este forma cea mai frecventă de manifestare obsesională a agresivității - fără ca obsesionalul să fie aici conștient de agresivitate.

Ploaia cu soare de duminică

C.S./2012

S-au trezit și putorile, e ora unu a după-amiezii. S-au trezit fetițele acre de gimnaziu ca să-și dilueze puțin, la duș, acreala hormonală a pielii lor de lapte. Acum fac ele duș, după ora unu! Pe cracii goi, îmbrobonați cu apă clorată, curge râulețul galben al plăcutei urinări de-a-n picioarelea. Pielea lor acră, brânzită de umezeala perpetuă din timpul zilei, stă acră și după săpuneală.

*

Bărbații încă mai dispun, cum îi taie pe ei vrerea, de femeile lor. Le scotocesc și-n cur, le controlează la cel mai mic semn de nesiguranță. Iar femeile tremură. Altfel, n-ar fi o problemă. Dar femeile tremură, le e frică. Ele „aparțin”, ele se află - într-un mod subtil, adaptat cerințelor mai rafinate de teroare conjugală ale secolului XXI - tot în proprietatea bărbaților lor.

*

Respect ploaia de duminica. Mă scutește de planificare. Dulce e haosul!

Nuanțe de herpes

Doi cercetători excentrici (cum altfel!) belgieni au testat bacteriologic și toxicologic zece cărți luate aleatoriu de la o bibliotecă publică. Toate conțineau urme de cocaină! Nu îndeajuns de multă cocaină, totuși, încât o lectură asiduă să te poată transporta direct în ringul de dans o noapte întreagă, fără a simți oboseala. 

Asta nu-i totul. Pe lângă praful de coca, belgienii au identificat în, de exemplu, paginile cărții-balsam pentru multe gospodine aflate în căutarea libidoului pierdut - Fifty Shades of Gray - germeni de herpes. Articolul din Le Point (16/11/2013) nu precizează dacă e vorba de herpes vaginal sau bucal. 

Dar, date fiind valențele romantico-erotice ale cărții lui E.L. James, nu m-aș mira ca herpesul din pagini să fie vaginal. Poate că unele cititoare, mai distrate sau, din contra, prea prinse în chingile intrigii, își înmuiau degetul în vagin pentru a răsfoi mai comod, pentru a evita să dea două pagini dintr-o dată.

Pep Gaya - Live Act February 05

INTELLIGENT PSY TECH TRANCE

Vita de tramvai

Orășenii noștri (orășeanul român fiind doar un locuitor al orașului, nu și un ins cu trăsături urbane) și-au dezvoltat multiple stratageme de descurcăreală a căror înfăptuire le reconfirmă zilnic apartenența la regnul primatelor. Cu toate că populează de decenii localitățile ce figurează în rândul urbilor, orășeanul român conservă aceeași mentalitate de imigrant - un persecutat (închipuit), mai sărăntoc, de neam mai prost, așa, care dacă-i vine pofta, se sloboade oricând pe cuceririle civilizației ce l-a adoptat.

Una dintre strategiile de natură a-i asigura orășeanului senzația unei minime împliniri cotidiene: ocuparea unui loc pe scaun - în tramvai (bus, metrou etc). Vitele urcă înainte de a coborî toți doritorii, ocupă mai întâi locul, apoi se întorc, bulversând tot ce le stă in cale, ca să valideze biletul. Copiii lor procedează la fel, educați bine în direcția asta, din născare.

Validarea călătoriei rămâne, totuși, opțională pentru vite. Cu controlorul știm cum rezolvăm. Orășeanul tratează tramvaiul ca pe un dat, un drept câștigat (la Revoluție?), un privilegiu. Nu degeaba muncește el spetindu-se 8-10 ore pe zi, doar n-o să-i pretindă cineva să și plătească pentru transport. Nu de aia se cheamă „în comun”!?

Cu cât sentimentul inconștient al ratării socio-vocațional-familiale e mai puternic cu atât nevoia unui bou de oraș de a avea asigurat locul său pe un scaun din tramvai e mai imperioasă. Fie și preț de o stație. Iar impulsul civic, firesc, de a-și plăti drumul, teama de o amendă, scad exponențial.

Meschinării fericite

Editura Polirom a tipărit tot felul de autori obscuri în deja clișeicele „condiții grafice deosebite”. A consumat degeaba hârtie albă și coperte cartonate pe, de exemplu, un rateu sonor ca Henderson, regele ploii sau pe Thomas Wolfe. Ion Vianu (nu că ar fi obscur, bietul om, dar...), Le Clézio și Lessing au beneficiat și ei de ediții cartonate, mari și aerisite, lizibile. 

Când ajungem însă la Philip Roth, lucrurile se schimbă, se micșorează. Proporțiile nu mai sunt respectate. Autor consacrat, multi-premiat (cu premii care contează în literatură, nu ca Nobelul), scriitor care nu a dat năvală, ca alții, în discuțiile tuturor snobilor numai după ce a fost nobelizat (pentru că n-a fost), Philip Roth apare în românește - bine că apare! - în ediții nepractice, format înghesuit, în ciuda fațadei lucioase. Mai ales volumele sale masive, de peste 300 de pagini, sunt foarte greu de ținut în mână, făcute pe zgârcenie, greu de deschis, așa comprimate cum sunt. Și, mai nou - aproape imposibil de citit!

Teatrul lui Sabbath, 520 de pagini - o apariție la care jinduiesc de ani de zile, pentru că varianta în original depășește cunoștințele mele de engleză americană, neavând simplitatea si precizia de cristal a lui Everyman - se bucură de o copertă superbă și un corp de literă bună de citit cu lupa filatelică! Cu toate acestea, o citesc, chinuindu-mi ochii în fiecare seară, pentru că-l ador pe Roth.

Topică și punctuație

Vă provoc doar pe voi, cei care ați studiat și vă mai amintiți gramatica din gimnaziu și liceu. Dar și pe autodidacți. Ce anume vi se pare dubios în felul cum arată următoarea frază a lui Roberto Bolaño (Detectivii sălbatici, ed. Leda), transpusă în română din spaniolă de Dan Munteanu Colán într-un moment de oarecum justificată oboseală (ajunsese cu tălmăcirea la p. 611 din 759):

Mă duc pe balcon și nu văd pe nimeni sau poate îl văd pe bețivanul de serviciu întorcându-se acasă, care dispare după colț.

Echilibrații

Cei care nu iubesc vara, ghețarii ambulanți, de fapt nu pot îndura că natura e mai fericită și mai dezinvoltă ca ei. 

Vara se suie cu picioarele sale zvelte, desculțe și murdare de praf, făcând o echilibristică în derâdere pe îngustimea lor superstițioasă, de oameni realizați - copil, burtă, mobilă și casă în rate.

Sau viceversa: copil în burtă, casă în rate și mobilă la comandă. Copil în rate, mobilă în burtă și casă.

cei care se supun

„Sentiment pe care, de pildă, îl apropii de acela al scriitorului care-ar găsi ridicol să aibă "discipoli", pentru că știe din ce-i făcută personalitatea lui și cum devine cazul cu "mesajele". Un om demn de acest nume disprețuiește influența pe care o exercită, în orice direcție s-ar manifesta ea, și socoate drept o încercare faptul că trebuie să exercite o influență, un fel de răscumpărare a nevoii lui de a scrie. Vai, noi am voi să nu depindem de alții. Și-atunci cum să-i stimăm pe cei care ni se supun? Numai având o idee înaltă despre natura omenească poți refuza să fii șef.”

Henry de Montherlant - Fetele

RAO, trad. Angela Cismaș

Lecturi publice

Ce rost ar putea avea lecturile cu public? Am asistat la una cândva, fără voia mea, în capitala Austriei. Cu mult timp înainte de a fi început cineva să citească - aduseseră acolo și lămpi de lectură, ca să fie clar pentru toată lumea că ținuta și atmosfera rămân intelectuale, chiar dacă suntem democratici și populari - s-a adunat o mulțime cuminte care a ocupat, mai întîi, scaunele disponibile și pe urmă s-a așezat turcește, în stil alternative - pe jos. În fine, pe scurt: a venit omul cu cartea și a citit cu o voce aproape imperceptibilă, timidă. Publicul a asistat docil, în cea mai deplină liniște. Și? Și apoi a plecat.

Lectura publică (cea de mai sus a avut loc în aer liber), ca și zisul festival de literatură - prilejuri de puricare mutuală. Deparazitare rituală? Admirarea buricului. Poale-n brâu.

Nu o să înțeleg niciodată (ah, cât aș vrea, din nou!, să fie alș prin preajmă) cine sunt aceia care se apucă de lectură influențați de câte unul care-și citește din propria carte. Nu i-am întâlnit. Fie că e vorba de începători, fie de cititori înrăiți - cum mă consider eu însumi. Pe cine ajută realmente festivalul literar? Pe unii care cunosc deja acei autori, acele cărți? Pe alții, oricum, dezinteresați?

Nu convertești un „virgin” la lectură dacă-i citești din Orbitor. Nici din Victor Erofeev. Se va speria de moarte, va fugi unde va vedea cu ochii. Trebuie „alfabetizat” mai întâi. Nu știu: cu Jane Austen, cu Jules Verne, Alexandre Dumas. Dacă, în festival, îi pui în brațe din prima un tom de complexitatea lui Ulise, cu certitudine te va căuta poimâine și-ți va arunca volumul fix în cap.

Tot ce am citit eu mi-a fost recomandat (sau impus) de profesori, am fost corupt de prieteni sau de reviste literare, atras de recenziile online... Cărțile vin singure la cine le adoră. Sau mi-am imitat părinții (am avut norocul ăsta). Urbanii aceia care lecturează ostentativ-educativ în metrou, ca să fie văzuți și nu dintr-un impuls intim, numind asta acțiune, happening, mă fac să râd cu paginile până la urechi.

Și ce e cu preumblarea asta a scriitorilor, expunerea lor ca și când ar fi animale rare de la Zoo!? Cu ursul prin iarmaroc. Nu alunecă Litera în sinapse fără adjuvantul voyeuristic, fără împlinirea imediată a acestui délire de toucher? Respectele mele deosebite pentru talentul creatorilor. Îi invidiez deschis pe mulți dintre ei. Mă declar subjugat de ei. Se vede asta și din filele blogului de față. Lăsați, totuși, cărțile să ajungă la mine! Nu atât oamenii.

Întâlnirea cu autorul în carne și oase nu m-a excitat și nu m-a stimulat niciodată în sens cultural. Sigur, sunt și eu ușor impresionabil, ca toată prostimea și țopimea literară, de aura cutărei celebrități într-ale scrisului. Dar nu suficient cât să mă deplasez la o lectură ca să fac curte, să mă simt eu mai important sau ales, când uriașul catadicsește să mă accepte în preajma lui. Darmite să-l pup în fund, lăudându-i inepuizabil toate operele, bune sau proaste, cum vin la rând și cum se practică pe scară largă!

Sunt convins că unor Philip Roth și Paul Auster le-au căzut în pat numeroase admiratoare pe care cărțile domnilor respectivi, mai înainte (sau în loc) să le îmbogățească spiritual, le-au stimulat clitoridian din belșug. Unii cititori înțeleg și iubesc necondiționat Cartea, alții nu-i pot pătrunde esența nici dacă se fut cu autorii. Ceea ce nu-i împiedică să mai încerce... Poate că odată cu transpirația și alte fluide li se transferă și un stop de har.

Titlul

Dintotdeauna, de când fac însemnări jurnaliere (cca. 1993), nu puteam începe lucrul la un text intim fără a-i fi pus mai întâi un titlu pe care eu îl găseam potrivit. Potrivit cu ce, căci nu fusese scris încă nici un singur rând! Asta n-a stat vreodată în calea oportunităților de a mă amuza pe seama celor care ridică gardul pompos înainte de a-și zidi casa. 

Acum aflu că, păstrând proporțiile, împărtășesc mica mea manie a aflării titlului potrivit cu însuși Michel Tournier - ceea ce îmi îngrașă egoul. De colecționat alături de obsesia mea pentru imaginea textului, ritmul vizual și forma cuvintelor alese pentru a fi alăturate într-o frază, ce mă plasează vecin de salon, secția Pedanți fără speranță, cu Flaubert. Tot respectând proporțiile, bineînțeles.

Westbam And The Love Committee - Love Is Everywhere (New Location)

 
No comment

Vă place

Nu vă dați în vânt după Portnoy’s Complaint (1969) - cunoaștem. Originalitatea și scriitura frustă au fost întotdeauna greu de digerat (o spune și Martin Amis).

Vă arătați excedați de limbajul obscen, neduși la biserică cum sunteți, dar vădind o indubitabilă mentalitate de enoriași; oripilați de tematică - așa ceva nu există, doar Ceilalți se masturbează. Umorul lui Roth vi se pare mai mult decât îndoielnic. Răzvrătirea împotriva luării în serios. Evreul antisemit! Nu se glumește cu lucrurile astea, ele tratându-se după rețetă, în spitalele de specialitate. Câtă lipsă de bun gust, nu! Câtă frivolitate, nu! Ce lume bolnavă, nu?

Ei bine, nu! Dacă romanul lui Roth vă pare indigerabil, nu vă amăgiți că n-ați fi și voi tot niște indigerabili, deopotrivă - cei care-l respingeți sau cei care îl devorați cu poftă. 

Cuconet literar - dacă voi vă scobiți în nas ascunși între pereții băii, doar nu o să credeți că diferența dintre voi și cei care se scobesc în public, așteptând verdele la semafor este foarte mare. Dacă familia onanistului rothian e disfuncțională, ce vă închipuiți, că sub maniile spilcuite, de porci educați, ale taților voștri sau sub răbdarea tăcută a mamelor voastre se ascunde o familie model?

Dar ce voiam eu să scriu astăzi nu se referă la obiceiurile unor lectori pudici, văduviți de umor. Voiam, de fapt, să împărtășesc repede cuiva părerea (expusă deja, negru pe alb, tot de M. Amis, în NYT) că un roman ca Portnoy este ceva ce numai romancierul Philip Roth ar fi putut scrie. Cine l-a aprofundat pe Roth, știe la ce mă refer. Dar pot depune mărturie în sensul ăsta și puținii cititori care, nespecializați, sunt totuși înzestrați cu acea intuiție de a ghici un scriitor mare chiar din paginile unei nuvele nu în întregime reușite.

Pictor Vonta

„Cel mai cinstit guvern al României” (ever, ar adăuga un hipster) a schimbat 14 miniștri de la prima sa instalare, aprilie 2012, când guvernul MRU a fost dat jos. Cu sprijinul mișelesc al PDL și al partidului de patrioți care a apărut în Parlament fără a trece prin alegeri - UNPR. Partidul ăla condus de un general de rezervă, care în mod sigur ține la a-și apăra onoarea de militar (lacrimi, suspine, simțăminte patriotice) când i-o atacă alții, dar nu și atunci când și-o calcă în picioare de unul singur.

Puvernul Gonta a probat în exercițiul funcției (nu înainte de a fi învestiți, cum ar fi fost firesc) 14 miniștri, care au fost pe urmă dovediți, într-un fel sau altul, incompatibili cu demnitatea acordată. O colecție de condamnați și de unii cu probleme de integritate (cu fundul în două sau mai multe slujbe), un convoi de justițiabili descătușați. Trei plagiatori. Doi, la educație! Unul tronând și în ziua de azi, surâzător ca un pui nou-născut de mamifere primate, în fruntea guvernului.

Nu știu cum își poate imagina cineva - să presupunem, un fost chiulangiu al clasei, un pic tăntălău, etern elev de nota cinci - că eu, fost coleg de-al lui, l-aș putea acum respecta subit, uitând cum copia odinioară și cum trecea clasa grație intervențiilor lui tac-su, în timp ce-mi strânge mâna în proaspăta lui „calitate” de prim ministru! Să nu fiu greșit înțeles, eu respect dreptul oricui de a fi tăntălău, cu condiția de a nu mă trezi cu el pus în funcție de răspundere publică. Dar nu gust nicicum mâzgălelile încropite șmecherește și expuse cu nerușinare, seară de seară, pe la televiziuni ale lui Pictor Vonta - zugravul de miniștri.

Grandoarea și alte suferințe

Nevoia de măreție a oricărui muritor, încăpățânat să mențină o distanță magică față de finitudinea sa, e o formă de boală sufletească (psihică). Fără șanse de cură într-o instituție de profil. Ecoul unui nimic răsunător - greu de amuțit prin medicație.

Iar când măreția e înțeleasă ca o înstăpânire asupra celorlalți, trista afecțiune a omului subjugat de spectrul ei este deja o certitudine. Pentru nefericiții ăștia, anonimatul, viața simplă sau prizonieratul într-un profil social „discret” sunt sinonime cu vidul teribil pe care-l poartă înăuntru. Ceva de evitat, de neprivit în ochi. Îi înfricoșează numai gândul la asta.

Cu toate că eu, unul, nu mă simt hărăzit pentru angajamentul total, în nici un caz pe termen lung, asta nu mă împiedică să intuiesc că singura măreție pe potriva muritorului (creștin sau nu) e aceea a renunțării la sine pentru a se dedica celorlalți. Umilința și uitarea de sine în slujba celor nenorociți, la fereală de lumina reflectoarelor, sunt piscul unicei grandori pe care omul este în măsură să o atingă pe parcursul unei vieți.

Domnia, setea de a domina, de a sta mereu deasupra, delirul șefiei, spaima surdă, neîncetată, a pierderii privilegiilor aduse de putere, căderea din funcție percepută ca o Repetiție (anticipare) a morții însăși, beția autorității întreținute prin mijloace malefice - sunt alte forme nerecunoscute, socialmente acceptabile, ale suferinței psihice. 

Cristian Delcea - speranța jurnalismului contemporan

În ziarul Adevărul, numărul din 4-6 octombrie 2013, articolul Spionaj turistic la Sankt Petersburg (trecând peste titlul forțat senzaționalist, că poate i l-a impus editorul): 

„Sankt Petersburgul trebuie să fie grozav în orice anotimp, dar dacă aveți în plan să-l vedeți, făceți-o la începutul verii.” Autorul articolului deconsiliază însă vizitarea fostei capitale țariste dacă nu cunoașteți grafia chirilică. Cristian e drastic, neiertător în verdictul său de ziarist umblat, spunând-o franc: dacă nu știi să citești în rusește plăcile comemorative „toate sunt egale cu zero, orașul își pierde tot farmecul.” De unde desprindem că de nu ești în stare să citești plăcuțe, n-are sens să călătorești prin lume. N-ai ce vedea. Plăcuțele-s tot farmecul.

Dar să-l lăsăm pe jurnalistul păcii să se exprime, că nu degeaba a primit el o diplomă manga cum laude la finalul anilor de „studii superioare”: „Așa că, dacă vizitați orașele Rusiei, făceți-o în cadru organizat, cu ghid și hartă tipărită.”

Credeți-mă, îmi venea să... Și, uite așa ajunse Cristian Delcea un faimos de celebru articolist la Adevărul.

Analfabetar

Adelina Vasiliu, traducătoarea lui Markus Zusak - Hoțul de cărți (n-am înțeles nici de ce în românește e hoț, când e vorba de o fetiță hoață; până o să văd versiunea engleză rămâne așa): „Făceți-l pe copilul ăla să tacă!” Cu accent din josul României, pe ce, firește. Duceți-vă și închideți-l. Puneți-vă pe vine și defecați liniștiți. Editura vă aduce cultura. Taceți, vă rog, făceți liniște!

Sau: „Se abținea să nu fluiere.” Mai încolo: „S-a abținut să nu tușească.” E o luptă pierdută. Auzim azi peste tot: se temea să nu răcească. Bine, accept și asta, limba e vie, oamenii-s neinstruiți, dar nu în limbajul literar, nu în cărți. Dacă mă tem să nu răcesc, logica spune că vreau de fapt să răcesc. 

Apoi, fiecare dar e negreșit însoțit de câte un totuși. Dar totuși. Adversativa celor care n-au încredere în limba pe care o vorbesc. Nici în puterea lui dar - luat de unul singur. Nici în puterea lui totuși. Generații de elevi, prostite de profesori de română semidocți, au ieșit din școală convinse că dar face mereu echipă cu totuși, nu au un suficient simț al limbii care să-i usture la papile din cauză că tocmai comit un rușinos pleonasm. Un exces. În traducerile produse de acești excesivi veți întâlni întotdeauna aceste dar & totuși într-o pereche inseparabilă. Dar cu cine mă bat eu aici? Cu morile?

Cohen, Albert

Belle du Seigneur:

El îi sărută mâna, mărturie a unui respect care fu primit cu gratitudine, căci lor le place la nebunie să fie respectate după toate acele gemete și tutuiri scăldate în salivă.

Toamna câinilor

Savurez ultimele firimituri ale toamnei. Vremea își trezește câinii, trimițându-i în lume la cerșit. Mai potrivit era să fi scris: își ologește câinii (un câine olog primește mai multă compasiune)? Îi adună în haite, după ce toată vara au fost pe cont propriu. Iarna e mai lesne de supraviețuit în grupuri solidare. Câinii își ascut colții, ne mușcă de urechi câinii vremii. Cele cincisprezece grade sunt, totuși, mană cerească. Prefer casa și puțină carte. 

Încercăm să ne cunoaștem. Un alt eu umblând după ea prin zăpadă, calc fix pe urmele ei, ca să nu stric albul. Îi văd mereu numai umerii. Și onduleurile de sub capișon. Câte unul pentru fiecare umăr. Se reînvață pe de rost mersul pe jos. E ca și când am umbla invers, de pe acuma: cu spatele înainte, ca racii.

Câini și târfe

Legea uciderii câinilor vagabonzi (eutanasiere nu cred că e un cuvânt potrivit pentru felul cum, îmi închipui, va decurge operațiunea în România) se află la Curtea Constituțională*. Astăzi aflăm rezultatul. Avizul CC - la cererea a 30 de parlamentari miloși, cu spaimă de Dumnezeu.

Cei 30 fac referire la o lege europeană care se ocupă, de fapt, cu protecția animalelor de companie (și nu maidaneze), dar ăsta e un detaliu minor pentru domniile lor. Cei 30 susțin că câinuciderea în masă ar „traumatiza” socitetatea civilă, ceea ce pentru ei este egal cu nerespectarea drepturilor omului! Cei 30 știind foarte bine că bugetul actual al țării nu suportă nici timp de o lună cheltuielile cu hrănirea și găzduirea sutelor de mii de câini ce hoinăresc pe întregul teritoriu. Cei 30, indivizi care prea puțin se deplaseză pe jos prin oraș, știu că ei înșiși nu și-ar rupe de la gură atâta amar de buget - bun de furat sau de deturnat către sponsorii lor.

De s-ar pune în aplicare măsura colectării și adăpostirii pe viață (!) a câinilor, am bate toate recordurile la hectar - la câte animale sunt, construcțiile necesitând suprafețe de teren nemaivăzute în lume. Conform celor declarate pentru Gândul de șeful Curții, legea a mai trecut pe la judecătorii respectivi într-o formă mai puțin elaborată, iar CC i-a mai dat un aviz. Nefavorabil. Nu contează numele domnului șef al Curții, mai ales că le-a răspuns ziariștilor într-o bășcălie tipică funcționarului român, care uită că noi îl plătim, că e sluga mea, servitorul meu, și nu e pus de capul lui acolo.

Am citit în presă că organizațiile zoofile au umblat cu jalba la semnat pe la, cum li se spune, monștrii sacri ai scenei românești (Beligan, Moraru ș.a.). Majoritatea, la pensie fiind (categorie de vârstă sensibilizată pios de soarta animalelor) au semnat, de aceea, conform scriselor mele dintr-un alt rând, nu m-a mirat deloc atitudinea lor radical pro-câinistă. 

Cum trăim într-o societate foarte sensibilă la respectul superficial, declarativ, al „valorilor naționale”, și cum la capitolul valori sunt înghesuiți de-a valma și actorii, buni sau nebuni, care au ținut afișele perioadei pre-revoluționare, nu m-ar fi mirat nici ca numele acestor somități să influențeze decizia judecătorilor CC. Mulți dintre ei trăindu-și trei sferturi de viață sub vechea și îmbelșugata orânduire.

Mustul ipocrit izvorăște tocmai din aceea că, va trece legea sau nu, cei care se opun lichidării problemei câinilor vagabonzi prin eutanasiere nu vor pune mâna să adopte sau să doneze (mai mulți) bani pentru construcția și întreținerea adăposturilor private. Ei doresc ca acest lucru să devină fapt prin contribuția mea, adică a aceluia care nu le împărtășește gândirea și care este împovărat de alte dări. Întocmai câinilor sălbăticiți pe care, de la distanță, îi apără, nu știu decât să latre zgomotos. Ca orice virtuoși de cabinet. Căci astfel se naște morala, nu?, din neputință. E imoral tot ceea ce nu pot eu face (sunt urât, mi-e frică sau mi-e rușine). Logic, toate femeile cărora nu le-o pot trage sunt negreșit târfe.
___________________________
*LATER EDIT: legea a primit aviz favorabil la CC

Moi aussi

J'aimais beaucoup ne rien faire. Dans cette occupation suprême, j'étais presque excellent. Je ne m'ennuyais jamais. [...] Le travail ne m'intéressait pas. J'étais désintéressé. [...] Je passais le temps qui passe. 

Jean D'Ormersson - Un jour je m'en irai sans en avoir tout dit*

N-am cunoscut niciodată plictisul, câtă vreme am avut cărțile, biblioteca noastră, lângă mine. Nu i-am putut înțelege niciodată pe "oamenii de acțiune", ce încep imediat să-și răzuiască pielea de pe față dacă nu li se dă ceva de făcut. O treabă, un cui de bătut, o afacere, o înșelătorie. Sunt în stare să zac zile întregi, netulburat, cu cartea în mână, călătorind cu mintea cât un Magellan în secolul descoperirilor. 

Mi-am descumpănit părinții cu firea asta de divan. S-au resemnat. Mi-am exasperat prietenii. Au venit, au stat niște ani, au plecat. Numărabili pe degetele de la o mână sunt cei pe care nu-i irită lipsa mea de Ambiție și care au rămas. Cei care mă primesc așa cum sunt.
___________________
* (extrase publicate în Le Point, 15 august 2013)

Rube & Dusty - Big band Jump

Târfă neostoită, jazzul ăsta. Se pretează la orice. Se lipește imediat pe orice tip de beat. Piesa de mai sus cuprinde în dânsa un fragment de istorie jazzistică, de la tam-tam-ul african, trecând prin bossa nova, puțin charleston, hip hop, big beat, big band și drum and bass. Linia melodică merge înainte nestingherită, indiferentă la ce bătaie curge în spate, tempo-ul ei se ține ferm. Prostituție de lux, nu alta.

fâțele literare neopuritane

Un minunat eseu citim în NYT despre fâțele literare neopuritane*, aceste creaturi asexuate, sterile ca niște litere care încă n-au văzut cuvântul, doldora de tabu-uri post-victoriene, altfel - ființe cibernetizate, în general atee, dar cu comportament de „cruciați”, mereu gata să-i aducă înaintea „tribunalelor feministe ale poporului” pe romancierii nord-americani prea slobozi la condei, din cale afară de expliciți în descrierea scenelor de sex din proza lor (unele adevărate și „omologate” capodopere, canoane eterne), iar atunci când autorii nu mai pot fi trași la răspundere, să pună să le fie, nu-i așa, cenzurate, interzise, arse cărțile for the ways in which their sex scenes demeaned, insulted or oppressed women. (râsete homerice din culise)

Dan Patrascu spunea...

Propuneti o discutie extrem de interesanta. Am parcurs si materialul din NYT de la care v-ati pornit prelegerea.

Din pacate nu sunt de acord cu calificarile pe care le folositi la adresa celor care nu "gusta" descrierile sexuale explicite din literatura, fie ele si capodopere.

Nu cred ca e vorba de neopuritanism sau alte cele ci de sensibilitati diferite. Nu inteleg de ce toata lumea ar trebui sa guste astfel de scene sexuale, pentru ca, observ, ca pe cei care nu le gusta ii considerati neopuritani sau, oricum, indivizi dintr-o alta lume.

In spatele acestor aspecte se afla, insa, o problema de fond: bagatelizarea si desacralizarea actului sexual in sine. Dar discutia pe aceasta tema este extrem de vasta.

als spunea...

pai, dvs considerati k cei care le gusta 'bagatelizeaza si desacralizeaza actul sexual in sine'... deci exista echilibru! ;P

Cristian SÎRB spunea...

Nu știu cine a avut pretenția, în ultima mie de ani, că sexul ar fi sacru...

Nu atât cei care nu gustă mă irită (autoprotecția lor se poate asigura simplu prin ocolirea autorilor „deochiați”), ci aceia (acelea) care ar fi în stare să mute la trebunal viziunea asta mai laxă (batjocoritoare, șovină, antifeministă, etc) asupra sexului, demonstrată cu talent de atâția autori!

als spunea...

f bine zis, subscriu!

ps last time i checked, eu stiam k iubirea (dragostea, etc) e sacra, nu sexu! (?)
dar deh, poate a 'progresat' si biserica, nu? ;))
_____________
* discuția a avut loc în ianuarie 2010 pe masa pustie

Assad te lasă să alegi

Cum preferi să mori: gazat sau împușcat? Ca și cum gravitatea conflictului din Siria ar sta în modul cum își ucide acest sinistru prinț republican opozanții, și victimele colaterale, nu în faptul că-i ucide pur și simplu deoarece i se opun...

Baletul neintervenționist, pacifismul simulat - ca paravan al nepăsării. Obama a fost eclipsat și, într-un anume fel, a pierdut (a pierdut ocazia de a tăcea sau de a acționa) - în ciuda faptului că el a deținut prima mutare și a doua (care au contat în obținerea rezultatului final) - în fața mai inspiratului Putin. Acestuia din urmă oferindu-i-se șansa nesperată de a juca rolul împăciuitorului echilibrat, rațional, pacifist (când toată lumea știe că nu e). Obama și-a dat singur șah. 

Dar nu despre asta e vorba. E vorba că tensiunile diplomatice au fost în fine demontate, iar „puterile” au căzut de acord: Siria își poate perpetua în deplină libertate războiul fratricid, tribal, religios, genocid și de care o mai fi. Cu o condiție: să nu mai folosească arme chimice. Urmează un weekend liniștit la Washington, Londra, Moscova și Paris. Odată cu semnarea căderii de acord, în liniștea diplomatică ce va urma nu se vor mai auzi decât bubuitul reconfortant, familiar, al armelor convenționale și gemetele recunoscătoare ale răniților sfârtecați de arme convenționale. Morții convenționali în mod cert nu se vor mai face auziți.

În Rusia, presa de casă (există de alt fel?) a țarului republican V. V. Putin a sugerat înnobelizarea acestuia pentru pace... Mi se pare o propunere de bun simț, președintele rus, fost prim-ministru (și viitor, dacă rotația se va face din nou - asta era cutuma și-n vremea monarhiei românești), a demonstrat că ține mult ca victimele civile ale războiului sirian să nu piară de intoxicație, salivare în exces, convulsii. La cartușe, bombe și alte proiectile - liber. În mâlcul călduț internațional, anticipat de mine, doar ambasadoarea Statelor Unite la Natiunile Unite, Samantha Powers, reamintește Moscovei că ține de trei ani în paralizie Consiliul de Securitate în chestiunea siriană, blocând chiar și eforturi modeste de sancționare a regimului Assad. 

Am înțeles că rușii se opun intervenției armatei americane, dar despre încăpățânarea asta de ceafă groasă de a împiedica sistematic orice rezoluții la nivel de CS al ONU menite a aplana conflictului sirian în ansamblul său ce se mai poate argumenta? Rău intenționat să fii și să continui a aplauda ca un decerebrat recenta manevră rusească ca fiind plină de cele mai bune intenții. La Geneva - idem, nu s-a acceptat nici un or else pentru situația în care Assad s-ar dovedi de rea credință și ar ascunde chimicele. How's that for a peacemaker, tovarisci Putin?

Aici problema nu este atât de simplistă încât să fie tranșată de opțiunea: de partea cui te situezi, a lui Putin sau a lui Obama, că nu ne jucăm de pac-pac în curtea blocului. Dacă nu dorim să trecem drept puerili. Problema e să dovedești că ești capabil să vezi Siria, cu tragedia prin care trece de aproape 3 ani, dincolo de parada celor - chemați sau nechemați - care se înghesuie să o „ajute”. Când spun Siria, îl exclud total pe Assad. El este deja istorie, la cât de controversat a ajuns. În afară de Țara personală a lui Putin și China, nu mai este frecventabil pentru alte state. Poate pentru Venezuela și Cuba...

“Ronald Reagan says, ‘trust but verify,’ and I think that’s always been the experience of U.S. presidents when we’re interacting with, first, Soviet leaders and, now, Russian leaders,” Mr. Obama said in an interview on ABC’s “This Week” on Sunday. (NYT)

Une promesse ou Les ravages de la séduction compulsive

Avec l'amour maternel, la vie vous fait, à l'aube, une promesse qu'elle ne tient jamais.  

(Romain Gary)

Amorezați din lumea-ntreagă, vestea proastă pentru iluzia romantică în care ne place să cuibărim e că intensitatea amorului maternal nu mai poate fi egalată nicicând. Iar mie îmi place să fiu solul acestei vești. Promisiunea neținută. Chiar și acolo unde mama lipsește, nici o relație ulterioară nu se va ridica la nivelul fantasmei cu care copilul umple absența ei. O veste atât de veche și cunoscută încât a devenit istorie virală. Și loc comun.

Acesta nu este un apel patetic, nu e un omagiu adus imaginii mamei sau o invitație la nostalgie în grup. Este doar modul meu tandru de a vă izbi cu obrazul de oglindă. Atunci când vă veți crede mai bine instalați pe o poziție supremă în existența cuiva, rememorați vorbele lui Gary. Iubirea ar avea numai de câștigat.

Prima și unica mare iubire este aceea de și pentru mamă. Celelalte sunt căutări, reveniri - trădări. Buchete de sâni, roabe de sâni materni clonați trec prin palmele noastre. În orice nouă dragoste în care dăm buzna o căutăm pe mamă, o trădăm pe mamă. Cu atât mai ridicol, odată maturi, să ne credem de neînlocuit în viața altuia cât timp mama însăși rămâne de neînlocuit.

Fundamentată pe această onestă mărturisire originară (făcută sieși, de fapt - o conștientizare cathartică), orice legătură amoroasă va avea mai multe șanse să evite cortegiul obișnuit de scandaluri clinice. Dacă nu-ți pot fi mamă, hai să vedem ce altceva îți pot fi. Dacă nu poți fi ca mama, hai să vedem cum te putem reinventa.

Crezul meu

Nu există partid care să mă țină – sau care să mă rețină – împiedicându-mă vreodată să-i prefer Adevărul. În clipa în care apare minciuna, mă simt rău. Rolul meu e să o denunț. Sunt dependent de adevăr. Dacă partidul părăsește adevărul, eu însumi voi părăsi, îndată, partidul..

André Gide, volumul Retour de l’URSS (trad. Marina Dumitrescu pentru Revista 22)

Am simțit pe pielea mea ce înseamnă să exprim pe cont propriu un crez sub umila-mi semnătură: pe lângă un număr de aprecieri, valul de insulte sau rânjite zeflemele primite plocon, începând de la „prieteni” până la celebrii anonimi. Am simțit și ce bine (și comod) este să te ascunzi după cam aceleași cuvinte, dar aparținând unui autor consacrat, pe care le-ai fi putut așeza și tu într-un text asemănător, dar snobii și ranchiunoșii nu le-ar fi primit cu urechea minții deschisă, ci cu ciudă & comutați automat pe modul suspiciune (cine ești tu, cine-i taică-tu, ce școli ai, cine te plătește?). Dubios de mult depindem de un brand! O părere nu-i părere dacă nu-i părerea unui brand. Da, e frustrant.

E destul de apăsătoare, iată, și povara anonimatului - când e să pui în circulație idei pertinente, cu toate că unii, pățiți, se plâng și de limitarea drastică a libertății de mișcare (și de gândire?) adusă de faimă. Păi, pentru snobilime și invidioși, una e să fi rostit Churchill (e.g.) o vorbă de duh și alta e să vină aceeași vorbă, în necunoștință de Churchill, de la un blogger oarecare. Churchill ar fi putut rosti chiar o prostie și avizii, înfometații de citate cu patalama, s-ar fi repezit să-l admire necondiționat. Poate ați remarcat pe facebook ce trecere au zicalele lui Einstein, multe dintre ele de-o platitudine briliantă (de ex.: Viața este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ți păstra echilibrul, trebuie să mergi înainte - hai, pe bune tu?). Dar sunt emise de Einstein... În fine, n-ar trebui să-mi pese atât de mult de armata idolatrilor sau de înciudații pe care fertilitatea caprei vecinului nu-i lasă să doarmă.

Cuvânt cu cuvânt, cele notate de A. Gide în Retour de l’URSS mă exprimă. În România sau aiurea, nici un partid nu mi-ar putea câștiga idolatria, supunerea oarbă. Am avut niște încercări de a mă înregimenta, în „tinerețe”. Nu e pentru mine „disciplina de partid”. Sunt, evident, un ins foarte critic. Un antiautoritarist. Constituțional, mi-e imposibil să execut ceva orbește. Mi-e imposibil să vând un produs (o idee) în care nu cred sau care e conceput să înșele clientul final. M-aș putea regăsi în programul unui partid; aș vota partidul - dacă își aplică programul potrivit principiilor mele (liberale). Însă nu l-aș susține în contra evidenței. A consimți la asta seamănă mai mult cu setea de Putere și cu atașamentul față de privilegiile aferente decât cu urmarea fidelă a convingerilor politice. Puținii noștri intelectuali, cu pixurile închinate azi lui Băsescu, mâine - cine știe cui, au arătat din plin că nu îmbrățișează credința lui Gide: În clipa în care apare minciuna, mă simt rău. Rolul meu e să o denunț. Sunt dependent de adevăr.

Se pare că setea mea de putere (politică) se află la cote alarmant de joase. Tot acolo îmi zace și respectul pentru oamenii politici și, în general, pentru această ocupație - politica, a cărei existență noi, masele proaste, pasămite o acceptăm, delegând patologicilor puterii treburile publice pentru a fi noi în măsură să ne vedem de-ale noastre, de viață... Cineva trebuie s-o facă și pe asta, îi auzim spunând pe cei tranchilizați. Nu, nu trebuie neapărat s-o facă! Politica e invenția celor care nu-s buni la altceva (histrioni, măscărici logoreici, păpușari, mitomani, putori). Și cum ăștia au minima intuiție că masele adoră să se supună și să fie lăsate să doarmă (să fie mulse, dar în timpul somnului), treaba-i oablă. Beneficiind de complicitatea noastră tacită, spectacolul continuă.

Cel mai trist cîntec vesel

Auf der Heide blüht ein kleines Blümelein
Und das heißt: Erika.

Heiß von hunderttausend kleinen Bienelein
Wird umschwärmt Erika.

***

Diplomația de sub preș

Există o similitudine izbitoare între conținutul de ipocrizie al ideii sterilizării câinilor fără stăpân - fluturată ca fiind o soluție pașnică, exhaustivă și cu efecte vizibile deîndată ce fiecare câine steril va sfârși răpus de boală, de necaz sau de bătrânețe, pentru problema prezenței lor nestingherite în stare de libertate pe toate străzile din România și cantitatea de ipocrizie, de data asta afectând mii de vieți omenești, conținută de soluția diplomatică à l'improviste de punere sub supravegherea ONU (și o ulterioară promisă distrugere) a armelor chimice deținute de regimul discreționar al lui Bashar al-Assad. Ca și cum gravitatea conflictului din Siria ar sta în modul cum își ucide acest sinistru prinț republican opozanții, și victimele colaterale, nu în faptul că-i ucide pur și simplu deoarece i se opun...

Nu se poate aștepta ca sterilizarea să conducă de una singură la dispariția câinilor fără deținători, care în orice țară civilizată nu au ce căuta de capul lor pe străzi, scoțând din calcul țările din categoria „lumea a III-a” în compania cărora nu ne place să fim pomeniți. Înainte de toate, nu putem aștepta dintr-un motiv deloc sofisticat: pentru că nu putem aștepta! Nu mai e timp. Toți oamenii de bine (oamenii de câine), până de curând foarte vocali amatori de câini de la o distanță prudentă, au acum șansa vieții lor să integreze fiecare măcar câte una bucată canină în propriile familii ori în propria singurătate (dacă n-au familii). Într-un stat construit pe valori capitalist-liberale, cu toate că nu întotdeauna respectate, un stat unde libera inițiativă primează, e greșit să perpetuăm mentalitatea de tipul responsabilitate comună = responsabilitate zero, specifică orânduirii comuniste. Suntem pe cont propriu. N-avem decât să luăm în mâini felia de soartă ce ne revine și pe maidanezul favorit - în casă. 

Se cheamă că iubești un animal domestic abia atunci când te angajezi să-i oferi spațiu, adăpost și mâncare pe proprietatea ta, nu pe cea comună. Nu suntem de acord cu nici una dintre rezolvările vehiculate de presă, de opinia publică + politicieni, nimeni nu ne împiedică să venim noi cu una mai inteligentă și mai fezabilă. Lumea (democrația) în care trăim este concepută a fi una participativă, și nu mântuitor-asistențială.  

Dacă nu ești dispus să accepți asta, nu faci decât să dovedești încă o dată că rămâi același pensionar isteric de bloc, cu ochiul învinețit de vizor, nefericit că alții se descurcă în viață chiar și neavând un loc garantat de muncă, cum ai beneficiat tu în comunism - ai trăit degeaba; ești o fată bătrână cu rujul depășind conturul buzelor - te-ai înăcrit degeaba în zoofilia dumitale; ești iubitor patologic de animale, iar oamenii, nu-mi spune, lasă-mă să ghicesc, ți-au înșelat așteptările - păi, nu te-ai gândit că oamenii te-au respins tocmai din cauza caracterului tău infect (dar tu n-o realizezi, căci îți place să te iluzionezi cu zicala anestezistă: l'enfer, c'est les autres). 

Întâmplător, de data asta eu rezonez cu metoda propusă de autorități: colectare de pe străzi și eutanasiere în 14 zile (în absența voluntarilor pentru adopție). Îmi pot permite, deci, să stau cu mâinile în sân. Voi, ceilalți, sufletiști înrăiți, să vă vedem la pas prin cartiere! E mult de lucru. Adunați animale și salvați cât vă ține punga. Dezobișnuiți-vă să mai căscați gura la mura statului. Scopul final este limpede: nici un câine bântuind nesupravegheat pe domeniul public. Eu și alții ca mine, ridicoli plătitori de taxe într-o țară preponderent evazionistă, nu mai dorim să ne expunem cărnurile dispoziției schimbătoare a unor canini cu un prea dezvoltat simț al teritoriului.

Nu radical diferit stau lucrurile în diplomația de improvizație. Baletul neintervenționist, pacifismul ca paravan al nepăsării. Obama a pierdut umilitor - în ciuda faptului că el a deținut prima mutare și a doua - în fața mai inspiratului Putin, acestuia din urmă oferindu-i-se șansa nesperată de a juca rolul împăciuitorului echilibrat, rațional, pacifist (când toată lumea știe că nu e). Obama și-a dat singur șah. Dar nu despre asta e vorba. E vorba că tensiunile diplomatice au fost în fine demontate, iar „puterile” au căzut de acord: Siria își poate perpetua în deplină libertate războiul fratricid, tribal, religios, genocid și de care o mai fi. Cu o condiție: să nu mai folosească arme chimice. Urmează un weekend liniștit la Washington, Londra, Moscova și Paris. Odată cu semnarea căderii de acord, în liniștea diplomatică ce va urma nu se vor mai auzi decât bubuitul reconfortant, familiar, al armelor convenționale și gemetele recunoscătoare ale răniților sfârtecați de arme convenționale. Morții convenționali în mod cert nu se vor mai face auziți.

Turnători și torționari

Nu există colaborare „formală” cu un stat totalitar. Orice formă de colaborare este un gir, o cauţiune şi încă un punct de sprijin pentru perpetuarea represiunii, a totalitarismului. Între turnătorul care l-a trimis pe bunicul meu 8 ani în închisoare şi torţionarul cretin şi analfabet, cu simbrie, care i-a rupt oasele şi l-a obligat să doarmă pe duşumeaua udă noapte de noapte, nu găsesc nici cea mai mică diferenţă. Niciodată nu-mi va veni, creştineşte, în minte sau în suflet vreun gând de înţelegere, de compătimire sau de iertare pentru târâtura care l-a dat în vileag, în 1956, pentru uneltire contra orânduirii socialiste.

Ba, dimpotrivă. Îi urăsc mai mult pe cei care (cu excepţia celor puţin, constrânşi, şantajaţi), de negăsit în mod oficial pe statul de plată al Securităţii, s-au oferit cu entuziasm să-şi trădeze colegii, prietenii sau rudele - furnizând despre aceștia minuţioase note informative, unele cu valențe literare. Adică, fix indivizii care, în mod firesc, ar fi trebuit să pună la cale opoziţia faţă de regim. Oameni fără caracter (deşi, unii-s talentaţi, prolifici autori, oameni de ştiinţă, meseriaşi, preoţi), de care nu ştiai că e preferabil să te fereşti, să te ascunzi. Cărora omul cu bun simț li se destăinuia deznădăjduit, în necunoștință de cauză, iar apoi apărea ca personaj (subiect) în sordidele lor turnătorii. Pentru a-și asigura ascensiunea.

Şi se mai zice că o făceau „din slăbiciune”, îşi doreau şi ei o strămutare într-un oraş mai acătării (M. Muscă), un doctorat, o Academie (Bălăceanu-Stolnici), nu mult, vezi Doamne: strictul necesar. Sau poate că se credeau importanţi pioni pentru siguranţa ţării (M. Muscă), jamesbonzi autohtoni, ce contracarau cu delaţiunea lor anonimă agenturili şi intenţiile ostile ale studenţilor străini.

Exact pentru faptul că în epoca Ceauşescu am băltit nesimţitori într-„un infern moral” (formula d-lui prof. Cărtărescu) am scăpat cu viaţă. Nu vă mai miraţi atâta degeaba. Moralitatea îndoielnică, specifică nouă în zile de restrişte, ne-a îndoit cu totul, ne-a „flexat” până la pământ, ba ne-a băgat și cu ţeasta în ţărâna ingrată a patriei. Dar nu ne-a rupt, ăsta-i şpilul. Ca nişte curve ale istoriei ce ne aflăm, nu ne-am situat nici o clipă în postura (onorantă) de „a ne rupe” cu totul, ca să pierim. Să ne scindăm sub povara conflictului dintre presupusa noastră verticalitate morală şi cerinţele imediate, triviale, ale instinctului de supravieţuire. Că nu degeaba am învăţat de secole să tranzacţionăm orice.

Pentru mine, pentru tatăl meu, pentru alţi urmaşi ai unor mereu umiliţi şi nedreptăţiţi deţinuţi politic, între „victimele triste ale sistemului” (cum îngăduitor îi numește Mircea Cărtărescu pe cei care au cedat tentaţiei de a le fi mai bine sub comunism, în slujba Securităţii), între turnători şi Securitatea ca aparat represiv nu există NICI O DIFERENŢĂ! Lustraţi-i şi pe ăştia, şi pe ăia! Nişte căzături umane. Că-s Doinaş, prelatul Andreicuţ, Stolnici, Nichita, Păunescu, Barbu, Amedeu-Lăzărescu sau vânzătorul de talie locală al bunicului meu.

Țaradecăcat

În România se moare din accident de câine. România vrea să i se arate respect în lumea civilizată, să devină o țară care să conteze politic în regiune, care să probeze că-și merită granițele. România solicită zgomotos (și puțin într-o doară, deci ineficient) eliminarea vizelor impuse de SUA. România emite tâmpite și fără efect replici oficiale la emisiuni satirice concepute pentru râsul Franței (în care românii sunt prezentați, cam justificat, drept niște coate-goale, venind dintr-o țară în părăsire, izvor imigraționist). Marile civilizații scrutează marginile galaxiei, speranța de viață crește. Francezii încearcă în mod concertat să elimine discriminările de salarizare la care se pare că sunt încă supuse femeile în favoarea bărbaților, pe aceleași slujbe... În timpul ăsta, ce este România? - teritoriul în care se moare mușcat sau mâncat de câini.

Disproporția e uriașă între contribuția noastră reală, incontestabilă, la imaginea de căcat mereu proaspăt pe care o avem în lume - o proiectăm și o întreținem, fie că vrem noi sau că nu vrem să recunoaștem - și așteptarea fantasmagorică, de țoape romantice, exaltate și isterice, de a fi tratați cu deferență și aleasă considerație de ceilalți. Să admitem că nu vorbele aruncate aiurea sau textele de genul celui de față ruinează „imaginea” unei nații, ci faptele noastre, felul cum respectăm sau nu respectăm contractele, tratatele, termenele, comportamentul nostru în raport cu ceilalți, standardele joase pe care ni le impunem (vezi tendința noastră consolatoare de a ne compara mereu cu state care sunt situate mai prost). Părerea mea este că nimic nu defăimează mai grav o țară ca neseriozitatea guvernanților dublată de cea a populației, pantomima ca practică cvasi-generală, tergiversarea (sau decizia pripită în privința) chestiunilor ce afectează viitorul mai multor generații.

Sunt numeroase recomandările europene importante la care România nu s-a aliniat încă (de la domeniul fiscal până la fumatul în spațiile publice). Educația națională este în derivă, poate eșuată, așa bolognizată cum o știm. Avem, în schimb, lege pentru protecția câinilor comunitari! Lege care nu educă, nu responsabilizează pe nimeni, care nu încurajează adopția sau sterilizarea animalelor de la domiciliu, nu elimină sursa vagabondajului și a înmulțirii, dar care penalizează tratamentul „inadecvat” aplicat acestora. Și astfel încremenește în proiect orice bună intenție.

În locul acelor părinți nenorociți pe viață, la ora asta aș fi organizat potere de pedepsire prin oraș. Cartier după cartier, câine după câine. Cu bâte, cu puști, furci și topoare. Prada aș înșira-o la poarta primăriei sau a oengeurilor spălătoare de bani. Într-o țară evident neguvernată, cum e România, ce altceva rămâne de făcut? Rămâne dreptul de a pleca (nu în America), de a muri în anonimatul tău furios sau de a-ți face singur un minimum de dreptate. În rest, contăm pentru guvernanți exclusiv ca plătitori de impozite și massă electorală ce le conferă lor un simulacru de legitimitate & o brumă de reprezentativitate. Păi, ia să nu mai contăm! Eu cred că putem și fără politică, și fără conducere centralizată. Înapoi la orașul-stat. Sistemul statal de anvergură națională e o idee insolvabilă ce naște zilnic tot soiul de monștri și monumente de indiferență.

Yukimi Nagano

Yukimi Nagano

O voce superbă, superbă, superbă, ce sună ca și când un întreg convoi de sclavi negri ar hummm în cor tulburând sângele care-i irigă corzile vocale. O execuție jazzistică de-o lascivitate felinică & plictisă, moale, buzoasă, răgușită, întinzătoare pe toate saltelele, canapelele și recameurile din preajmă. O jelanie îndărătnic senzuală. Totuși, cu nedisimulată uluială o spun, am bucuria să scriu aici nu despre o negresă cu acte, ci despre o suedeză de origine japoneză (cu ochi verzi) - Yukimi Nagano! Colaboratoare strălucită a proiectelor Hird (Keep You Kimi) și Koop. Sigur, n-o să ascund că sunt un pic ipocrit și că ascultăm Hird din fragedă tinerețe, de când lumea; am pătruns, de fapt, în new jazz prin ușile larg deschise de unii ca Hird, Koop, St Germain (Navarre), Waldeck, Micatone și alții asemenea. În fine, nu jazz numai bun de Midsommar. Fân din prima coasă. Dar ce departe e Midsommar-ul...

Trăducători

Atenție sporită și la Maria și Ion Nastasia, traducători din germană (Lumea de ieri de Stefan Zweig, Ungurii de Paul Lendvai)!

Urmează o mostră (nu-s mai multe aici, deși am găsit, pentru că nu agreez să-mi tot fărâmițez lectura, adunând exemple de traducere bună într-o română proastă) din Ion Nastasia:

"Autorul imnului național unguresc și a mai multe opere..."

Oroarea de mai sus e cu repetiție în volumul despre unguri.

Dintr-o discuție

Crezi că gândirea unui Putin o depăşeşte pe aia a unui golan de cartier? Nicidecum! Aşa gândesc mulţi "mari" ai lumii. Doar nivelul e altul. Iar jungherul este înlocuit de rachetă. Şi ei se scarpină la penis ca orice manelist. În semn de „bărbăţie”. Penisurile lor sunt, de fapt, rachetele cu focoase nucleare. Iar gagicile - ţările din jur.

Cuvinte care ne iubesc

„O fată frumoasă, dar de o frumusețe atât de străină încât la început de tot n-o poți înțelege, o frumusețe care te amuțește când te uiți la ea, făcându-te într-un mod inexplicabil să te simți descurajat.”

(Gustav Meyrink - Golem, ed. Univers, trad. Teodor Fleșeru)

***

Da, o descriere ce grăiește mai mult decât înșiruirea pedantă de amănunte fizionomice exacte: nas în vânt, ochi mari și migdalați, buze bine conturate, pomeți proeminenți etc. Îmi pare o pretenție cu totul arogantă să-ți închipui că, binecuvântat de întâlnirea cu Frumusețea, ai putea s-o descrii precis, academic, prinzându-i miezul într-o matriță lexical limitată. 

Ar mai exista, însă, o cale, acceptând că nu ne putem împotrivi epuizantei ispite de a o imortaliza, de a o închide într-o imagine fixă: a încerca să înfățișezi felul cum o frumusețe se reflectă în tine. Să realcătuim fața în raza căreia ne-am „ars” din rămășițe de impresii, din tușe aproximative. Câți n-am cunoscut senzația de paralizie, prinși în siajul unui chip hipnotizant? Micile imperfecțiuni, micile asprimi de care ochiul se agață pentru ca, milimetri mai încolo, să-și dea drumul într-o alunecare lină pe curbele cu adevărat armonioase ce nu permit vrajei să se risipească. Ceva similar, probabil, doar cu sentimentul de necuprindere, de prăbușire, care ne cutreieră când încercăm să ne închipuim hotarele universului.

Da, fetele de acolo, de afară, din stradă, sunt din ce în ce mai frumoase. Aveți ce invidia. Aveți de ce amuți și a vă lăsa stăpâniți de acea creativă descurajare senzuală de care mai pomenisem și eu pe acest blog.

Cu amuzament amar mă gândesc că nici cei mai plini de sine atei, mândri de inapetența lor față de mistică, convinși că orice pe lumea asta e explicabil, nu sunt scutiți de cea mai sălbatică dintre idolatrii în momentul în care, prinși pe picior greșit, în viața lor până atunci ordonată după criterii „exclusiv” raționale (deși nu există așa ceva!), dau nas în nas cu frumusețea deconcertantă. Toată știința lor veselă, micile ritualuri de pură sorginte superstițioasă (nu le-ar recunoaște) cu care-și împresoară știința ca să o păzească - spulberate în confruntarea cu pasiunea pentru un chip frumos. Mai devreme sau mai târziu. 

Abia atunci vor afla și ei ce este o „experiență religioasă”. Și nu mă refer la legătura cu divinul, cu supranaturalul, ci la subjugarea completă (și efemeră, căci această religie e nestatornic politeistă, cu un număr variabil de zeități) față de infinita putere de vrajă a unei alcătuiri fizionomice fără cusur.

Țara mădularelor neliniștite sau India still doesn't get the picture

India. Violurile deja tradiționale comise asupra străinilor (și nu numai) se țin lanț. Brutalitatea siluirii nu are nimic de-a face cu dorința erotică ori cu sexul. Are cu un complex de putere și de dominare. Cu ura. Penisul-bâtă, penisul armă albă (neagră) - intenția este să spurce pe unde trece, reducând femeia la stadiul de recipient, de suport. Până și animalele se amușină preventiv, își testează receptivitatea, obținându-și reciproc acordul, înainte de a trece la reprobabila faptă. Legat de India, în schimb, a afirma că violul face parte din pachetul turistic exotic nu e o răutate gratuită, ci un adevăr: violența sexuală este inseparabilă de stratificarea societății, violul fiind adeseori o manieră prin care castele „superioare” își impun potența socială (Le Monde, vineri, 26 iulie 2013).

Când veneticii sunt prea puțini la număr pentru potența debordantă a neamului masculin indian (ce e neamul indian? e puligam?), pentru surplusul lor de spermă sacră, iar vacile prea înalte pentru ei, localnicii se mulțumesc și cu fete pământene, din castele paria. Viteji cum îi știm, acești atleți ai sexului pe furate, purtători de pule de cal, aleg ca victime întotdeauna ființe omenești fără apărare. Și atacă în haită.

AFP/Le Monde

Cum occidentalii vor fi în continuare fascinați de acest tărâm nedomesticit și vor constitui mereu un leac gourmet pentru întunecatele penisuri semețe ale indienilor, what are we going to eat?, cei mai nesățioși dintre băștinași își vor putea găsi lesne alinarea, după o mică răfuială ierarhizantă în cadrul găștii, în vreun trup alb, fraged (sau copt) de europeancă naivă. Sosită în marea Indie ca să se, nu-i așa, spiritualizeze. Sau sosită cu onegeul. Căci e de notorietate faptul că-i suficient să te afli în treabă în India, să-i respiri cu tehnică aerul infect, pentru a deveni un strop de guru, un sfertoguru, un guruț măcar. Un om care a acumulat niște... profunzimi, adică. Același nu vei mai fi, în veci. Dacă te mai și violează mortal un indian puternic, mascul atroce, poți apoi afirma fără teamă că te-a apucat Vishnu de un picior. Plocon.

Nu că România s-ar situa mai sus în top, dacă ne amintim numai de soarta crudă a japonezei agățată la aeroportul Otopeni de un jeg de-al locului - rasă pură, românească. Și apoi ucisă. În România, dacă nu te mușcă câinii maidanezi, te ia taxiul. Ideea e că la desinație nu mai ajungi.

Totuși, suntem departe de a atinge performanțele sportive ale indienilor la proba aruncării cu penisul. Neam eroic, indienii ăștia. Neam curajos. Nu laș. Dar nici naivilor benevolenți care se încumetă să-i tot frecventeze, asiduu, în căutarea metafizicii pierdute, a toleranței meditative, a salvării sufletului în șapte pași & a deprinderii ritualului defecării igienice din stând pe vine, nu le cânt eu strunele. 

Acest text își are fix tonul și limbajul pe care-l merită orice mascul, grup, castă, cartier sau nație ce cunoaște o rată astronomică a violurilor și agresiunilor fizice asupra femeilor. Încă disprețul meu față de bărbații care abuzează fizic sau terorizează psihic femeile (lor sau pe cele pe care nu le pot, altfel, avea) nu a găsit cuvintele cele mai potrivite!

Link: Puligamul indian - New York Times

Rânduiala

Soartă vitregă au tații... În timp ce calea către distingerea esenței unei mame e strict legată de prezența ei (mama ne învăluie, mama e întotdeauna sigură, mama ne conține), tatăl e prețuit (valorizat) în mod serios mai ales când e absent, plecat, sau când nu mai e. Tatăl absent e tatăl zeu. Greșelile sale flagrante sunt sanctificate, transformate în pilde, provoacă accese vinovate de recunoștință tardivă, emoții reale și lacrimi. Tatăl lipsește crunt de tot în clipele în care îmi vine să(-mi) discut istoria cu el (evenimente controversate, lideri duali, oportunități pierdute). Atunci se înfățișează și mai acut ce mare nevoie e de un tată ca să te confirme, ca să simți cu impietate că-l depășești.

▶ Laurent Garnier - Acid Eiffel [Unreasonable Live @ Elysee Montmartre] - YouTube

▶ Laurent Garnier - Acid Eiffel [Unreasonable Live @ Elysee Montmartre] - YouTube

Unul dintre cei mai mari producători de techno ai lumii, legendă în carne și oase acest Laurent Garnier. Mi-a extaziat anii douăzeci. Un francez de foarte bună de calitate. Nu se mai găsesc din ăștia pe rafturi. Luați de vă uitați ce fel de acid excretează. Oh boy, oh vaci. Oh, zei!

Farmecul incontestabil al prostiei vide

Călătoriile și oamenii frumoși din stradă, ca antidot pentru răul de viață (sau pentru sehnsucht). Când a călători nu e la îndemână, a-ți scălda ochiul în frumos - în perfecțiunea vidată de orice alt sens decât acela de a fi (a se lăsa) privită, frumusețea vidă, frumusețea proastă - rămâne un spectacol vizual de luat în seamă. Gumă de mestecat pentru senzualitate. Singura sechelă - un ușor & suportabil regret tonifiant.

Explozie de mușcate pe stradă

C.S./iulie 2013

Indispus de carne. De-ar fi o egală plăcere în a trăi din legume și cărți... Mă răzvrătesc împotriva cărnii. Dar nu voi deveni nicicând un vegetarian din mila față de animale, asta nu. E doar durere, plăcere și neputință în carne. Creierul irosește atâta energie vestind durerea, întreținând-o, făcând-o să persiste, doar-doar pricepem să ne ferim (sau să ne aruncăm în brațele ei); citește în aerul aparent netulburat din jur varii „semne ale vremii” care ar putea s-o provoace, totul spre binele nostru. Anticipează. Deschide ochi și nări, inflamează pupile. Le deschide larg, freamăt în van, oftaturi resemnate, petrecerile din priviri. Colecția de chipuri nefolositoare, ținute în buzunarul ascuns din căptușeala hainei. Chipuri ce trec în grabă, ce nu se opresc, nu.

Sâmbăta, soarele se ridică în deplină liniște peste oraș, cu obrazul spălat și un zâmbet în colțul gurii. Vara, soarele n-are dinți. Văduviți de succesiunea amorțitoare a tabieturilor din cele cinci zile cu program fix, oamenii își caută de treabă. În rochițe ușoare, scurte și umflate, levitând fără foșnet împrejurul feselor, ca și cum s-ar feri să le atingă, neoamenii se îndreaptă către ștrand. Pielea, toți porii căscați în așteptarea culorii - carnația. Alunițele se înghesuie constelate, disputându-și spațiul îngust dintre umeri.