Putorile nu au făcut duș astă seară, copii! S-au întors de la părinții lui/părinții ei, purtând pe chip conștienți până la greață micile și lipicioasele particule de salivă expulzate de suflul pătimaș al mamei soacre/tatălui socru odată cu vorbele degeaba rostite. Neamuri adunate laolaltă - ca să-i vadă, aduse de curiozitatea morbidă de duminică, de spaima nimicului dinaintea zilei de luni.
Ce înseamnă, ce înțelegem noi prin acest „putorile”? Înseamnă, înțelegem, picioare pe catalige și ochi umbroși. Priviri distante, cel mult distrate. Prințese de apartament. Superficialități de vară, în condițiile în care toată lumea umblă în fundul gol. De vară până seară.
Paginile mi-s lipite. Aștept un lector bun, să fiu scormonit; lectorul acela dispus să se lase în voia literelor. Mă feresc, mă vâr pe sub masă, ies.
Nu dau peste nimeni. Schimburi de priviri de acreditare. Priviri drept înainte. Doar priviri. Ploaia ne îmbracă la loc, lumea se stâmpără cu un fâs caracteristic. Miroase a iasomie, ceea ce nu-i posibil, așa că aleg să mă întorc acasă alene (la modul alene? - ar scrie limbuții limbii), teniși roșii în picioarele mele albe, victoriene, ațâțâtor roșu, vin printre case. Tufișurile mi se adresează cu domnule.
Zebrele se scutură sub pașii mei, dungile lor proaspăt vopsite strâmb, eu reușind să fiu conștient tot de al cincilea pas, pe ceilalți să-i mai și uit, altfel o să umblu iarăși țeapăn, crispat, cu timiditatea ițită, vânturând din brațele lungi mai mult decât cere estetica străzii și înclinarea către zeflemeaua facilă a unora, ocupați cu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu