Odată am vrut să scriu despre dragostea de sine între necesitate şi patologie. Nu m-am mai făcut psiholog, între timp, pentru că nu mi-a plăcut ideea să învăţ prostia aia de manual de liceu pe de rost ca să pot accede la Uni. Nu pot atinge scopuri, oricât de dragi, dacă metodele impuse îmi par absurde - vezi memorarea ca unică metodă de aşa-zisă învăţare. Nu am capacitatea de a toci, de a buchisi mecanic. Şi pe vremea mea, în '93, era musai să procedezi aşa ca să pătrunzi în strâmta şi ipocrita lume universitară românească. Am dat examenul şi am picat fericit. De atunci, cred că am citit jumătate (şi ceva pe lângă) din bibliografia necesară în 4 ani de facultate, fără să fi fost student. Unele, citite cu rost, altele - fără. Pe vremea mea, intrau la Fac de psi mai ales fetele curăţele, înguste, de famelie bună şi tocilare ale clasei. Nu s-a ales nimic de intenţiile mele.
În comedia lui Shakespeare (Twelfth Night) este evident, atât pentru Olivia, cât şi pentru public, că dragostea pentru sine a lui Malvolio şi tendinţa lui de a trăi micile desconsiderări ca pe atacuri devastatoare sunt semne că acesta este "bolnav". În practica psihiatrică contemporană, totuşi, distincţia între gradele sănătoase şi cele patologice de narcisism este dificilă. O anumită măsură de dragoste de sine nu este doar normala, ci şi de dorit. Totuşi, delimitarea clară pe linia continuum-ului consideraţiei de sine a momentului în care narcisismul sănătos devine patologic nu este usor de identificat.[...] ("Tratat de psihiatrie psihodinamica", Glen O. Gabbard, Editura Trei, 2007)
To St. Augustine, self-love is the fundamental principle of the civitas terrena, the worldly state of politics and power, as opposed to the civitas Dei, which is founded upon the love of God. Thus, amor sui has political implications in the basic sense of the word: in his very solitude, the self-lover craves to be praised and honoured by others, entering upon a relationship of dominance and flattering submission, of adoration and command, with his fellow-sinners. (Leimberg, Inge. "'M.O.A.I.' Trying to Share the Joke in Twelfth Night 2.5 (A Critical Hypothesis)." Connotations 1.1 (1991): 78-95. )
Hiram Haydn, discussing Renaissance views of "humour," quotes the earlier version of Every Man in his Humour (1601): "[humour] is a monster bred in a man by selfe loue, and affectation, and fed by folly."
6 comentarii:
dragostea de sine trebuie sa existe, de altfel cum a existat si pina acum; doar prin aceasta vom fi capabili sa pasim cu daruire spre lume fiind mai purificati...
in ceea ce priveste psihologia...e o chestie buna doar k nu intotdeauna facultatea iti da totul :))
Heee, uite ce post tonic! Mulţam, Nadia!
Tot asa-i cu studentele psy, ca pe vremea ta. Nu ca persoana de fata se exclude :)
Dragostea de sine e cea fara de care nu putem nici sa iubim, nici sa ne bucuram de iubirea altora.
Daca nu ne iubim pe noi devenim o pacoste pentru ceilalti. Cine nu se iubeste pe sine cauta sa gaseasca supliniri (si ele nu exista!) de la altii. Altii sint mereu referinta, de la ei vine puterea, cu ei pleaca rostul. Nimeni nu ar trebui impovarat astfel.
Eu mi-as fi dorit sa ma fi invatat cineva cum sa ma iubesc inainte sa fi apucat sa iubesc pe altii.
Dar, niciodata nu e prea tirziu.
Nu stiu daca din punct de vedere teoretic/academic cele de mai sus sint pertinente, dar reprezinta experinta mea, si cum spuneai tu, si sa aiba numai valoarea unei marturisiri, si tot valoreaza ceva:)
Mai e o primejdie dinspre cei care nu-s capabili să se iubească, poate aţi formulat-o altfel şi mi-a scăpat: au convingerea păguboasă că sunt DE NEIUBIT. Asta îi face acri, ursuzi. De neiubit...
Nu, nu o formulasem, dar asa e, intr-adevar.
Trimiteți un comentariu