Trezirea în semiobscuritate, câtă vreme mai ține ziua asta cu lumină pe unde scurte, melancolice, îmi provoacă depresie și unele accese de revoltă. De pe acum, cafeaua nu-mi mai ține loc de înveselitor, îmi trebuie ceva mai tare.
Ieri am fost un om fericit. Gâlgâitul acela din coșul pieptului, accesele de bonomie, diluarea dozei de răutăți zilnice aruncate în jur.
„Pe urmă, era în pădure, nu singur, ci singuratic. Singurătatea se închise în jurul lui, verde de prea multă vară. Pădurea nu se schimba și, fără vârstă, nu avea să se schimbe, după cum nu aveau să se schimbe verdele verii și focul și ploaia toamnei și frigul aspru și uneori nici măcar zăpada.” (W.Faulkner - Pogoară-te, Moise, tradus de M.Ivănescu)
Asăzi folosesc metoda „conștientizării sâmbetei”, pentru a mă cuibări mai bine în pat, cu cartea prinsă temeinic între degete. Și, al naibii, nu simt nici un regret! E sâmbătă, îmi spun, și-mi caut imediat cea mai bună lumină pentru citit. Îmi place atât de mult să citesc încât visez cu ochi serioși la camera minimalistă: fotoliu + lampă.
Cultura = muzeificarea instinctului. Formule de acest fel mă cutreierau sub imperiul durerii de cap de azi dimineață. Bine, compresia asta este rodul unui șir de idei chinuite, care de care mai satisfăcută de ea însăși.
Cum să te împarți între plăcerea de a citi un jurnal sincer și oripilarea pe care unele mărturisiri din paginile sale ți-o provoacă? Cărei judecăți să-i dai întâietate: frumos exercițiu sau execrabilă persoană? Cu gândul la Jules Renard.
Mă așteaptă lunea, ca o babă ciufută, de oraș, cu pensie mică.
2 comentarii:
Nu huli lumina asta de toamnă frumoasă, că acuş vine iarna, cu lumina aia sticloasă.
„Hulesc”? Spun și eu ce-mi provoacă. Și probabil că zic ce zic cu mintea la sticleala iernii. Iubesc vara! E iubită nestatornică și prea înfierbântată, dar mereu mă gândesc la ea cu jind, imediat ce-i uit arșița.
Trimiteți un comentariu