Întâlnesc doi dintre componenții trupei Dead Can Dance, însoțiți de copiii lor, în casa unor apropiați (decorul vag familiar îmi dă impresia că mă aflu în satul meu, dar mai apoi ne deplasăm cu visul la prietenul D.) Fiica celor doi „morți care dansează” fusese învățată de mamă, pesemne, să povestească legende ca un menestrel, să le declame într-un anume fel. Cei doi copii îmi apar ca niște creaturi aflate la marginea monstruozității, mari, frumoși și goi. Nimic hidos, nimic angelic și totuși nimic pământean în trăsăturile lor. Străini până-n măduvă. D. avea de scos o grămadă de pământ din casă. Mult pământ, pe toate ferestrele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu