La Dame aux Camelias

Am visat că am cumpărat o carte frumoasă în ediție veche. Am văzut-o, am curtat-o, am luat-o acasă. Se numea Dama cu camelii. Între rândurile ei, m-am apucat să scriu propria poveste, cu creionul mecanic. Scrisul înaintează anevoios, cu toate că nu de inspirație duc lipsă. Hârtia e alunecoasă și moale, semănând din ce în ce mai mult cu pielea nefiresc de albă a unui trup care, sub cuvintele mele caligrafiate stângaci și ilizibil, se trezește lin la viață. Un trup care primea mângâierile destinate mie.

Afișul filmului

Cabana noastră de pe deal, în zilele ploioase. Ies pe ușă afară și mă opresc în prag consternat, îmbrățișat dintr-o dată strâns, persistent, de mirosul umed al frunzelor căzute. Îmi fac curaj, trăgând mult aer în piept și mă îndrept către magazie după un braț sănătos de lemne. Port un pullover larg, „de casă”, mai ponosit. Câteva clipe petrecute în brațele toamnei, și nu-i mai simt răceala. Constat doar că trebuie să fie frig, urmărind aburii răsuflării cum rămân, îngreunați, pe loc. Ca să arăt că nu-mi pasă, știind că tu ești de pe acum trează înăuntru, cu mâna liberă îți desenez o inimă patetică, cârlionțată, în condensul geamului.

 ***

Scena primitivă în psihanaliză (schemă): Eu vreau să fiu ea când ea se culcă cu el. Eu vreau să fiu cu ea, atunci când face dragoste cu el. Eu vreau să fiu el, culcându-se cu ea. El, posedând-o. Vreau să simt tot ce simt amândoi, pe rând. Poate și simultan. Să reconstitui întregul senzualității, întreg puhoiul de senzații, să le trăiesc lor extazul și să nu uit să-mi trăiesc și mie gelozia, în paralel. Scena și simțirea. Imposibilul. Ireprezentabilul.

***

Un scriitor care povestește în dreapta și-n stânga despre ceea ce urmează să scrie. Dar nu scrie un rând! Nu începe nici măcar un singur paragraf. Are introducerea toată în minte, chiar și structura scriiturii, dar nu-i dă drumul. (cu gândul la: El obsceno pájaro de la noche - José Donoso)