Faliment

Criza a sosit numai bine. Pe mine mă chinuia plăcut, în tot cazul, dorinţa obsesivă a falimentului. Mă curta, cu peţitori pregătiţi la poartă, ispita spulberării orânduirii celei fără farmec: a fişierelor, a solicitărilor de cotaţii, a arhivării, a amabilităţii veşnice. Să mă întorc în încropeală, să-mi repornesc mintea, scoţând-o din păienjenişul celor 8 ore inflexibile. Să cultiv ciuperci albe în grajdul cel betonat, rămas de ani de zile fără marhăle lu' bunu', şi să le vând en gros la supermarket. Să fiu aproape un parazit. Să redevin un individ şi nu un „membru al echipei”. Voluptatea rătăcirii prin anonimatul cretinizant al marii organizaţii s-o las în seama celor cărora le e frică să rămână singuri cu ei înşişi, celor care au ajuns să creadă că redempţiunea şi nemurirea pot fi obţinute trecând printr-o carieră reuşită, „strălucitoare". Cum eu nu pot fugi din proprie iniţiativă afară din organizaţie, încă fascinat de fluturaşul de salariu, aştept tăcut falimentul. Dau un Richard şi un Godot pe un faliment. Când singura distracţie, singurul amănunt născător de ceva ce seamănă a duh dintr-un birou este încercarea zilnică de a vâna o muscă ameţită, luată prin surprindere de venirea toamnei, îmi rezerv dreptul de a tânji cu putere să ies, să plec.