duminică, 6 octombrie 2013

Grandoarea și alte suferințe

Nevoia de măreție a oricărui muritor, încăpățânat să mențină o distanță magică față de finitudinea sa, e o formă de boală sufletească (psihică). Fără șanse de cură într-o instituție de profil. Ecoul unui nimic răsunător - greu de amuțit prin medicație.

Iar când măreția e înțeleasă ca o înstăpânire asupra celorlalți, trista afecțiune a omului subjugat de spectrul ei este deja o certitudine. Pentru nefericiții ăștia, anonimatul, viața simplă sau prizonieratul într-un profil social „discret” sunt sinonime cu vidul teribil pe care-l poartă înăuntru. Ceva de evitat, de neprivit în ochi. Îi înfricoșează numai gândul la asta.

Cu toate că eu, unul, nu mă simt hărăzit pentru angajamentul total, în nici un caz pe termen lung, asta nu mă împiedică să intuiesc că singura măreție pe potriva muritorului (creștin sau nu) e aceea a renunțării la sine pentru a se dedica celorlalți. Umilința și uitarea de sine în slujba celor nenorociți, la fereală de lumina reflectoarelor, sunt piscul unicei grandori pe care omul este în măsură să o atingă pe parcursul unei vieți.

Domnia, setea de a domina, de a sta mereu deasupra, delirul șefiei, spaima surdă, neîncetată, a pierderii privilegiilor aduse de putere, căderea din funcție percepută ca o Repetiție (anticipare) a morții însăși, beția autorității întreținute prin mijloace malefice - sunt alte forme nerecunoscute, socialmente acceptabile, ale suferinței psihice. 

2 comentarii:

Anonim spunea...

Ai scris foarte frumos, Cristian!

Cristian Sirb spunea...

Multumesc, Anonimule.