Nu țin să mă amăgesc: mi se pare sau chiar m-am obişnuit să privesc o făptură femeiască fără a simţi nedietetica nevoie de a o înghiţi pe loc. Ştiu, în sfârşit, cum să-i ies din vâltoare şi cum să arunc un ochi sceptic asupra ei, asupra noastră. Am rătăcit pe undeva ochelarii mei de cal.O imagine dureroasă: un recall, cu taică-meu în faţa comisiei care împărţea posturile în învăţământul arădean, în urma reducerilor de activitate ale căror victime fuseserăm amândoi. Se îneca în vorbe, copleşit de sentimentul nedreptăţii care i se făcea tocmai lui - un om cu jumătate de viaţă dedicată educaţiei altora (plozilor nației). Şi vaca aia cu păr ca paiul dezhidratat şi nume de sudistă, rimând cu căcălău - inspectoarea generală, trona pe un podium în sala de festivităţi a Școlii Normale. Un personaj de sinistră amintire, de o vulgaritate aparte, deşi ai fi aşteptat altceva de la o profesoară de limba română... Eu - copil din nou. Tatăl meu - privind în sus la spălăciţii aceia care tăiau şi spânzurau (după cum le dicta mita) în şcolile judeţului - încurcându-se în cuvinte, bâlbâindu-se înecat de revoltă.
Sunetele de minimal călătoresc prin mine cu viteze ilegale, văduvindu-mă de idei, deraţionalizându-mă. Raţiunea, rămasă impotentă şi fără speranţă la intrarea în transă.
Aldous Huxley, Orb prin Gaza: „Cât de frumoşi erau copacii toamna! Neîndurător de frumoşi; insultători chiar, de n-ar fi fost ceva deznădăjduit în încremenirea lor, ceva fragil ca sticla, arătând că dezastrul avea să vină curând."
Nicăieri nu se simte chitara mai bine, mai înţelept folosită, mai răsfăţată decât în mâinile unui bluesman. Ăsta nu o zgârie, nu o agresează decât atunci când, cântând, ai zice că se împreunează cu ea. Bluesmen-ii nu zdrăngăne, nu fac jim-jim-jim ca să dea poporul imbecil din plete. Nici nu scot răgete vampirice. Ei cântă supăraţi, pe verandă, fac jazz de necaz, nu se sinucid, deşi inima le e albastră. Îşi păstrează zâmbetul fin, ironic în colţul buzelor. Ils sont bleus, mais ils sont toujours vivants, ils s'en foutent de toute tristesse.
Jazzul e o muzică sălbatică. Uită-te la ei, ce mişcări electrizate au, ascultându-şi propria performanţă pe scenă. Trupul stăpânit de convulsii, capul scuturându-se ritmic, mâinile urmărind bassline-ul. Picioarele, cuprinse de frenezie.
Advertiserii au descoperit un limbaj special, fabricat din cauciuc binevoitor, asemănător celui din cancelariile instituţiilor europene. Cuvinte cheie, indispensabile prostirii cumpărătorilor: produs natural, plante atent selecţionate, şi văd nişte femei grase, cu pungi pe cap, trăgând la sorţi frunzele de mentă, supunându-le unor teste exigente: cu foc, cu apă, curent electric, selecţionate - alt cuvînt degrabă penetrant de minţi slabe, şi boabele de cafea sunt selecţionate, pe dracu', cine are atâtea degete?, recoltate în perioade cu conţinut maxim de principii active; conţinutul nu poate fi decât maxim, ca să pot eu dormi mai bine, după fiecare înghiţitură, cât despre principii, prezente în structura profundă a unei frunze de izmă, nu mă încumet să fac vorbire, bine că sunt ele active.
2 comentarii:
"Nicăieri nu se simte chitara mai bine, mai înţelept folosită, mai răsfăţată decât în mâinile unui bluesman."
Sunt parţial de acord cu afirmaţia de mai sus. Ea ar fi corectă în cazul în care ne referim la muzica anglo-americană la care avem acces cu toţii(blues,rock,jazz,folk).
Consider că în cazul muzicilor în alte limbi decât engleza afirmaţia de mai sus e posibil să nu mai fie valabilă.
Hai să luăm 4 cazuri ale unor chitarişti:
a) Paco Pena - chitarist spaniol de flamenco. Privind câteva videoclipuri cu el pot spune că e un chitarist foarte bun. E mai bun decât -să spunem- John Lee Hooker?
Răspunsul ar fi: cei 2 aparţin unor culturi diferite şi ca atare nu pot fi comparaţi.
Dacă aş avea interesul să învăţ limba spaniolă, aş avea o şansă să înţeleg muzica lui Paco Pena.
b) Eliades Ochoa - chitarist cubanez. Din nou tot ce pot spune despre el e că nu pot să-l compar cu vreun bluesman. Ceea ce nu înseamnă că n-ar fi un chitarist bun.
Din nou - un român care ascultă muzica lui Eliades Ochoa - ar trebui să înveţe spaniola ca să-i înţeleagă mesajul.
c) Baden Powell - chitarist brazilian, unul din creatorii curentului bossa nova. Iarăşi nu-l pot compara nici pe acesta cu vreun bluesman.
Iarăşi este necesar ca oricine ascultă Baden Powell să încerce să înţeleagă mai întâi limba portugheză.
d) Djelimady Tounkara - chitarist din Mali. Limba lui nativă e bambara, iar a doua limbă e franceza.
Este foarte cunoscut în Mali şi este apreciat în anumite cercuri de ascultatori de muzică world şi jazz, în rest fiind practic necunoscut. Pe www.youtube.com sunt câteva videoclipuri cu Djelimady Tounkara şi Bill Frisell cântând împreună.
Din nou Djelimady Tounkara nu este un bluesman, din nou nu poate fi comparat cu bluesman-i.
În concluzie, ascultătorul este cel care trebuie să facă efortul să treacă de barierele lingvistice ca să dea de chitarişti buni şi de muzică bună.
Eh, pastiluţa mea de mai sus nu merita o asemenea argumentaţie, ceea ce nu înseamnă că nu apreciez foarte mult gestul sau efortul cuiva de a răspunde frumos, fără prea multe lecţii rostite "de sus".
Pe de altă parte, aşa cum eu nu am putut şi nici nu am încercat să conving pe cineva de soliditatea părerilor mele despre muzica lui Cohen, nu aşteptam mai nimic nici de la cuvintele despre bluesmen. Sunt doar o mărturisire puţin stilizată.
Opţiunile muzicale nu se educă prin texte. Nu am pretenţia asta.
Iar părerile despre blues îmi sunt neascuns de subiective.
Trimiteți un comentariu