Briza Gândului

Sau: cazuri în care un text din săraca presă de opinie autohtonă, nu necesită multe adnotări.

„Fuga în străinătate” nu s-a încheiat în 1989. Am vorbit în ultimii ani cu mulţi români care au fugit din ţară după Revoluţie. Ei nu erau neapărat nemulţumiţi că „n-aveau ce pune pe masă” sau că „nu li se dăduse un serviciu”. Ba, unii dintre ei aveau aici slujbe confortabile şi o viaţă tihnită. De ce aţi fugit? Din ură, răspund. Spun că n-au mai suportat. Ce n-au mai suportat este greu de spus într-un singur cuvânt – că e jeg pe străzi, că statul te umileşte, că mori cu zile în spitale, că ai de-a face cu un sistem de educaţie care favorizează pilele şi şpaga, că-n jurul tău colcăie de nesimţiţi şi nespălaţi. Zic că s-au săturat de România şi că n-o să se mai întoarcă niciodată. Şi, chiar dacă unii dintre ei dau afară peste exact aceleaşi probleme ca în ţară, chiar dacă au studii superioare şi uneori sunt nevoiţi să spele podelele după cei cu patru clase, strâng din dinţi, nu se mai întorc şi urăsc şi mai puternic. Au fugit din disperare, cu ruşinea de a fi român arzându-le faţa. Sunt nişte ratăciţi care pendulează între două lumi. Trăiesc drama că nu sunt acceptaţi de noua ţară, dar le e ruşine să spună că sunt din România. Se dau cehi, sârbi, polonezi sau unguri. N-au pic de patriotism în vene, în niciun caz nu patriotismul pe care l-au învăţat din cărţile de istorie de la şcoală. Problema lor nu se poate rezolva cu prime de instalare. Golul lor nu este de buget. Sunt oameni cărora ţara le-a rănit demnitatea şi mândria.

Mi-e ruşine că m-am născut în România”, spunea, în urmă cu ceva timp, într-un interviu pentru Gândul, Iulia Pohrib, şefa de promoţie a Facultăţii de Istorie a Artei din Bucureşti, proaspăt acceptată la Sorbona, Franţa, de unde promitea să nu se mai întoarcă. Interviul mi-a rămas în minte nu neapărat datorită răspunsurilor crude şi uşor teribiliste, dar, până la un punct, de înţeles, ale tinerei. Ce m-a uimit a fost ploaia de scuipaţi de pe forumul ziarului din partea celor cărora nu le este şi probabil că nu le-a fost niciodată ruşine că s-au născut în România. Cel mai puternic mesaj transmis fetei - „Rămâi, fă, în ţara ta!” – îmi dă senzaţia că Iulia va mai fugi încă mult timp de acum încolo. (Rămâi, fă, în ţara ta!)

Numai masochiştii şi imbecalizaţii (şi noi, laşii) nu se gândesc serios să părăsească gaura asta neagră, plaiul ăsta imposibil, duşmănos oricărei construiri temeinice de sine, neserios, vulgar, tranzacţional, pidosnic, colcăind de nepotism, numit, din 1859, România. Pentru motivele bolduite de mine mai sus aş pleca şi eu (dar sunt laş), aceleaşi motive l-au mânat pe prietenul meu, R.S., departe de casă. Nu neapărat b a n i i. Cu venituri modeste e mai uşor să te obişnuieşti decât cu bătaia de joc programatică. Nu că nu s-ar găsi amatori şi pentru asta.