Abia-şi sfârşise vorba, şi deja se afla aproape goală, cu flacăra prelingându-se pe pielea-i arămie. "Mereu am tot vrut să te văd aşa, cu pielea de pe pântece adâncită, de parcă ai fi făcută din metal." Şi, mai înainte de a-mi da seama că vorbele mele păreau de prisos în faţa goliciunii ei, rămase nemişcată, încălzindu-se la lumina sfeşnicului, şi spuse: "Uneori cred că sunt de metal". Păstră o clipă de tăcere. Poziţia mâinilor ei deasupra flăcării se schimbă uşurel. I-am zis: "Uneori, în alte vise, am crezut că nu eşti altceva decât o statuie de bronz de prin vreun colţ de muzeu. Poate de asta ţi-e frig." Iar ea spuse: "Câteodată, când dorm pe partea inimii, simt cum pielea mi se aspreşte. Simt cum trupul mi se goleşte şi pielea mi se face ca o foiţă de metal. Atunci, când sângele îmi zvâcneşte înlăuntru, simt de parcă cineva mi-ar bate cu degetele în pântece şi-mi aud sunetul de aramă în pat. De parcă aş fi aşa cum spui tu, din metal laminat". Se apropie şi mai mult de sfeşnic. "Mi-ar fi plăcut să te aud", i-am spus. Iar ea zise: "Dacă o să ne întâlnim vreodată, pune-ţi urechea în dreptul coastelor mele, când dorm pe partea stângă, şi ai să mă auzi sunând. Totdeauna mi-am dorit s-o faci odată şi o dată."Gabriel García Márquez - Ochi de câine albastru, RAO, 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu