Trecători. Într-o zi își prinde părul ei puțin, fuioros și slab, în altă zi îl lasă în treaba lui, desfăcut - fata cea calmă, țigara aprinsă între degetele ca niște bețișoare chinezești, cuplul grăbit (vecini, colegi, amanți?) de la șipatruzecișicinci, ea are ochi mari, albaștri-indigo, de la consumul de Mirodenie; o front office girl cu genunchii copleșiți de răspunderi, îngreunată de lungimea și căldura zilei de vară, albă și neștiutoare, suferindă, doamna care umblă vreme de o săptămână în aceeași fustă neagră cu buline albe, ținând companie unui domn, tot cam de vârsta ei, care abia poate ascunde că nu o mai vrea prin preajmă, dar eu l-am ghicit: îi răspunde întotdeauna de peste umăr, fără să o privească, grasul uriaș, bonom, pasul său uriaș, sportiva pitică și coapsele-i sculpturale, disproporționate, de fotbalist, gimnazistele în teniși (aceiași teniși abuzați) și colanți negri, roși în fund și între picioare, lucioși, dungați sau cu model leopard. Manechina de la miezul nopții, trup fără greș, chip de răzgâiată.
Să-mi beau cafeaua, dimineața, sorbind-o odată cu trecătorii. Să-mi iau cafeaua, neinvitat, împreună cu ei. Să dau buzna în strada lor, să le citesc fizionomiile, să le zgândăresc ciufuțenia de dimineață, să-i fac să se simtă priviți, invadați, să le fur direct de pe buze firavele zâmbete matinale, să mă amuz cu micile lor tabieturi, pe care ei le credeau neobservate. Și-n tot acest timp să nu părăsesc locul meu comod, de dincoace de fereastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu