Organizatorii l-au numit, pretenţios, Festival. Nu e aşa, degeaba au adus şi instalat un oarece cort de spectacole şi au dat drumul, româneşte, la fumăraie, cele 10 standuri cu butelci şi butoiaşe de vin, drapate cu tulpini de trestie nu au reuşit să se ridice la înălţimea pompoasei denumiri - Festivalul Vinului. Dar m-am simţit în Arad ca
acasă. Poate lumina aceea ca de dimineaţă mult prelungită, poate străzile fără maşini, fără oameni. Poate minunea de a-mi auzi paşii pe pavaj, în plin centru.
Un colţ de parc Eminescu (mă irită intens prinuzuitarea acestui nume, Aradul are celebrităţile sale), în spatele Palatului Administrativ, imediat lângă făţosul şi
jugendstilizatul Palat al Culturii. O frumoasă cruce-monument, pe stil vechi. Tarabele, în careu, în jurul crucii, lume în straiele cele bune, doamne, domni, pipiţe care au simţit că e rost de
catwalk. Soare lung, oră incertă, frunze rare, fum molcom. Ţărani în haine sport amestecă impasibili, dar cu coada ochiului la noi, în căldări: fasole cu ciolan, gulaş, varză acră. Vin fiert la ceaun. Vinul buuun! De Mîsca, de Miniş (
Wine Princess), de Pâncota - vin melancolic, maturizat pe îndelete sub soarele apusului, vin roşu de dealuri Vestice, din Podgoriile Aradului. Înainte vreme, Podgoria era ţinută laolaltă de un drum de fier, străbătut de un tramvai verde, electric. Acum, linia smulsă, tramvaiul - amintire.
Cramele nu-şi scoseseră toate vinurile la prezentare, ce stupid! Minişul nu adusese la vedere
burgundul său pietros. Nici măcar sub tejghea. Doar dacă încercaţi pe Mărăşeşti, fosta Goga, la vinoteca noastră. Cumpăr un
pinot noir şi o
cadarcă. După care, le-am purtat prin oraş ca pe parfumuri. Oraşul era larg, îşi deschisese duminicii străzi neumblate. Şi, pe la orele două ale după-amiezii, slobozise din lanţ vânticelul acela subţire, de pe Mureş, ce alungă subprovincialii pe la casele lor. În paralel, se desfăşura în oraş un festival de etnojazz, prilejuit de zilele Cehiei (în zonă, există o semnificativă comunitate cehă şi slovacă) şi Festivalul de Teatru Clasic. Atât! Anticariatul era deschis până sâmbăta, inclusiv. Doi pereţi cu cărţi şi unul cu o cortină bleumarin. Orarul mi-a plăcut. Dar poza lui a nimerit la altă postare.
Organizatorii l-au numit, pretenţios, Festival. Nu e aşa, degeaba au adus şi instalat un oarece cort de spectacole şi au dat drumul, româneşte, la fumăraie, cele 10 standuri cu butelci şi butoiaşe de vin, drapate cu tulpini de trestie nu au reuşit să se ridice la înălţimea pompoasei denumiri - Festivalul Vinului. Dar m-am simţit în Arad ca acasă. Poate lumina aceea ca de dimineaţă mult prelungită, poate străzile fără maşini, fără oameni. Poate minunea de a-mi auzi paşii pe pavaj, în plin centru.
Un colţ de parc Eminescu (mă irită intens prinuzuitarea acestui nume, Aradul are celebrităţile sale), în spatele Palatului Administrativ, imediat lângă făţosul şi jugendstilizatul Palat al Culturii. O frumoasă cruce-monument, pe stil vechi. Tarabele, în careu, în jurul crucii, lume în straiele cele bune, doamne, domni, pipiţe care au simţit că e rost de catwalk. Soare lung, oră incertă, frunze rare, fum molcom. Ţărani în haine sport amestecă impasibili, dar cu coada ochiului la noi, în căldări: fasole cu ciolan, gulaş, varză acră. Vin fiert la ceaun. Vinul buuun! De Mîsca, de Miniş (Wine Princess), de Pâncota - vin melancolic, maturizat pe îndelete sub soarele apusului, vin roşu de dealuri Vestice, din Podgoriile Aradului. Înainte vreme, Podgoria era ţinută laolaltă de un drum de fier, străbătut de un tramvai verde, electric. Acum, linia smulsă, tramvaiul - amintire.
Cramele nu-şi scoseseră toate vinurile la prezentare, ce stupid! Minişul nu adusese la vedere burgundul său pietros. Nici măcar sub tejghea. Doar dacă încercaţi pe Mărăşeşti, fosta Goga, la vinoteca noastră. Cumpăr un pinot noir şi o cadarcă. După care, le-am purtat prin oraş ca pe parfumuri. Oraşul era larg, îşi deschisese duminicii străzi neumblate. Şi, pe la orele două ale după-amiezii, slobozise din lanţ vânticelul acela subţire, de pe Mureş, ce alungă subprovincialii pe la casele lor. În paralel, se desfăşura în oraş un festival de etnojazz, prilejuit de zilele Cehiei (în zonă, există o semnificativă comunitate cehă şi slovacă) şi Festivalul de Teatru Clasic. Atât! Anticariatul era deschis până sâmbăta, inclusiv. Doi pereţi cu cărţi şi unul cu o cortină bleumarin. Orarul mi-a plăcut. Dar poza lui a nimerit la altă postare.
3 comentarii:
Duminică după-masă, la reîntoarcerea din Timişoara am trecut prin parc să văd care-i atmosfera. Prea liniştită... parcă era ceva sărbătoare a pensionarilor... Şi era şi destul de puţină lume. Am stat vreo 10 minute doar.
Am locuit la Arad citeva luni in 2002. Mi-ai adus aminte de lumini, strazi, senzatii...
A fost frumos.
Aradul e, de regulă, rece cu "străinii". Alteori, îl simt chiar ostil. Nici chiar eu nu mă simt 100% de-al casei. Foarte greu să-i intri în graţii. Duminică avusese bunul simţ să-şi ţină oamenii prin case şi să-mi lase străzile numai mie.
Trimiteți un comentariu