Ce ne enervează?

Că pe vremea mea, în România, Germania de Est era numită ReDeGe; redege devenise nume propriu. O fi fost dintr-o pudoare excesivă (citește: din teama laşă de a rosti Germania, ar fi iscat confuzie, ar fi putut să te asculte „organele”...), din prostie sau din snobeala aceea țipător-cenușie, cu accente provinciale, care a caracterizat anii optzeci ai secolului trecut?

***

Că în zilele noastre, străinătății (străinătate, adică tot ceea ce se află, geografic, în exteriorul țării noastre) i se spune, argotic, cu limbajul specific curții blocului: afară, dincolo... Dincolo de scândurile cotețului? Nu cred că mai încape vreo lămurire suplimentară în mărturia pe care o depun aceste adverbe despre gândirea noastră de captivi într-o colivie închipuită. „A plecat dincolo, iar acum o lună a luat-o şi pe nevastă-sa cu el.” Dincolo, adică în sufragerie? Pe lângă ele, fobicul și distantul străinătate sună azi afectuos.

***

Că, în general, expresiile argotice, născocite de copiii betonului, au pătruns adânc, via TV, în mintea puțină și-n vocabularul nostru sărac, dar degrabă receptiv la vorbele de autobază. (Mulțumim vouă: copywriteri calamburiști care ați muri de foame în Vest, cu jocurile voastre ieftine de cuvinte cu tot, speakeri școliți pe fast forward, jurnaliști fără ziar). Astăzi: a da zăpada. Pentru cei născuți în alte zone ale țării, asta se traduce prin: a curăța zăpada de pe căile de acces: trotuare, drumuri sau din gurile căscate ale celor ce au privit-o căzând din ceruri. Nu e vorba de un obicei tradițional de sărbători - datul zăpezii, nu e un dar și, mai ales, nu vă așteptați să primiți o parte din zăpada cuiva dacă o să colindați pe patru voci. Vrea să zică: a o da la o parte, într-o rostire mai puțin leneșă, mai puțin zgârcită cu conexiunile neuronale. Din categoria: daţi un sms...

***

Vocabularul când dulceag, când sforăitor, apelul la arhaisme, ca recuzită naționalistă: armie, oaste, oștire, paloș, fruntarii, glie, plai, grai, străbuni, gintă latină (genetic, noi suntem cam tot atât de latini ca și britanicii). Brânză, barză, varză, mânz, viezure. Neologismele nu au ce căuta în gurile noastre ingrate, ați înțeles?, atunci când facem vorbire despre chestii „sacrosancte” - ca patria. Denotă răceală, lipsă de implicare; germenii trădării însăși se află acolo!

Nu-mi este clar, totuși, cine a inventat patria... Patria, statul unitar sunt utopii. Foste „viziuni măreţe”, astăzi îmbâcsite idei de cancelarie, asemeni comunismului, egalitarismului, socialismului. Nu înțeleg de ce s-ar muri pentru înfăptuirea (alt cuvânt folosit negreșit în relație cu Unirea, cu U mare, alături de făurirea) unui stat unitar, centralizat! De ce nu ar rămâne „central” preocupărilor omul, individul, și nu supraorganizația parazitar-statală? Oare pentru că un stat mare, colector centralizat, dă șansa unui furt organizat la o scară mai largă? Furtul, perfecţionat şi lăsat moștenire din funcționar în fiu. În balanță cu feuda cea retrogradă (dar cât se poate de ușor de cuprins cu ochii ori de străbătut la pas, cu calul), țara este doar o abstracțiune. Nu e de mirare că oamenii de stat au împins la atâtea războaie. Numai ei știu câte privilegii au de apărat, nu o glie, un neam, nu o patrie.

***

Cei care (intelectuali, ploconişti, intelectuali ploconişti, ziariști), iubindu-l pe bărbatul Traian Băsescu cu o ardoare coprofilă, înebuniți în amorul lor, nu-i pot ierta Regelui Mihai I că nu l-a avut la inimă pe prea îndelungatul nostru președinte şi nu l-a invitat pe la dineuri. Acum se înghesuie să producă serii de articole condescendente, adesea batjocoritoare, la limita insultei, în care ei, mulți foști regaliști de conjunctură până mai ieri, contestă şansele revenirii României la forma de guvernământ a monarhiei constituționale.

Printre motive - cronologice: regele Mihai I e prea înaintat în vârstă. - Antipatii politice insurmontabile: se întâmplă că, surpriză sau nu, mulți politicieni din USL susțin „restaurația” - or, dacă USL o susţine, dintr-o dată aceşti „boi ai minţii” pur și simplu nu mai sunt regalişti. - Puritane (astea chiar nu știu de unde provin, într-o țară de corcituri): prezența unui Radu Duda în familia regală.

De aici deduc că d-na Catherine (Kate) Middleton, ducesă de Cambridge, această Duda a Marii Britanii, ar fi un adevărat scandal pentru mintoșii neamului, toți inși de rasă pură, mioritică, ar fi subiect de indignare cu accese de tuse la ceaiurile lor subțiri, cărtureştian-iceriste, de după-amiază.

Recent, la Sabina Fati - România liberă - am identificat un nou argument „sceptic”: regele sau regina, cine-o fi la succesiune, nu ar reuşi niciodată prin simpla lui prezență (sau a ei) să purifice sau să remodeleze în bine, prin puterea exemplului propriu, infecta clasă politică românească. Și cu asta, gata cu monarhia! În schimb, pe bărbatul Băsescu l-au crezut capabil să o facă de unul singur, au crezut în el și-n farmecele lui până dincolo de evidențe, ca-ntr-un Christos al securismului.

Frumoasa Domnului

Unde Domnul nu este însuși Dumnezeu din ceruri, ci stăpânul cât se poate de terestru al inimii ei, iubitul cel chipeș: înalt, smead, cameleonic, fruct copt, bine poziționat social - evreu de viță veche.

C.S./Timișoara 2012

Ariane este prima infidelă din literatură care, inexplicabil, nu mă face gelos, ci empatic, ba mai mult: solidar! Infidelele lui Proust, ale Zeruyei Shalev, sociopatele lui P. Roth şi W. Styron, voluptoasele femei împlinite ale Melaniei Mazzucco sau cele otrăvite cu literatură ieftină ale lui Flaubert și Tolstoi - toate m-au făcut să sufăr deznădăjduit pentru pasiunile lor extraconjugale: mereu (și) cu alții, niciodată (numai) cu mine. Pe mine ori pe nimeni altul - așa se punea problema! Și dacă, totuși, nu și nu pe mine, ci pe altul, atunci să te fi ținut morală inflamată, cugetări scandalizate de inspirație creștină, cele zece porunci scoase în soare & suflate de praf, virtuoasă oroare, grețuri, purgative, vărsături.

Ariane a ales o dată greșit, prea tânără: din slăbiciune, din recunoștință, din neputința de a spune nu, așa cum aleg atâtea femei, fără să iubească de fapt, asaltate îndărătnic și astfel epuizate de curtea asiduă a unor bărbați neînvățați cu renunțarea, cu înfrângerea. A doua oară alege dramatic, dar conștient, consimte să fie sedusă cu mijloace savante, privindu-și sfios amantul în ochi și, prin fereastra ochilor, în suflet. Şi văzând acolo ceea ce-şi închipuie ea că vede.

Opusul radical al blajinului și ipocritului soț - împlătoșat și făcut aproape invizibil de micile manii burgheze - un bărbat, Altul, o cucerește pe Ariane prin franchețe misogină, prin disprețul lui zgomotos față de ritualurile prostești de curtare. De care, fără teamă că se contrazice, pretendentul se folosește din plin, cu scârbă și talent... Conversație aleasă, schimb de cadouri și de amabilități, vizite pudice, mese luate împreună, săruturi caste depuse pe dosul palmei, toaletări maniacale, aparențe salvate, baletul falselor bune intenții menite să sfârșească toate în pat, implacabil, topite într-o pastă neomogenă cu parfum tare de sex, în patul unde-și dă duhul lustrul de civilizație, în același pat în care educația își probează stadiul epidermic: cor de gemete despuiate, suspine neomenești, atingeri obscene, grohăieli și țipete lubrice.

Baletul social de mai înainte, metamorfozat într-un dans modern în doi, abstract, cu izbituri și plescăieli, susținute de îndemnuri monosilabice rostite sacadat. Totuși, extremismul acesta opiniatru, verismul lui amoros, spiritul lui dizolvant specific evreiesc sunt departe de-a face din amant un iubit mai puțin tandru...

Belle du Seigneur

Sfârșit de an. Mi-e dat să citesc Cartea! Iată cea mai scurtă recenzie a mea: Belle du Seigneur de Albert Cohen (Ed. Samuel Tastet, trad. Irina Mavrodin) este Cartea; neinvitată, s-a prezentat la întâlnirea noastră cu o punctualitate ce-mi dă frisoane. O citesc fix la anii cuveniți. Mă întreb, aşa cum mă întreb la orice carte frumoasă de care am norocul să mă bucur: oare i-a plăcut şi lui Alex. Leo Şerban, de-o fi citit-o.

Uneori, ea închidea obloanele, trăgea perdelele, încuia ușa camerei, își punea bule de ceară în urechi spre a nu fi deranjată de zgomotele de afară, zgomote pe care această frumoasă pedantă le numea reductori antagoniști. În întuneric și în liniște, culcată, închidea ochii și își povestea, surâzătoare, ce se petrecuse ieri seară, tot ce-și spuseseră și tot ce făcuseră, și-l povestea, ghemuită, cu detalii și comentarii, își oferea o sărbătoare a povestirii, cum spunea ea, și apoi își povestea și ce se va întâmpla diseară, și atunci i se întâmpla să-și atingă sânii.

Omăta se scrie cu cratimă

Plouă. Sunt trei grade de-ale lui Celsius şi, ca să las la urmă ce e mai bun: se topeşte vertiginos zăpada, căzând cu o precizie bine calculată în capetele seci & merituoase ale celor care o iubesc nespus și cărora ea le excită hipofiza atât de mult încât ar şi fute-o!

Maniacii aparenţelor, crăciunofilii - cei credincioşi, smeriţi, ce se declară cu adevărat fericiți & pătrunși de „spiritul” sfintelor sărbători numai şi numai atunci când afară ninge cum se cuvine (adică stereotipic), mai precis: ca-n filmele americane neoprotestante, sau dacă pe jos s-a aşternut deja un „feeric” covor de omăta - acum suferă, oftează şi blestemă cucernic!

Impecabil! No comment...

Gandul.info mobile

Gânduri pe cap

Je n'étais pas là le jour où j'ai été conçu.

Nous sommes orphelins de la scène qui nous a faits. Nous la recherchons partout. C'est la soif inextinguible de ce qui nous échappe. Nous sommes réduits à imaginer l'Avent du réel. Puisque c'est impossible, nous sommes condamnés à nous mentir.

Il n'y a pas de salut en dehors du mensonge verbal, du jeu de rôle social, du transfert d'identité, c'est-à-dire en dehors de la fiction. S'il n'y a pas de vérité, alors nous sommes condamnés à l'inventer, à nous inventer.

Pascal Quignard. Am extras din interviul acordat revistei Le Magazine Littéraire, no. 525/Noiembrie, 2012.

Cries & Whispers

Linia subţire dintre cântec şi ţipăt. Totul a început illo tempore, când doi oameni, ca de obicei, au ţipat şi, întâmplător, ţipetele lor s-au întâlnit într-o armonie. Aerul împins cu presiune înspre corzile vocale a produs atunci un sunet care, nu numai că s-a dovedit util, achitându-se natural de funcţia sa primordială (armă, avertizare, comunicare), dar s-a auzit şi armonic.

Primul mare hit a avut, la origine, vibraţia sonoră a unui anume orgasm feminin. Primul ţipăt ce nu a mai fost provocat de surpriza aşteptată a brutalităţii masculului şi a obişnuitei dureri, ci de surpriza extazului. Orgasmul originar - fondatorul muzicii.

Suntem în decembrie; în liniștea asta gri, umbând cu cerul în cap, una dintre minunile nedorite ale zilei este a percepe aproape orice şoaptă a Celuilalt, a străinului, ca pe un strigăt. Un urlet, un lătrat. Nu mai înţeleg codul vorbirii omeneşti. Convenţiile limbii, gramaticile & topicile pedante m-au pierdut undeva, la o cotitură. Captez direct şi acut, în schimb, cu toţi receptorii mei în alertă, dezbrăcate de cuvinte: ostilitatea, necazul, satisfacţia, antipatia, indiferenţa.

Simţind cum cuvintele nu mă mai pot amăgi în privinţa oamenilor (om sunt şi eu!), retrăgându-se de peste afectele lor, de peste gestica lor socială ca gingiile de pe dinţi, îmi vine să mă pitesc pentru alte două mii de ani în tufişuri.

Farse

Când ţin să joc o farsă vieţii, cobor cu o staţie mai târziu, sau cu două. Altădată, ca s-o mai păcălesc niţel, nu mai urc deloc sau, din contra, nu mai cobor, făcând în neştire ture cu "mijloacele". Eu şi pensionarii patriei.

Kraftwerk durch Freude

Kraftwerk to play shows in Tate

Clasici pe viaţă

Watch "Phoneheads - Syrinx" on YouTube

Era încă pe vremea când dnb-ul junglei se zbătea să-şi purifice definitiv bătaia, reducând-o la minim. Să devină techno logic.
Sau, pentru o prelungire a plăcerii, puteți asculta varianta aceasta.

Scurgeri de memorie

Merg în vecini să mă tund. Vecinii sunt acasă, nu-s la vânătoare, mă primesc în hainele lor de zi, instalați în salonul cel mare. Câteva cuvinte de complezență: iar plouă de trista zi națională, mai trecu un an, rostite automat într-o cabină telefonică ce mă apără pe mine de ploaie. Ne recunoaștem anevoie neputința, promisiuni rostite doar din ochi, bune și ele să narcotizeze, dar pentru scurtă vreme. Amintirile ar putea, la rigoare, să țină atât de bine locul realității... Dar nu avem amintiri. Avem imaginație, cuvinte, fantezii, și peste toate se așterne vălul de disperare.

Degetul tău arătător, degetul meu - înmuiate în ibricul comun cu ceai, unghiile ne cresc lungi, cât ultima falangă, însușire obișnuită la cei cu degete uscățive, deșertice, crește și dorința pornind de la un sfârc înșurubat cu cruzime în sens invers față de cum se învață la școală.

„Man Walks...”

„Lana își aprinse o țigară și-și scoase papucii. Avea picioare puternice, băiețești, cu labe atât de expresive, încât părea că toată personalitatea ei era concentrată aici, migrând pe picioarele lungi și navigând prin tot corpul ce zumzăie ca un instrument muzical.” (Un bărbat intră în cameră - Nicole Krauss, trad. Dina Litzica, Humanitas, 2011)

Halucinaţiuni

Ah, după-amiază încinsă ce ai bombat până aproape de muchia prăpastiei piepturile fetelor nepăsătoare, plătite de părinţi, de municipalitate sau autofinanţate ca să anime străzile reşedinţei judeţului nostru, înghesuindu-şi sânii într-o poză uneori băţoasă, alteori lascivă, chestia e că eu, neputincios la excitaţia sterilă, am doar minima inspiraţie de a le înjura birjăreşte: împroşc neţintit, fără precizie

ochii tăi, de exemplu, de un albastru nefolositor mie, gleznele tale goale, osoase şi încă bronzate, valorizate corect de tăietura la modă a pantalonilor, fesele rotunjite din penel cu savante mişcări din încheietura mâinii, mișcări de pictor de mult împăcat cu propria manie a perfecţiunii şi obsedat să repare ce mai smintește uneori natura, măcinat de această manie a desăvârşirii ce omoară cu zile, cu zâmbetul pe buze, nici măcar pentru a te diseca dintr-o curiozitate de ordin ştiinţific, te omoară încet, sufocat sub cupola unui pahar - ca pe o gâză a cărei dispariţie nu ar afecta echilibrul ecologic, încălzirea globală ori lanţul trofic.

săru' mâna, îmi şopteşte zâmbind împăciuitor, ca unui nebun căruia i-a venit ceasul medicaţiei, te-ai speriat?, nu mă speriasem, priveam pe stradă, ocrotit atunci de vitrină şi de jaluzele, săru' mâna, şi se grăbi să-mi surâdă, ca să nu cad lat, lovit de-o sperietură zdravănă - vânzătoarea; să fi presupus că o cunosc de undeva? nu pot spune, prăbuşit în mine însumi, eu nu făceam decât să mă zgâiesc hoțește la animaţia neliniştitoare a străzii, iată de ce mă furişasem înăuntru, pentru a-mi găsi un locşor din care să pot urmări în tihnă ceea ce mă bântuia, să-mi pândesc prădătorii:

să văd cum trec fetele oraşului; cele despuiate de griji şi de prejudecăţi vestimentare, cele surâzătoare şi nu încruntate, cele obraznice de te scrutează până în plămâni, fără pic de milă, dar şi fără patimă, la adăpostul fizionomiei lor anonime, frumuseţi tulburătoare în decor mic-vienez, frumuseţi fără nume care cutează multe din ochi, căci acest joc vinovat nu le implică nici nu le învinovăţeşte cu ceva, îşi foarfecă picioarele în paşi mari, îşi poartă trupurile împlinite de dragul de a-și juca improvizând rolul de apariţii, apariţii şi atât - imagini perindate, itinerante, sfâşietor de reale, dar intangibile, dacă aş pofti aş putea sări în decolteurile lor nesăbuite, târfe, eleve silitoare şi făpturi călărite vădit de hormoni, mascând deopotrivă porniri de cocotă, calităţi de studentă superficială şi stil rafinat de femeie completă.

Apoi, veni ploaia, ca o poluţie nocturnă, fără să-mi poată potoli creierul în fierbere şi trupul chinuit de dor de ducă; am înşfăcat cartea războiului sfârşitului lumii, citind cu furie, pe măsură ce ploaia se înteţea, ropotind tot mai tare, devenind torenţială, venind în averse stăruitoare.

Ce-o fi zicând pământul, cu buza lui crăpată de sete?

Acid (replay)

Ca să mă mai înveselesc, nemaiştiind în ce anotimp mă aflu, mi-am stropit limba & trupul cu o pană înmuiată în acid, drog puternic, sintetic, foarte toxic, ştiu şi eu: mirceageoană nu ar lua acid, nici măcar pe cale electronică, pentru că i s-ar deteriora cipul special implantat în lobul parietal pentru a i se induce pe cale artificială ideea de victorie şi, în plus, nu l-ar mai recunoaşte colegii, lăsându-l pe dinafară - am ascultat acidul în timp ce bulbucea pe pielea mea, usturându-mă, muşcând din mine, preluând guvernarea, contorsionându-mi chipul în fel şi chip.

toamnă - anotimp al gerunziilor nemulţumite, boscorodită de acidul greu de strunit cu ajutorul pastilei de algocalmin primită rest la farmacie de la fata aceea cu parfum de sudoare şi excesul de sebum alunecându-i duios pe păr, durerea mă asurzeşte şi parcă n-ar fi dornică să-mi cânte un cântec de leagăn, ci unul de căzut în somn schizoid-catatonic; îl aud mai întâi cum se insinuează mişeleşte de nuştiuunde, se strecoară pe la periferia percepţiei şi brusc izbucnind strident într-un lătrat continuu de câine, ca orice acid care se respectă, un lătrat tânguit, se strecoară în spirale arăbeşti, negociind agresiv, forând în urechile mele nepregătite, narcotizate de sunetele medii (manipularea mediilor face minuni din acid!), somnolente

să te fi ținut când scăpară din grajduri caii neîmblânziți ai progresului, masându-mi muşchii cu copitele lor trase în oţel de compoziţie minimală, pluteam ascultându-le trapul liniştitor, picioarele nu-mi mai atingeau pământul, iar mâinile îşi regăseau, cel puţin încercau, propriul echilibru în aer, băteau cu încrâncenare aerul nevinovat, neîmpovărat cu păcate capitale, ci poate numai cu păcate din celelalte, de provincie.

Soarele se răsuceşte nestingherit pe deasupra lumii, risipind o lumină ce nu se mai împiedică în frunze, cerul e mai aproape şi mai plat, un cer de vară deasupra toamnei de nerecunoscut ne înveseleşte iluzoriu, apropiindu-se de orizont ca un cotropitor pașnic, înaintea căruia noi pustiim voluntar totul ca să-l înfometăm, să-l otrăvim, să murim cu el în braţe.

Roth - ultimul as

Watercolor by J. C. Phillips 

Philip Roth, cel mai premiat scriitor american în viaţă (las deoparte că e şi cel mai haotic tradus în româneşte, bibliografic vorbind), se "opreşte" din scris - dacă aşa ceva e posibil pentru un om, în prag de 80, cu deformarea profesională de a întâmpina & a integra ficţional (la nivel psihic) realitatea, viaţa. Nu mă grăbesc să scotocesc aici după o dimensiune tragică a acestui gest, altfel, decent. Conştient de sine ca nimeni altul, când simţi că ţi-ai pierdut capacitatea de a fi frustrat şi de a te indigna, din care ţi-ai hrănit scrisul timp de decenii, alegi: te opreşti sau te faci de râs, vânzând doar litere lustruite, fără suflu.

În orice caz, cel mai mediocru roman de Roth, ca să-l parafrazez pe Assouline, e în mod cert mai bun şi mai cu nerv scris decât multe dintre apariţiile literare recente româneşti. Da, nu aveţi decât să vă smiorcăiţi neconsolaţi.

Dincolo de orice alte criterii statistice, Roth rămâne cel mai drag mie scriitor american. Cel mai drag american, generic vorbind. OK, la concurenţă cu Woody Allen (nu-mi plac decât evreii americani, ei dau substanţă, sarea & piperul, Statelor Unite). Cu vremea, şi-au făcut şi alţii loc în sufletul meu, însă la P.R. revin întotdeauna, după fiecare lectură "străină", cu o obsedantă fidelitate. Nu mă interesează alte păreri, onest o spun, aşadar nu vă obosiţi să contraargumentaţi.  

Tragică, şi-n cazul lui Roth, ca în acela al lui G.G. Marquez, e trecerea; timpul care, după anii '90, pur şi simplu a luat-o la goană. Din fericire, nu a fost în van. Aşa credem noi, însă ce ştim noi ce simt ei privind în urmă, ce simt ei privind înainte...

 “Sheer Playfulness and Deadly Seriousness are my closest friends.” - Philip Roth

LINK: La république des livres

Inversiune

Evlaviosul vicios se spovedește, „îmbărbătat” de zăbrelele confesionalului. - M-ai văzut crescând, părinte, și știi că nu-mi stătea în fire... nu țin cu tot dinadinsul să te cutremur; am venit de astă dată la confesional cu hotărârea de a mă despovăra, mărturisind câte puțin, și te rog să-mi ierți neîndemânarea, despre sufletul meu de invertit. Gesturile mele tainice de femeie, tainice credeam eu, dar care erau, în fapt, vădite pentru toată lumea, de femeie, părinte! Alura mea obișnuită, de om torsionat, de ființă incertă. Nu știu cât e de relevant în depoziția mea, părinte, dar aceste fotografii în care nu pozez... Penibilul înfățișării mele când n-am grija compunerii unei fețe. Penibilul expresiei mele atunci când îmi uit, neglijent, chipul în afara supravegherii. Mimica mea stânjenită, retractilă. Psihic, sunt o femeie nemanierată, părinte. Face asta din orientarea mea naturală către femei un soi de... lesbianism?

De ce-i "mărităm" pe singuratici?

Sper să nu am probleme juridice că preiau integral textul de mai jos - Why are couples so mean to single people?, de pe BBC News Magazine, dar nu m-aş putea abţine, articolul fiind de-a dreptul irezistibil, putând fi lesne situat alături (dacă nu de un studiu, atunci) de orice eseu al unui psiholog de renume. Genială e, de departe, ideea că: single people might be the most reviled sexual minority today. Înţelepciune melancolică, ferită de defetism, umor cinic, zis britanic, curajul pe alocuri halucinant al unor opinii anti-mainstream. Cineva ar putea jura că nu i s-a întâmplat, în "calitate" de single, să fi fost subtil, dar insistent, cu o perseverenţă satanică,  întrebat(ă) de prieteni, mătuşi, fine, necunoscuţi abia cunoscuţi, de ce nu e cuplat(ă), de ce nu-şi găseşte şi el/ea - cu subliniere apăsată pe şi - un/o partener(ă)? Mira-m-aş...



***

In a world that celebrates romance and finding The One, people can be rather rude to single people, writes James Friel.

No-one is supposed to be single. In the course of my life, I have loved and lost and sometimes won, and always strangers have been kind. But I have, it appears, been set on a life of single blessedness.

And I haven't minded. Or rather, I realise, I haven't minded enough. But now I kind of do. Take dinner parties. There comes a moment, and that question: "Why don't you have a partner?" It is usually asked by one of a couple, with always a swivel of the eye to his or her other half, so really two people are asking this question.

And I struggle to answer: "I have never found the right person... I am a sad and sorry manchild... I am incapable of love... I am a deviant, and prefer giraffes.

Any answer will fail to satisfy. The questioner expects no happy answer. I am only covering up my bone-deep, life-corroding loneliness. The questioners know this, and the insight they believe it affords comforts them. They are safe.



James Friel's latest novel is The Posthumous Affair.

They look down from the high castle of coupledom, protected from such a fate. But if I were to ask: "Why have you settled for him? Why are you stuck with her? Were you so afraid of being alone?" such questions would be thought rude, intrusive.



Last week a friend of mine went on a date. A foolish thing to do. The man she met had been married three times and had a child by each wife. An example of emotional continence I'm sure you'll agree. And he asked my friend, single and childless, why she had failed at life. It was a shortish date. Failed at life?

Single people can also feel this way about other single people, and about themselves. You see, no one is supposed to be single. If we are, we must account for our deficiencies. A recent book claims on its cover that single people might be the most reviled sexual minority today. But it's not just today.

Take the word "spinster". It is withering and unkind. The word, of course, is innocent, but its connotations are unhappy, dismissive and disrespectful.

A few years back, in an age of Bridget Jones-type heroines, the novelist Carol Clewlow wondered about a female reader of her own generation, a woman who had long decided not to twin her destiny with another's. She wrote a novel about this single state. About spinsters. She called it Spinsta.

She delivered Spinsta to her agent, who was delighted, as were her publishers. A campaign was initiated. Various columnists and celebrities were to be asked to consider and celebrate this word, but then another word came back from the booksellers.

That word was "no". They would not stock and no one would pick up a book with such an ugly word as its title. The novel was retitled Not Married, Not Bothered.

When I speak of this subject with women, the conversation, the anecdotes, are plentiful, wry and amusing. With other men, gay or straight, the talk is more wistful, hesitant, inconclusive, and even a little pained. Legal now, the gay man must also account for not having a partner. We even agitate for marriage. To be recognised as couples not just by the law - which is right - but by God, which is redundant. But couples rely on such iron definitions, need them.

Someone might take them to be single, and no one is supposed to be single. And yet I am. Carol Clewlow described me as a male spinster. I admit I was a little bothered until she added "like George Clooney". Cool, I thought. I could go with that. But Google "male spinster" and there is much bother at the term. Top of the search list is an unreasonably popular piece from London's Evening Standard.

Can a man be a spinster?

According to the Oxford English Dictionary Online, the word spinster was first used in the 14th Century to describe a woman (or, rarely, a man) "who practises spinning as a regular occupation".

However, by the 1600s, it was used less in the context of drawing out thread from wool or flax and more often to describe "the proper legal designation of one still unmarried" - along with that other less-than complimentary phrase of "old maid".

The male equivalent was a bachelor. The online Collins dictionary says this was probably derived from the 13th Century Old French "bacheler", meaning a youth. It was used in Britain for a young knight who served under the banner of another. While both terms assumed a legal status to describe those who were unmarried, the Registrar General of England and Wales dropped the terms as official labels in 2005.

It reads: "A male spinster is an unmarried man over the age of 35, a moniker that implies at best these men have 'issues' and at worst are sociopaths. One fears for these men, just as society has traditionally feared for the single women. They cannot see how lonely they will be." How kind this fear sounds. No-one is supposed to be single. To be single must mean to be lonely but far lonelier are those who fear being alone.

Namely, the "I" who is incomplete without a "you". The "me" who is without substance or purpose unless rhymed with a "we". Those tyrannised by the need, the obligation, to go about this world in pairs.

In order to argue for the single person, it seems one must criticise the couple; the culture that coerces us into coupledom, the religions, the familial pressures, the pop songs, the movies, the game shows, the gossip, the unavoidable, inescapable pressure to conjoin, to love.

Freud has it that we become ill if we do not love, and songs tell us we must succumb to a love that - bonding us - will devastate us too. I am nothing, nothing, nothing, if I don't have you. How kind is such a love? Isn't it a little punitive?

Laura Kipnis, in Against Love, has a chapter called Domestic Gulag, and the prison rules a couple must follow:

You can't leave the house without saying where you are going.

You can't not say what time you will return.

You can't leave the bathroom door open - it's offensive.

You can't leave the bathroom door closed.

You can't have secrets.

Nine and half pages later, Kipnis concludes: "The specifics don't matter. What matters is the operative word, can't. Thus is love obtained."

Recent views on single life

According to Michael Cobb, whose book Single is referenced in Slate.com: "The contemporary individual is not lonely, just single - but this is not culturally recognized." Meanwhile, Shanghai Daily looks ahead to Chinese Singles Day and finds 38-year-old Christine Liu enjoying the life of a "left-over lady - good looking, with good pay and good taste". The Huffington Post finds the author Lindsley Lowell - a wife of two years - refusing to join the "Smug Married Club". And the Daily Telegraph found the number of Britons aged 45 to 64 living alone had increased by more than 50% since 1990.

And Michael Cobb reminds us in a book called Single that Plato defined love as our name for the pursuit of the whole, our desire to be made complete. But Plato has Aristophanes remind us that this pursuit - this need to be completed, this quest for coupledom - is a punishment.

Perhaps single people secretly wish to reclaim an original state of being, somehow sense that we do not need to be completed by another, somehow sense that we are able to complete ourselves. The single person might just be too self-possessed.

Perhaps we are too honest to be coupled. Perhaps we cannot tell another person: "I love only you. And I will love you forever."

It's quite difficult to tell someone the more truthful: "I love you, you know, for now." Sorry. The single person might just be too self-possessed.

Personally, I don't wish to make satiric judgements against the couple because such judgements - patronising, dismissive and even fearful - are what I resent when asked to explain why I persist in being single.

I want to describe myself more positively and not against some grain that abrades both me and anyone else who believes and lives differently.

My favourite character in literature is the difficult, unclubbable Lucy Snowe from Charlotte Bronte's Villette. At the conclusion of her slippery and singular tale, she manages in her lone voice to define herself as wife, widow and spinster all at once and so none of these at all but - simply, complicatedly - her own marvellous, darkly brave and tricksy self.

 

Dickens' Miss Havisham - compelled by an unrealisable conception of love?

And I would rescue, too, that martyr, the maligned Miss Havisham. Because I don't believe the single person has a sceptical or reductive notion of love but suspect, rather, that they might be compelled by an even higher, almost unrealisable, conception of it.

In the world through which we move, increasingly, we do not expect our relationships to endure. Increasingly, our relative affluence and advances in new technology allow us to live comfortably alone..

Increasingly, this is what we seem to be doing: we are choosing to live alone. We need stories not about how to become couples. They are legion. We need stories about how to be single, and how to be kept amazed and awake by a joy of our own manufacture.

Although I was born single, I never considered that this would continue to be my fate.

Păsăreşti

Cu parada de franțuzisme românizate recent se ocupă intelectualii, folosind asta ca pe un soi de semnătură, un indicator păunesc al poziției lor „de elită”. Cu americănismele de corporație se ocupă prostimea sărmană, dar fudulă, care nu a avut șansa să studieze cum s-ar fi cuvenit limba română în școală și care - nici în prezent, nici de când se ştie pe lume - nu citește nici măcar ziarele locale (de unde naiba să agonisească un minim vocabular?).

„Prioritizăm”, „pușuim”, „marketizăm”, „forcastăm” - în limbajul corporatist. Nu eu, cei de lângă mine. Presupun că am apucat să prind ceva românească înainte de a mă multinaționaliza. Alții, însă, zici că s-au născut și au făcut ochi în romgleza de firmă.

Dar să nu mergem numai spre romgleză. Să ne amintim de francofonita snoabă a intelectualității noastre „delabrate”. Francofonita școliților (a scholar-ilor), a universitarilor. Cum se traduce delabrat?

Jargonul profesional, inevitabil între profesioniștii anumitor discipline, este totuși scuzabil sau măcar de înțeles. Pe mine mă enervează transportarea acestui jargon în afară, în viața de toate zilele, în tramvai! Și, pe lângă asta, franco-anglicizarea.

Limba română este puțin „ofertantă” cu psihanaliza, cu tehnica de calcul, de pildă, dar și cu alte discipline techno-sci. Este o limbă fără tradiție meșterească, neîmbietoare cu meseriașii, cu fizicienii, cu oamenii științelor precise, cu „managerii” și cu „managementul”. E ideală pentru Litere, însă. Cu condiția să o cunoști cum se cade. Aici mai avem de învățat cu toții.

Pe de altă parte, întâlnim tot mai mulți traducători din diverse limbi, buni cunoscători ai graiurilor respective (nu neagă nimeni), dar incapabili să simtă profund înțelesurile limbii române!

Oricum, a inocenta și a imersa chiar există în românește, însă mie tot îmi par scremute, în condițiile în care avem libertatea să scotocim prin sinonime. Dar e mai „epatant” să spui că te imersezi (în loc de a coborî, a te adânci, a te scufunda etc) în inconștient, nu? A imersa denotă cel puțin un doctorat la activ (e irezistibil să-l afișezi cumva). Nu un doctorat în limba română, firește!

Ploconeala asta prefăcut poliglotă este mai larg răspândită în RO decât în alte țări, mult mai preocupate să se simtă confortabil în limba proprie, așa cum le-a fost transmisă ea, cu tot cu imperfecțiuni, cu sonoritățile uneori rugoase etc.

Coşmarul oricărui fotograf

http://www.thesartorialist.com/

Unii purtători de aparat foto falic, artişti consacrați sau amatori, vânează un instantaneu similar o viaţă întreagă. Nu că ar fi rar, în zilele noastre, să zăreşti o femeie pe bicicletă. Dar să întâlneşti una care să întrunească toate condiţiile „atmosferice” din fotografia de alături...

Un picior uitat pe-o pedală, ochelarii de soare atârnând în dinți, firesc, ca și când ar fi la locul lor, nodul la rochiţă, ca să nu fluture indecent în văzul lumii, rochiţa simplă, „romană”, sandalele aşijderea, soarele coborând, penumbra. Bicicleta - clasică, fără zorzoane.

...trebuie cu adevărat să umbli cu degetul albit pe declanşator, mereu la pândă, prin cam toată lumea civilizată (occidentală). Europocentrismul meu aşezat îmi spune că doar aici clipa şi exemplarul fotogenic îşi pot da rendez-vous cu aşa o punctualitate & într-o atât de deplină armonie.

Preț de un instantaneu, the sartorialist s-a oprit din „hăituirea” ciudățeniilor stradale, pentru care are mai mult decât evident o înclinație - șosete peste dresuri, pantaloni muierești pe bărbați cu orientare sexuală ostentativ incertă, imense accesorii totemice, oribili pantofi porno, londoneze lălâi, slăbănoage neapetisante pe care hainele atârnă ca aruncate cu furca etc - ca să dea puțină carne creației sale de până acum. Fotografia asta mă umple de-o invidie îmbietoare, mă stimulează să-mi scutur de praf umila cameră foto, s-o mai scot la șpațir.

A pieri pe limba păsărilor

Sunt două mari categorii de vorbitori care-şi dispută extremele: unii care se înfoaie în pene, părându-li-se prea mediocru să se exprime simplu, în termeni luaţi din vocabularul de bază (asta chiar şi în media); alţii care nu au nici o preocupare pentru ce scot din gură în materie de lexic, topică, gramatică elementară. Ambii îmi sunt deopotrivă de nesuferiţi. Şi împăunaţii pedanţi, şi cretinoizii (câteodată asezonaţi grijuliu cu anglicisme de baltă) neglijenţi.

Apropo de păsărească: ce spuneți de „a inocenta” și de „a submersa”? De curând, mi-a fost dat să întâlnesc şi: „a flana”, pe post de „a rătăci”, „a hoinări” din franțuzescul „flâner”!

Eterna, „fatiganta” (apropo de snobăreală lingvistică) zicere: „limba este un organism viu” supus transformărilor e valabilă, dar cu niște (multe) limite. Eu n-aș lăsa niciodată viitorul limbii pe „mâna” poporenilor.

Știm prea bine cum „învie” vulgul limba: avem ocazia să-l vedem la lucru în sms-uri, emailuri, messenger - limbajul acela de subspecie, alcătuit numai din consoane, din care mulți „k”. Așadar: nu, merci!

Dacă jumătate de țară (cu precădere - sudul)  preferă să folosească „decât” în loc de „numai”, nu cred că e cazul să ne imbecilizăm și noi, restul, și să transformăm eroarea aceasta în regulă stipulată în DOOM.

Limba trebuie supravegheată și reglementată de specialiști, altfel, cât am clipi, ne trezim înapoi la interjecții și onomatopee. Vulgului în acest fel i-ar fi comod și i-ar plăcea să se „(s)exprime”.

Am mai întâlnit: delabra, deambula. Ia mai mergeți unde a înţărcat mutu' iapa cu spoiala voastră pseudo-franțuzită și învățați mai întâi româna (și franceza!) cum se cade, abia apoi veniți cu căzneli din astea lexicale de „oameni umblați”.

Matrimonium

Soarele se ascunse în dosul unei inoportune, căci neașteptate, perdele de nori cenușii. Dinspre ștradurile orașului răzbătu până la urechea minții mele un vaier de dezamăgire colectivă. Sute de pulpe femeiești vor rămâne astăzi, în sfântă zi de weekend, nebronzate. Bronzarea în colectiv e, de departe, cea mai durabilă. Se poate încheia cu matrimoniale.

Carte din sud

Gabriela (Jorge Amado, ed. Univers) - tânăra de vârstă imprecisă, cu trupul ei numai zvâcnet, se culca cu unul și se gândea la altul, mânată de o pornire deopotrivă senzuală și naivă. Își aduna poftele pentru seara dedicată „stăpânului” ei din atenția, atingerile furate și schimburile de priviri cu bărbații de lume.

De la mulţi ani

M.S Regele Mihai I & Regina Elena

Să ne trăiască Regele la mulţi ani şi să ne dea Dumnezeu şi nouă şansa să revedem România în rândul monarhiilor constituţionale. Pe de-o parte, ca o reparaţie morală impusă de urgenţă, pe de altă parte, ca să scăpăm odată pentru totdeauna de aspiraţiile şirului de coate goale, neam prost, care stau la uşa Cotrocenilor, aspirând să devină preşedinţi.

Istoria minoră, rezervată nulităţilor de răsunet, nu-l va "uita" pe "anticomunistul" şi "justiţiarul" mesianic, idolul intelectualilor fără vertebre, Traian Băsescu, pentru a-l fi etichetat pe Maiestatea Sa "slugă la ruşi". T.B. a refuzat, vă reamintesc, să asiste la discursul regal. Ar fi fost prea vădit atunci, ce-i drept, ce neglijabilă e statura dumisale politică. Nu că prin absenţă ar fi demonstrat contrariul...

Zbor picant

Zboară zilele, trec cu o veselie sinistră. Doar astăzi e azi, mâine e deja răspoimâine. Toți huiduim lunea, sărmana, și din pricina asta nu vedem cât de suicidale-s duminicile. Câte bilanțuri nechemate năvălesc în minte în „ziua a 7-a, de odihnă”!

Medgidia, mon amour - impresii de lectură

Medgidia, orașul de apoi - Cristian Teodorescu. Iată o mostră de literatură semiurbană! Un roman „camuflat” într-o culegere de povestiri (strâns legate între ele) „vecine” cu Cartea șoaptelor a d-lui Varujan Vosganian. Fără intenții depreciative și mai mult pentru picanteria lecturii, mi-ar plăcea să spun că Medgidia... lui Cristian Teodorescu îmi păru, la lectură, c-ar fi fost alcătuită punându-se cap la cap ce a rămas mai bun din „forfecările” operate de armean poemei sale de familie: Cartea șoaptelor. 

Cu toate că au ieșit de sub tipar și au apărut în librării la o distanță de numai câteva luni, ai zice să sunt ambele replici din același dialog. Dialog al fiecărui autor cu propriul trecut, al unuia cu celălalt. Reîntâlnirea, într-o memorie infidelă, cu strămoșii e capabilă, şi-n zilele noastre defetiste, să nască opere de raftul întâi. Cărțuliile cu degete mici, căciuli și babe comuniste ai zice că-s scrise de țânci talentați în comparație cu aceste două lucrări de maturitate ale sus-pomeniților.

Dacă vă este dor de povești cu români vechi, gustoase ca niște produse de patiserie turcească, gătite cu untură de porc, să nu fie tocmai halal...

„După ce a prăjit cafeaua toată noaptea, Sarkis a umplut prăjitorul cu năut grecesc și a întețit focul când s-a luminat de ziuă, răspândind asupra orașului mirosul cunoscut al lipsei de cafea.”

Judecătorul, polițistul, cârciumarul, imamul, șeful cazărmii, moșierul, primarul, șeful gării. Potcovarul Chițoiu. Angrosistul Sarkis. Modista. Episodic, se arată și trista figură a lui Mihail Sebastian, dezamăgit, trădat de prietenii orbiți de antisemitism, de intelectualii vrăjiți de ideea că antisemitismul visceral va propăși cumva România, ajutând-o să ardă niște etape....”

Istoria cea „mică”, aici a Medgidiei, se adună în patetice viituri conjuncturale, vărsându-se apoi în istoria „mare”, cea făcută la București.

Fănică Teodorescu - personajul central al cărții, cârciumar ca ocupație de bază, cartofor pasional, jucător înrăit, care nu se dădea în lături de la măsluirea cărților. Mai înainte, fusese brutar în Slobozia. Pasionat de varii jocuri de noroc, la care se pricepea să câștige ca nimeni altul, măsluind, a adunat o „mică avere” pe care a investit-o într-un aparat de fotografiat. Plănuise împreună cu dascălul locului să alcătuiască o istorie în imagini a Sloboziei, comuna sa de baștină.

Episodul Dans pe linia moartă este, de departe, povestea de dragoste cea mai reușită a cărții (da, mai sunt și altele acolo). Doi amanți cu o îndelungată istorie, doctorița Lea & maiorul Scipion, meniți să fie împreună, tot amânaseră să se căsătorească, fiecare din grija celuilalt, „dar și din lejeritatea pe care le-o dăduse o singurătate la care nu le mai venea să renunțe. Erau și împreună și separat, cu o fidelitate nesilită care admitea și accidentele rare...” Chiar și numai aceste câteva zeci de cuvinte citate probează literatura cu L.

În formulări ocazionale ca: „singurătatea ei de unică feministă a orașului” sau „reputația ei paradoxală” (și altele, nu prea multe) l-am recunoscut cu o neplăcută strângere de inimă pe G.G. Marquez. Aș fi preferat să nu...

C. Teodorescu demonstrează că a devenit cu timpul, dacă n-o fi fost dintotdeauna, un as al comprimării. Povestirile domniei sale, părți din întregul romanesc, au tăria, robustețea & independența unor pastile. Aceste pastile își au efectul optim dacă-s citite leneș în ritmul de câte una pe zi, și nu în mod „profesionist”, cu gândul la o eventuală recenzie. Remediu pentru lungoarea literară, deci: citiți câte o pastilă pe zi.

Îți poți învinge, presupun, mai lesne obișnuita teamă dinaintea unei lucrări de mare întindere epică, abordând-o „mișelește”, dar cu o inspirație de zile mari, prin tehnicile prozei scurte.

Visul unei dureri de cap

Întâlnesc doi dintre componenții trupei Dead Can Dance, însoțiți de copiii lor, în casa unor apropiați (decorul vag familiar îmi dă impresia că mă aflu în satul meu, dar mai apoi ne deplasăm cu visul la prietenul D.) Fiica celor doi „morți care dansează” fusese învățată de mamă, pesemne, să povestească legende ca un menestrel, să le declame într-un anume fel. Cei doi copii îmi apar ca niște creaturi aflate la marginea monstruozității, mari, frumoși și goi. Nimic hidos, nimic angelic și totuși nimic pământean în trăsăturile lor. Străini până-n măduvă. D. avea de scos o grămadă de pământ din casă. Mult pământ, pe toate ferestrele.

La Dame aux Camelias

Am visat că am cumpărat o carte frumoasă în ediție veche. Am văzut-o, am curtat-o, am luat-o acasă. Se numea Dama cu camelii. Între rândurile ei, m-am apucat să scriu propria poveste, cu creionul mecanic. Scrisul înaintează anevoios, cu toate că nu de inspirație duc lipsă. Hârtia e alunecoasă și moale, semănând din ce în ce mai mult cu pielea nefiresc de albă a unui trup care, sub cuvintele mele caligrafiate stângaci și ilizibil, se trezește lin la viață. Un trup care primea mângâierile destinate mie.

Afișul filmului

Cabana noastră de pe deal, în zilele ploioase. Ies pe ușă afară și mă opresc în prag consternat, îmbrățișat dintr-o dată strâns, persistent, de mirosul umed al frunzelor căzute. Îmi fac curaj, trăgând mult aer în piept și mă îndrept către magazie după un braț sănătos de lemne. Port un pullover larg, „de casă”, mai ponosit. Câteva clipe petrecute în brațele toamnei, și nu-i mai simt răceala. Constat doar că trebuie să fie frig, urmărind aburii răsuflării cum rămân, îngreunați, pe loc. Ca să arăt că nu-mi pasă, știind că tu ești de pe acum trează înăuntru, cu mâna liberă îți desenez o inimă patetică, cârlionțată, în condensul geamului.

 ***

Scena primitivă în psihanaliză (schemă): Eu vreau să fiu ea când ea se culcă cu el. Eu vreau să fiu cu ea, atunci când face dragoste cu el. Eu vreau să fiu el, culcându-se cu ea. El, posedând-o. Vreau să simt tot ce simt amândoi, pe rând. Poate și simultan. Să reconstitui întregul senzualității, întreg puhoiul de senzații, să le trăiesc lor extazul și să nu uit să-mi trăiesc și mie gelozia, în paralel. Scena și simțirea. Imposibilul. Ireprezentabilul.

***

Un scriitor care povestește în dreapta și-n stânga despre ceea ce urmează să scrie. Dar nu scrie un rând! Nu începe nici măcar un singur paragraf. Are introducerea toată în minte, chiar și structura scriiturii, dar nu-i dă drumul. (cu gândul la: El obsceno pájaro de la noche - José Donoso)

Ireprezentabilul feminin

Buze bogate și un păr fin, de femeie nordică, castaniu pal, frumos, ferit de vopseluri. Prins la spate, aruncă înşelătoare fețe bruneții. Desfăcut, stă oarecum electrizat, neîmblânzit, fără a afișa însă o sălbăticie căutată. Atâta doar că buzele acelea i-o iau mult înainte. Se întorc acasă înaintea ei, ca să aerisească încăperile și să le însufleţească cu șoapte. Și abia apoi vin picioarele, cu care nu prea știe ce să facă, cum să le întrebuințeze pe stradă. Picioare învățate de mici să pășească desculțe, protejate de intimitatea unei camere minuscule, destinată lenevelii, somnului iresponsabil, trântelor molatice. Facerii nimicului.

by Elena Kholkina

Ciudate săptămâni, mlăștinoasă schimbare! Îmi pare că împlinesc iarăși anii treizeci, dar fără a-i aduna cu cei pe care-i am deja. Mă maturizez și trec la pasul al doilea, de menuet, iar ochii mi se deschid larg și, aș zice, mai înțelegători asupra lumii. Suntem numai eu și soarele pe care acum nu-l mai înjur. Eu și soarele, singurele substanțe concrete, în miezul unui film proiectat în aer liber, pe aer.

Am văzut picioare înmuiate bine în multe ape, spălate până la înălbire, de cu dimineață, picioare care arătau reci, dar tonifiate, chiar vesele, râzând din te miri ce motiv cu toate cele zece degete ale lor. Și picioare negre, bronzate chiar și între degete, dar cu tălpile lăsate albe prin testament, albe și crețe. Picioare ce nu stăteau locului, în sandale, așteptând la semafor. Și am văzut și din cele strâmbe, asasinate, picioare-mame, picioare mutilate, maturate forțat în pantofi ordinari. Iar acesta într-adevăr este doar un film, o proiecție pe-un ecran de aer. Singurele substanțe din public: eu și soarele.

Soarele meu - un foarte bun prieten pe care, de altfel, îl urăsc pentru că are darul de a mă scoate din mine. Cel mai intens trăiesc sub el! Și tot atât de intens mă amăgesc sub el. Îl urăsc pentru că mă cunoaște prea îndeaproape. Îmi trece prin piele direct în suflet, fără să lase alte urme decât pistruii mei moșteniți, de fost roșcovan.

Vară indiană

Mi-am spălat păcatele de pe umărul stâng, cel ars de soare, m-am spălat cu apă de mare și contorul s-a învârtit ca nebun. Mi-a intrat un mănunchi întreg de raze-n ochi și acum mă-nțeapă: nu ne pot vedea decât în alb-negru, și-un strop de auriu, văd doar că ne plimbăm ca doi liceeni stânjeniți, rămași fără subiecte de conversație, pe străzi neștiute și pe poteci în vecinătatea cărora scrie clar și autoritar, cu semnul exclamării, nu călcați iarba! Ne atingem ca din întâmplare și ne batem ritualic, pașnic, cu oasele pumnilor în umeri - tu dai în stângul, eu în dreptul. Făcându-mă că alunec imprudent, de fapt ca să mă agăț de umbra vineție a sprâncenei ce ți se-ntinde spre tâmplă, privesc furiș dincolo de arcada ta, pe geamul cel mare al unei case mai demult burgheze; pe loc îmi însușesc casa și mă apuc numaidecât să fac focul în sobă, ca să putem sta trântiți pe covorul gros, în mijlocul camerei, fără șosete în picioare.

diete

Pentru a-l iubi pe celălalt, ești nevoit să te separi de el. Sunt dator să iubesc distanța care mă separă de celălalt, să-i iubesc secretul, inviolabilitatea lui, să-l iubesc pe celălalt nu pentru că ar fi un alt eu, ci pentru că e altfel decât mine. Astfel, dragostea pentru celălalt e, înainte de toate, respect pentru misterul său. (Gilles Zenou - Priviri asupra condiției evreiești, EST, trad. L.Ornea)

La oscuridad es la ausencia percibida de la luz

Trezirea în semiobscuritate, câtă vreme mai ține ziua asta cu lumină pe unde scurte, melancolice, îmi provoacă depresie și unele accese de revoltă. De pe acum, cafeaua nu-mi mai ține loc de înveselitor, îmi trebuie ceva mai tare.

Ieri am fost un om fericit. Gâlgâitul acela din coșul pieptului, accesele de bonomie, diluarea dozei de răutăți zilnice aruncate în jur.

„Pe urmă, era în pădure, nu singur, ci singuratic. Singurătatea se închise în jurul lui, verde de prea multă vară. Pădurea nu se schimba și, fără vârstă, nu avea să se schimbe, după cum nu aveau să se schimbe verdele verii și focul și ploaia toamnei și frigul aspru și uneori nici măcar zăpada.” (W.Faulkner - Pogoară-te, Moise, tradus de M.Ivănescu)

Asăzi folosesc metoda „conștientizării sâmbetei”, pentru a mă cuibări mai bine în pat, cu cartea prinsă temeinic între degete. Și, al naibii, nu simt nici un regret! E sâmbătă, îmi spun, și-mi caut imediat cea mai bună lumină pentru citit. Îmi place atât de mult să citesc încât visez cu ochi serioși la camera minimalistă: fotoliu + lampă.

Cultura = muzeificarea instinctului. Formule de acest fel mă cutreierau sub imperiul durerii de cap de azi dimineață. Bine, compresia asta este rodul unui șir de idei chinuite, care de care mai satisfăcută de ea însăși.

Cum să te împarți între plăcerea de a citi un jurnal sincer și oripilarea pe care unele mărturisiri din paginile sale ți-o provoacă? Cărei judecăți să-i dai întâietate: frumos exercițiu sau execrabilă persoană? Cu gândul la Jules Renard.

Mă așteaptă lunea, ca o babă ciufută, de oraș, cu pensie mică.

Efectele curative ale prostirii de sine

Când le vine sorocul la măritiș, unele fete îi întreabă pe băieți ce scop ai tu în viață. E o întrebare-capcană la care nici nu știu cum ar fi mai bine să se răspundă. Dacă intri în amănunte, dai impresia de nesiguranță, deşi ceea ce vrei tu e să înșiri naiv pe tarabă proiectele pe care, pasămite, le-ai gândit îndelung pentru propriul viitor. De aceea, la o asemenea întrebare, socotesc că ar fi mai cinstit să replicăm, din capul locului, scurt și ferm: să trăiesc ce mi se dă! Păi ce vor ele, să se mărite sau să se angajeze la o multinațională?

E atâta flirt ieftin, din rutină & plictis, într-o firmă încât, împresurat din toate părţile, ajungi să nu te mai creditezi nici pe tine însuți! Vezi (a)cuplări, căsătorii, vezi divorțuri pripite, toate executate mecanic, sub efectul autohipnozei, Die Suggestion draga de ea und ihre Heilwirkung. Surprinzi discuții ce se întrerup subit, în umbra vinovată a unui hol mai retras. Fețe care atacă și fețe care se apără; mimici de seducție, mimici de cedare și de culpabilitate... Mimica descompusă, alarmată, a îndrăgostitului-de-birou care-și consumă resurse prețioase curtând o colegă de serviciu, genul de femeie după care, în condiții de viață „normală”, nu s-ar osteni să-și sucească capul pe stradă, nici să fie dumnealor singurele suflete ce se plimbă pe-acolo la acea oră!

Putyourhandstogetheronetime!

¿Ay, Roberto, qué te pasa? que estas haciendo en casa? Tragi perdeaua și te ocupi cu cele muzicoase, Roberto, ay? Le faci, le-nvârtești și ne salți pe toți în aer. Păi, abia ne cunoscurăm, Roberto, se poate așa ceva? Abia ne cunoscurăm, și-mi căzuși cu tronc. Ce, parcă asta-i muzică? Asta-i bătaie de joc pentru bietele tălpi... Ritmul, marcat ca la nebuni, de se iau, ca niște treizeciste vrăjite, după bătaia lui: și inima, și răsuflarea. Pufnesc mai ceva ca un cal de curse, Roberto, pe muzica ta! Și palma tăioasă a lui Leonard Bernstein tăind aerul ca secera, cum dubuie în contratimp claviatura. De dansat cu genunchii la gură! Acojonante!

***

Roberto Palmero - I Want You (Davide Vario Remix)
&

Tell me (Supernova remix)

Paste fericite

Dintre toate cele, îmi amintesc la repezeală tocmai macaroanele cu brânză dintr-o oarecare vară a copilăriei, înfulecate la seceriș împreună cu tractoriștii. Și fasolea zemoasă cu cârnăciori. Îmi mai amintesc că nu mă deranja, ca acum, căldura nesfârșită, imobilă, că mirosea septic a motorină și a mașini vechi, iar oamenii păreau chiar entuziaști. Nimeni nu pomenea sfârșitul comunismului.

iubiri identic naturale

C.S./2012

Părul ei de nuanța paielor uitate pe miriște, mirosind a poftă de viață și de îmbrățișare, îmi învăluie înadins ochii încât să nu văd nimic; nu știu unde mă aflu, iar singura angoasă mi-e cea zgândărită de fuga timpului, au cocoșii grijă să măsoare nemilos timpul, semnalul se dă imediat după miezul nopții. Căpățâna mea cu arhitectură slavă aproape că dispare în palmele ei, mângâiată și sărutată cu o dragoste care o imită identic natural pe cea maternă.

Mâna i se încleștează pe antebrațul meu, într-o luptă ambiguă, a nu știu câta, de a nu mă lăsa să o ating - jocul cu figuri autoimpuse: ne jucăm de-a respingerea. Se poate ca de data asta să-i fi îngăduit să zăbovească mai mult, continuând totuși să stau încleștată de el, ca și cum mi-ar fi fost frică de prea multă plăcere. Poate bănuie, poate știe că i-aș ceda mai ușor de-o să-mi placă; nu mă pot arăta toată așa instantaneu, ca o fotografie cu expunere scurtă la îndemâna oricui.

Se cade să mai păstrez câte ceva, umbre, și pentru data viitoare - eterna, zadarnica și încă nelămurita preocupare feminină pentru conservarea aparențelor (ca și când, dacă ai fi goală, dar rujată și cu cercei, ai fi mai puțin goală). Mărturisitorul nu știa asta pe atunci, acum știu...

Și-era unul la părinți...

Marian, Cătălin și Marius (Sylla). Marian e fata pe care am zămislit-o, dar n-am mai născut-o, pentru că a ieșit băiat - concesia făcută lui tanti Mărioara, nașa de botez a mamei lui Marian. Marius, în schimb, colegul de bancă răzgâiat, unic la părinți, este doar măgarul fără „ga”, un Magarius. Să vedem cum stau lucrurile, însă, cu Cătălin? Aproximativ la fel, cum să stea? Catalin e virgina, neprihănita noastră fiică, cea cu trompele cusute cast, la care visam stingheri în tăcerea densă din timpul cinelor de familie. Vorbeau mai ales tacâmurile. Clinchet ieftin de ikea, metal ordinar, xoni, și porțelan gros la buză. Crescută fată mare, Cătălin întreținu o tristă & efemeră relație nocturnă, de pe pervazul ferestrei, cu Luceafărul. Fără diacritice, în lumea pânzei electronice, Catalin e condamnat să încremenească într-o eternă femeie. Iar Marian rămâne nevasta fidelă a lui Robin Hood, proscrisul.

Apă jazzoasă

Trecu ceva timp de când n-am mai ascultat/postat una-de-a-noastră, o piesă cu bass greu pe fundal, muncit bine, orgă ancestrală picurată pe alocuri, simulând temperat isteria, o trompetă, un pic de sax, un adaos de bule de apă jazzoasă - sintetizate la foc mic într-un new jazz de toată frumusețea, dospit cât se cuvine, bine crescut, dar și foarte obraznic, descheiat la toți nasturii din față, swinged așa de faci scurtă la gât mișcându-ți capul! Praf te face...:

Flexitones - Drop Of A Dime

Chipul Regelui

M.S. Regele Mihai I

Priviți chipul luminos, inteligent și distins al Regelui meu. Frumusețea lui curată, maiestuoasă, tinerețea lui frumoasă și elegantă, ce aduce lacrimi neprefăcute în ochi, de admirație și de copleșitoare nostalgie. Timpul irosit al celor 65 de ani de când suveranul a fost alungat din țară. Moartea elitelor. Domnia lumpenilor. Viitorul furat. Lacrimile unui alt timp irosit - acești douăzeci de ani de când Regele a revenit, trăind printre noi. Din nefericire, civil într-o țară dobitoacă și fără direcție, în mijlocul unui popor nătâng și ingrat, prostit la lumina zilei, în fiecare zi, de foști chelneri & vameși sfertodocți și de ofițeri fără armată ajunși guvernanți.

Singurul lider al României de care sunt mândru fără rest și-n fața căruia, fie și numai în gând, copleșit în mod natural de considerație, fascinat, mă-nclin ori îngenunchez. Singurul lider pământean pe care-l respect și-l recunosc ca atare. Întrucât M.S. Regele Mihai I, deşi propulsat de fraged pe tron, e născut şi educat prematur să fie lider, şi nu făcut prin forţa împrejurărilor sau a intrigilor. Mai presus de orice președinte „ridicat din popor”, crescut la bloc, la casă sau în bordei și „ales democratic, prin vot universal”. 

Regele Mihai I este unicul meu ghid, simbolul și speranța nesupunerii mele civice față de republica ilegitimă și față de instituția prezidențială, în care împlântăm cu inconştienţă, odată la patru sau la cinci ani, vreun comunist incurabil - autorul imoral al stagnării de 20 de ani a ţării, vreun profesor laș şi neputincios sau un mitocan neistruit, neloial cu partenerii politici, dar degrabă hohotitor la propriile gaguri de autobază.

„Alesul” acesta pomenit mai la urmă, învestit în funcție cu același entuziasm bovin cu care a fost și „demis” la referendum, „alesul” care nu se rușinează (ba chiar e mândru) că-i definitiv corigent la capitolul noblețe - n-ar fi ajuns nici șofer, nici măcar camerist(ă) la Curtea Regală a României, acum 65 de ani - condamnă din gură comunismul, dar își scuipă gros, marinărește, Regele. Nu mai miră pe nimeni la acest ins (sau la alţi puieţi şi leaţi de-ai lui) lipsa de respect şi ura şovină faţă de-o monarhie providenţială pentru România (excepţia fiind Carol al II-lea), înşurubate ireparabil  de naţional-comunism în conştiinţa vechilor militari de carieră şi, în general, înşurubate dinainte de născare în „programul” genetic al „omului nou”.

Acte de circumscriere

Îmi câștig existența, ca atâția alții, jucând un rol despre care nici măcar nu-mi mai bat capul să mă întreb dacă e al meu sau nu. Nu exercit o meserie sau o funcție. Mă produc zilnic, încercând să scornesc noi și noi măscări. Când îmi voi isprăvi scriptul, voi deveni, probabil, cu totul neinteresant & decăzut din drepturi.

Până o fi „să mă realizez”, joc zilnic mici acte ce țin mai mult de circul vieții decât de-o reprezentație teatrală „de clasă”. Adevărul e că sunt un neînsemnat personaj dramatic. Dramatizant, în orice caz. Probabil că și de aceea teatrul, scena, nu mă prea atrag. Sunt destul de obosit de propriu-mi spectacol, ca să mai pot primi fără grimase declamările artistice (emfatice) ale altora. Propriul spectacol îmi câștigă bine pâinea.

Joc rolul copilului rătăcit, veșnicul imatur vulnerabil (fotografiile grăiesc, neajutorarea mi s-a întipărit pe chip), deștept și mustind de talente. Un cavaler în miniatură al cuvintelor, ce mai! Neseriozitatea mea fără surâs, eterna nemulțumire, cinismul mă împiedică să-mi fac treaba cum se cade. Pentru a-mi păstra slujba, trebuie să strecor prin culise, storc și ultima picătură din șarmul personal.

Trist, pentru că „reprezentația” mea e atât de veridică, lifelike, încât e lipsită de orice valoare. „Mă joc” perfect, impecabil, imperfectibil. Așadar - sec, neatractiv. Chiar sunt un copil. Am rămas așa dinadins, pentru a nu fi fost nevoie cândva să mă iau în serios. Pentru a beneficia la nesfârșit de circumstanțe speciale. Și am reușit, imaginea de „idiot” mi-a ieșit cel mai bine. Poți și câștiga din asta: (un pic cam multă) compasiune și multă pizmă din partea celor care trebuie să muncească asudând (nu degeaba mă autoporeclesc evreu închipuit) pentru a obține aceleași roade, să se stropșească pentru a obține ajutor, iertare, toleranță maximă, fluturări din gene, iubire, leșinuri amoroase.

Nimic despre Franz Kafka (interviu pe „TheChronicle”)

Kafka a avut în primul rând probleme cu legea tatălui! Cu legea iudaică, simbolizată de tatăl său tiranic. Se pare că devine din ce în ce mai mult o viziune superficială asupra operei kafkiene a considera că dl. K. și-ar fi „alimentat” răul existențial numai de pe urma contactelor sale absurde cu stufoasa birocrație chezaro-crăiască. Kafka și-a pus în operă drama de a fi rămas suspendat între două lumi. Pe de-o parte, era un evreu perfect asimilat, școlit, dar condamnat să rămână un permanent străin în țara, în limba și-n cultura care-l găzduiau (tolerau). Pe de altă parte, simțindu-se asimilat, nu putea să nu dezvolte și un sentiment inconștient de vinovăție, de datorie neîmplinită față de legea strămoșilor săi, pe care-i trădase, uitându-le limba și tradiția, dezicându-se de ei, ca să devină una cu majoritarii, invizibil, capabil să se piardă cu ușurință în masa anonimă. Kafka nu face altceva decât să-și ceară dreptul la o viață normală, chiar banală. Își dorește cu febrilitate să se scuture de excepționalismul evreiesc ce-l împovărează și-l obligă.

Interviul nostru integral pe:  TheChronicle

Mulțumim!

Structuri defensive

O fată în cârca unui băiat care o cară șerpuind instabil pe sub iluminatul public, supus, dispus și mirosind a transpirație acră - sudoarea sclavagismului, a șerbiei pe moșia lui Eros. Fata îl strangulează cu brațele ei osoase, picioarele i se-mbulzesc, strivind băiatului, strâns împletite, abdomenul crud. Din postura lui de capră bipedă poate simți că tenișii fetei put, nu prea grațios, a cauciuc încins și a lapte prins. Ea țipă, speriată de-o închipuită primejdie, cu gândul la cine știe câți alți băieți sau bărbați zăriți în treacăt sau minuțios observați de-a lungul serii. El rage măgărește, pe trei voci, nebănuind că nu-i el alesul. El e doar măgarul acestei seri. Și, până să apară altul, măgarul serii ce vine.

tata

Cred acum că acea „primă zi a restului vieții” (răsfolosită, cauciucată sintagmă de sonet) se numără abia din clipa senină de vară când, bărbat fiind, ți-e dat să afli că tatăl meu este (ca să folosesc un eufemism) bolnav. Și îți trec prin minte, pentru judecată, fix cele mai rele lucruri pe care i le-ai aruncat în față, morocăneala, nevorbirea, și, în general, lucrurile bune nefăcute la timp, sau deloc, sau făcute altfel decât s-ar fi cuvenit. În rest, cuvintele nu ajută la nimic. Faptele inspirate din intuiție și simțurile (bune) redeșteptate - da. Ce sunt analizele torturante, raționalizările de fiecare zi, ritualice, ca să vezi cine ești, cum stai, cine vei fi; ce este această deja obișnuită viitură de endorfină din fiecare dimineață? Știe cineva cum e ca propriul tată să-ți fi fost și învățător, la școală? Îmi pune cartea în mână. Apoi, peste ani, începe să se îngrijoreze - lipit de carte, eu nu mai încep nimic altceva. Anii preadolescenței și ai adolescenței mi i-am citit. E de două ori mai greu (aritmetică după ureche) să accepți că, acolo unde cuvintele nu ajută

fata XONI

Joaquín Sorolla y Bastida - Idilă la mare

Căldura lovește ca strechea, băbații, nesemnificativi, dispar din peisaj, reduși la stadiul de fete morgane, femeile umblă fără tihnă, gonflate până la refuz, în căutarea apei. Și ca să adune căldură în ovare pentru la iarnă.

Fata XONI. Nu ruginește în condiții vitrege de umezeală, este maleabilă ca plastilina, profită cu mare talent de orice oportunitate. Nici trecerea anilor și nici măcar excesul ocazional de curry n-au îngălbenit-o. Evită oamenii inteligenți, pentru că a remarcat în timp că-n cercurile lor strâmte i se spune, în taină, INOX. Ceea ce, atunci când a aflat, a jignit-o amarnic pentru câteva clipe.

Baia strâmtă a apartamentului de bloc comunist. Trupul albea și părea a i se rotunji în cada mică, remoldelat sub efectul de lupă al apei cu săpun. Sânii se susțineau singuri, semeți, unsuroși, apa nu zăbovea prea mult pe întinsul lor. După baie, cada ridată se spală bine cu ajutorul dușului. În aplecare, fesele se întind și se fac una cu coapsele. O dată-s și coapsele fericite că nu mai sunt surclasate estetic de rotunjimea mai fotogenică a feselor.

Bronzul pălește, carnea crește la loc pe oasele calcifiate de soare. La toamnă, vor avea mare trecere crenvurștii.