duminică, 25 august 2013

Cuvinte care ne iubesc

„O fată frumoasă, dar de o frumusețe atât de străină încât la început de tot n-o poți înțelege, o frumusețe care te amuțește când te uiți la ea, făcându-te într-un mod inexplicabil să te simți descurajat.”
(Gustav Meyrink - Golem, ed. Univers, trad. Teodor Fleșeru)
***
Da, o descriere ce grăiește mai mult decât înșiruirea pedantă de amănunte fizionomice exacte: nas în vânt, ochi mari și migdalați, buze bine conturate, pomeți proeminenți etc. Îmi pare o pretenție cu totul arogantă să-ți închipui că, binecuvântat de întâlnirea cu Frumusețea, ai putea s-o descrii precis, academic, prinzându-i miezul într-o matriță lexical limitată. 

Ar mai exista, însă, o cale, acceptând că nu ne putem împotrivi epuizantei ispite de a o imortaliza, de a o închide într-o imagine fixă: a încerca să înfățișezi felul cum o frumusețe se reflectă în tine. Să realcătuim fața în raza căreia ne-am „ars” din rămășițe de impresii, din tușe aproximative. Câți n-am cunoscut senzația de paralizie, prinși în siajul unui chip hipnotizant? Micile imperfecțiuni, micile asprimi de care ochiul se agață pentru ca, milimetri mai încolo, să-și dea drumul într-o alunecare lină pe curbele cu adevărat armonioase ce nu permit vrajei să se risipească. Ceva similar, probabil, doar cu sentimentul de necuprindere, de prăbușire, care ne cutreieră când încercăm să ne închipuim hotarele universului.

Da, fetele de acolo, de afară, din stradă, sunt din ce în ce mai frumoase. Aveți ce invidia. Aveți de ce amuți și a vă lăsa stăpâniți de acea creativă descurajare senzuală de care mai pomenisem și eu pe acest blog.

Cu amuzament amar mă gândesc că nici cei mai plini de sine atei, mândri de inapetența lor față de mistică, convinși că orice pe lumea asta e explicabil, nu sunt scutiți de cea mai sălbatică dintre idolatrii în momentul în care, prinși pe picior greșit, în viața lor până atunci ordonată după criterii „exclusiv” raționale (deși nu există așa ceva!), dau nas în nas cu frumusețea deconcertantă. Toată știința lor veselă, micile ritualuri de pură sorginte superstițioasă (nu le-ar recunoaște) cu care-și împresoară știința ca să o păzească - spulberate în confruntarea cu pasiunea pentru un chip frumos. Mai devreme sau mai târziu. 

Abia atunci vor afla și ei ce este o „experiență religioasă”. Și nu mă refer la legătura cu divinul, cu supranaturalul, ci la subjugarea completă (și efemeră, căci această religie e nestatornic politeistă, cu un număr variabil de zeități) față de infinita putere de vrajă a unei alcătuiri fizionomice fără cusur.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Totul pe lumea asta este explicabil, totul sub soare şi totul dincolo de soare şi stele. Presupun totuşi că unele lucruri, precum imboldurile dulci ale extazului amoros, îs prea gingaşe, delicate, "înălţătoare", prea aducătoare de desfătare sufletului romantic care le şi vede izvodite din preaplinul mistic al sferelor celeste, veritabile scântei ale dumnezeirii în om. Şi ca atare intruziunile indiscrete şi ireverenţioase ale prealumeştii curiozităţi şi scrutării ştiinţifice într-un asemenea spaţiu prohibit profanilor şi mojiciei materialiste nu pot fi privite decât ca pângăririre şi mişelie.
Totuşi trăim vremuri plebeiene..."trăirile" mistice nu mai au trecerea de odinioară, ba chiar îs trivializate, scoborâte din tăriile ceriului şi zvârlite în plan lumesc, ţintuite pe tapetul fenomenelor biochimice. E o imagine (poate) întristătoare...nimănui nu-i place să audă că fiorurile "indicibile" ale dragostei îs doar realizarea (prin mijloacele specifice) instinctului de perpetuare a speciei şi că nu se deosebesc prea tare de alte fenomene similare întâlnite şi la rudele noastre mai umile din regnul animal (ca de pildă broaştele).
Totuşi, toate astea nu înseamnă că "vraja" s-a stins.

cristians. spunea...

Amin! Whatever that means...