iubiri identic naturale

C.S./2012

Părul ei de nuanța paielor uitate pe miriște, mirosind a poftă de viață și de îmbrățișare, îmi învăluie înadins ochii încât să nu văd nimic; nu știu unde mă aflu, iar singura angoasă mi-e cea zgândărită de fuga timpului, au cocoșii grijă să măsoare nemilos timpul, semnalul se dă imediat după miezul nopții. Căpățâna mea cu arhitectură slavă aproape că dispare în palmele ei, mângâiată și sărutată cu o dragoste care o imită identic natural pe cea maternă.

Mâna i se încleștează pe antebrațul meu, într-o luptă ambiguă, a nu știu câta, de a nu mă lăsa să o ating - jocul cu figuri autoimpuse: ne jucăm de-a respingerea. Se poate ca de data asta să-i fi îngăduit să zăbovească mai mult, continuând totuși să stau încleștată de el, ca și cum mi-ar fi fost frică de prea multă plăcere. Poate bănuie, poate știe că i-aș ceda mai ușor de-o să-mi placă; nu mă pot arăta toată așa instantaneu, ca o fotografie cu expunere scurtă la îndemâna oricui.

Se cade să mai păstrez câte ceva, umbre, și pentru data viitoare - eterna, zadarnica și încă nelămurita preocupare feminină pentru conservarea aparențelor (ca și când, dacă ai fi goală, dar rujată și cu cercei, ai fi mai puțin goală). Mărturisitorul nu știa asta pe atunci, acum știu...