Cred acum că acea „primă zi a restului vieții” (răsfolosită, cauciucată sintagmă de sonet) se numără abia din clipa senină de vară când, bărbat fiind, ți-e dat să afli că tatăl meu este (ca să folosesc un eufemism) bolnav. Și îți trec prin minte, pentru judecată, fix cele mai rele lucruri pe care i le-ai aruncat în față, morocăneala, nevorbirea, și, în general, lucrurile bune nefăcute la timp, sau deloc, sau făcute altfel decât s-ar fi cuvenit. În rest, cuvintele nu ajută la nimic. Faptele inspirate din intuiție și simțurile (bune) redeșteptate - da. Ce sunt analizele torturante, raționalizările de fiecare zi, ritualice, ca să vezi cine ești, cum stai, cine vei fi; ce este această deja obișnuită viitură de endorfină din fiecare dimineață? Știe cineva cum e ca propriul tată să-ți fi fost și învățător, la școală? Îmi pune cartea în mână. Apoi, peste ani, începe să se îngrijoreze - lipit de carte, eu nu mai încep nimic altceva. Anii preadolescenței și ai adolescenței mi i-am citit. E de două ori mai greu (aritmetică după ureche) să accepți că, acolo unde cuvintele nu ajută
