O carte bună tradusă ciudat

Între încărcat şi suplu, scrisul lui Martin Walser se află într-un echilibru care nu are nimic de-a face cu calea de mijloc, soluţia împăciuitoare, ci cu o serie de dezechilibre. Greu de decis, de altfel, dacă Walser scrie pentru cititor sau împotriva cititorului. Clar, scrie incomod, răscoleşte prin probleme nerezolvate, încuiate, face asta cu un zîmbet sardonic de printre rînduri. Dar cercetează camerele încuiate ale fiecăruia şi cu milă şi înţelegere, camuflat de personajele înfrînte, inadaptate, neputincioase.

Însă bivalenţa scrisului unui autor nu justifică, oricît de atenuantă ar fi circumstanţa, o traducere neobişnuită, care mă face să mă întreb ce fel de limbă română este cea în care a fost tradusă cartea. De asemenea, faptul că e un autor dificil nu salvează volumul de care vorbesc – Vînătoare – de redactarea fără o minimă atenţie, cu erori atît de evidente, încît aş fi preferat să nu le observat, de ruşine că asemenea lucruri au putut scăpa unui ochi exersat, teoretic.

Recunosc, cu greu m-au lăsat stupoarea, iritarea, dezamăgirea să urmăresc personajul central al cărţii, Gottlieb, structura imaginară a relaţiilor sale cu alte personaje, semnificaţia acestor relaţii, distanţele obiectiv-subiectiv în propria referire la acest non-erou al Vînătorii. Gottlieb, un tată de familie instrumental, docil şi stîngaci, este prins în vîrtejul trezirii la o nouă maturitate. De-a lungul poveştii, ambalajul Gottlieb se umple de conţinut, începe să fie ceva. Începînd cu strălucitoarea scenă a seducerii lui de către teatrala, irezistibila Gisela, scenă a cărei tensiune este perfect surprinsă, Gottlieb se dezmorţeşte din el însuşi, cel fricos, şovăielnic, laissez-faire. Începe să simtă teribilul zid dintre el şi soţia lui, Anna, zid de care se lovesc lamentabil toate încercările lui de a fi conform modelului impus de ea. Intuitiv şi empatic, Gottlieb pare veşnicul fraierit, prostul plin de gînduri şi îndoieli, etichetat rapid drept nepriceput, bun de nimic.

Perspectiva oferită de Walser este tentantă, considerînd drumul deschis ideii că eşecul este condiţia autentică, iar presiunea pentru succes poate duce la ridiculizarea oricărui gest gratuit, care nu serveşte la nimic util. Cu atît mai mult este astfel subliniată lipsa de substanţă a unei lumi de utilităţi: nu doar Gottlieb este victima angoasei, a lui nu ştiu ce să mă mai fac. Fiecare personaj trăieşte drama nepotrivirii cu lumea, în felul fiecăruia, de la revoltele disperat-nereuşite ale Iuliei, fiica lui Gottlieb, pînă la privirea goală, moartă a Anettei. În ciuda străduinţelor traducătorului şi redactorului, cartea reuşeşte să transmită drama- ce se întîmplă atunci cînd oamenii nu se potrivesc unui tipar creat tot de ei:

„Vrei să spui ceva, dar nu e încă ceva precis, ar fi ceva mult prea izolat, vrei să spui imediat totul. Aşa că deschizi gura respectiv ţi se deschide ea singură. Dar de ieşit nu iese bineînţeles nimic. Rămîi mut, mut, mut. Nici cel mai mic geamăt. Dar această senzaţie care dă buzna dinăuntru în afară, această dorinţă de-a dreptul năvalnică de exteriorizare nu scade în intensitate atunci cînd îţi dai seama că ea nu duce mai departe de această deschidere extremă a gurii. Un fel de durere care devine din ce în ce mai limpede. ”

Recomand volumul lui Walser numai dacă aveţi destul curaj şi destulă răbdare să extrageţi, să intuiţi, să înţelegeţi poate greşit (nu dau scurta mea interpretare drept adevăr unic, atît timp cît nici nu sunt sigură cît de mult Vînătoare seamănă cu originalul), să treceţi peste proba necesară de a rescrie cartea în minte. De a o reformula fără expresii dubioase gen „avea aşa ceva ce îţi venea să îi iei din gură”, fără falsuri, fără ignorarea senină a unui sens.

-recenzie apărută şi pe bookblog -