Buze bogate și un păr fin, de femeie nordică, castaniu pal, frumos, ferit de vopseluri. Prins la spate, aruncă înşelătoare fețe bruneții. Desfăcut, stă oarecum electrizat, neîmblânzit, fără a afișa însă o sălbăticie căutată. Atâta doar că buzele acelea i-o iau mult înainte. Se întorc acasă înaintea ei, ca să aerisească încăperile și să le însufleţească cu șoapte. Și abia apoi vin picioarele, cu care nu prea știe ce să facă, cum să le întrebuințeze pe stradă. Picioare învățate de mici să pășească desculțe, protejate de intimitatea unei camere minuscule, destinată lenevelii, somnului iresponsabil, trântelor molatice. Facerii nimicului.
Ciudate săptămâni, mlăștinoasă schimbare! Îmi pare că împlinesc iarăși anii treizeci, dar fără a-i aduna cu cei pe care-i am deja. Mă maturizez și trec la pasul al doilea, de menuet, iar ochii mi se deschid larg și, aș zice, mai înțelegători asupra lumii. Suntem numai eu și soarele pe care acum nu-l mai înjur. Eu și soarele, singurele substanțe concrete, în miezul unui film proiectat în aer liber, pe aer.
Am văzut picioare înmuiate bine în multe ape, spălate până la înălbire, de cu dimineață, picioare care arătau reci, dar tonifiate, chiar vesele, râzând din te miri ce motiv cu toate cele zece degete ale lor. Și picioare negre, bronzate chiar și între degete, dar cu tălpile lăsate albe prin testament, albe și crețe. Picioare ce nu stăteau locului, în sandale, așteptând la semafor. Și am văzut și din cele strâmbe, asasinate, picioare-mame, picioare mutilate, maturate forțat în pantofi ordinari. Iar acesta într-adevăr este doar un film, o proiecție pe-un ecran de aer. Singurele substanțe din public: eu și soarele.
Soarele meu - un foarte bun prieten pe care, de altfel, îl urăsc pentru că are darul de a mă scoate din mine. Cel mai intens trăiesc sub el! Și tot atât de intens mă amăgesc sub el. Îl urăsc pentru că mă cunoaște prea îndeaproape. Îmi trece prin piele direct în suflet, fără să lase alte urme decât pistruii mei moșteniți, de fost roșcovan.
 |
| by Elena Kholkina |
Am văzut picioare înmuiate bine în multe ape, spălate până la înălbire, de cu dimineață, picioare care arătau reci, dar tonifiate, chiar vesele, râzând din te miri ce motiv cu toate cele zece degete ale lor. Și picioare negre, bronzate chiar și între degete, dar cu tălpile lăsate albe prin testament, albe și crețe. Picioare ce nu stăteau locului, în sandale, așteptând la semafor. Și am văzut și din cele strâmbe, asasinate, picioare-mame, picioare mutilate, maturate forțat în pantofi ordinari. Iar acesta într-adevăr este doar un film, o proiecție pe-un ecran de aer. Singurele substanțe din public: eu și soarele.
Soarele meu - un foarte bun prieten pe care, de altfel, îl urăsc pentru că are darul de a mă scoate din mine. Cel mai intens trăiesc sub el! Și tot atât de intens mă amăgesc sub el. Îl urăsc pentru că mă cunoaște prea îndeaproape. Îmi trece prin piele direct în suflet, fără să lase alte urme decât pistruii mei moșteniți, de fost roșcovan.
3 comentarii:
Cristi,cu asemenea poem în proză...poţi concura, fără modestie, cu numele mari de pe Agonia, Reţeaua literară etc. Pe când un volum de versuri??
Vai, dar eu nu voi scrie niciodată (în mod conștient poezie), n-aș îndrăzni. Nu mai bine o fac așa, pe neștiutelea, ca Mr Jourdain proza? :)
Dar in mod inconstient, o scrii.
Trimiteți un comentariu