duminică, 5 august 2012

Tenho vontade de lágrimas*

Primesc un briceag, în gusturile unora ar putea trece drept frumos; un amănunt neobișnuit despre acest briceag: demontat în părțile sale componente, va trebui să-l realcătuiesc eu. Nu-i pot găsi și lama, însă dispune de o mulțime de alte accesorii și „aplicații”. În baia noastră, mătușa nedorită, o babă, se spală pe dinți, în ascuns, cu periuța mea de culoare roz, cum a făcut-o întotdeauna când a venit la noi în casă.

Robert Musil: „Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul.”

C.S./2011
Femeia aceea care, deunăzi, își trimisese țipând concubinul să mai meargă înpuleamea pe sub ferestrele noastre cu sens unic să fie fata asta tânără, lăcrimoasă, devreme ofilită, cu-o mină de susceptibilă, de fostă dependentă de droguri ori, la fel de bine, de nimfomană, fetița de odinioară sedusă de tată sau de unchi-su la o vârstă primitivă, de-și târăște copila către grădiniță în fiecare dimineață? Când am văzut-o de mai aproape, i-am putut prețui cu ochi expert degetele de la picioare - cam buretoase, sub unghiile îmbibate de lacrimi neplânse, m-a frapat că se ascundeau unul într-altul, rușinate, înghesuite în sandale. Și precauta ei uitătură de urmărită.

Nu înțeleg nimic din lumea noastră. O paradă de mezeluri. Dar și de copane, gheare. Carcase, în general. Nu înțeleg nimic din trecerea lor.

Jean Cournut: „Din ireprezentabilul feminin matern reiese ceva: nu are nici un înțeles, dar face copii! Pe când acest ireprezentabil feminin erotic nu produce nimic: este o furie și asta-i totul. (De ce se tem bărbații de femei)

Din nimicul unei zile. Am coborât vertiginos cu bicicleta de pe olimpul meu de praf și beton, grădina observatorului, ultima respirație a teilor, străzile necirculate, ora miezului zilei. Am schimbat viteze și am privit, ca de obicei, lumea prin ochelarii de soare învechiți de care nu mă pot despărți, din zgârcenie. Din când în când, mă opresc și privesc. Nu-mi trag suflarea - respir insuficient, nu mă odihnesc - rămân încordat, agățat cu pumnii strânși de coarnele bicicletei, mijesc ochii, struț ascuns în dosul lentilelor negre: privesc. Nu înțeleg nimic din pașii lor, nu încerc nici o empatie cu indiferența lor țanțoșă. Fac în așa fel încât să-mi sângereze chipul, îmi prescriu singur penitența, amușinând cu obrazul lipit de ele urmele de tălpi goale lăsate nimănui în asfalt. Păreri de pași gravând asfaltul cu o scriere indescifrabilă.

Mă „recunosc”, distant, numai cu ceilalți bicicliști. Ritualul minimal-teritorialist, de haită. Am deja traseul meu, dar nu cunosc cu adevărat pe nimeni, cât e de lung.

Moșul vrea să-mi vândă un ceas kitchos, cu un automobil grosolan gravat pe capac. 17 rubine, cere două sute de lei, lasă singur din preț, fără tocmeală, până la o sută cincizeci. 

Mă opresc din privit, din încercarea neostoită de a pricepe ceva, nu știu cum se face asta, privesc vidul; de nevoie, îmi micșorez la loc pupilele atingându-le cu degetul gol și, în sfârșit, respir. Încep să simt: gustul lipsit de iluzii al berii din miezul zilei, ghicesc durerea de cap ușoară de mai târziu și mă cuibăresc ca-n fotoliu în starea de bine, de timp topit, nemăsurat. În ciuda pașilor ce nu se opresc, a oamenilor care ies fără clopote din dom; picturile ieftine pălind în soare. Moșul nu vinde, de fapt, nimic. E un mic mincinos bătrân, nu-l așteaptă nimeni acasă.
_________________________
*(trad: Îmi vine să vreau lacrimi) - Fernando Pessoa: O Livro do Desassossego

7 comentarii:

cleosejoaca spunea...

"Păreri de pași gravând asfaltul cu o scriere indescifrabilă."

superba imagine a trecerii noastre efemere, iluzorii prin maruntaiele unui oras impur, nepasator la marile si micile noastre drame. o urma ca de melc ce se usuca cu sclipiri din ce in ce mai palide pe asfaltul setos.

mosul tau mi-a amintit de mosul meu. m-a vazut facand fotografii in cismigiu si m-a abordat cu o camera de plastica, uriasa, vetusta. trimisa vezi doamne de copil, "de dincolo". nici nu stiu cat sa cer pe ea, stiti cumva cat valoreaza, zicea. am balmajit o conversatie pseudo-tehnica, apoi i-am inapoiat jucaria, pe jumate amuzata, pe jumate dezamagita ca n-am putut face o achizitie din pur snobism. era o mica porcarie fara valoare. a fost simpatic insa, nu mi-a propus nici secunda s-o cumpar si s-a aratat interesat de sugestiile mele vizavi de locurile in care ar fi putut s-o tranforme in ceva pesin pentru booz.

Imi vine sa vreau lacrimi. Hm. Pessoa, bine ai venit in lista mea de lectura.

Hiacint spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
Hiacint spunea...

De aia și suferim, unele: ce e erotismul feminin, ce rost are? N-are sens, dacă stai să analizezi. Eventual să creeze o mistificare pentru „miracolul nașterii”.

O să te aștepte undeva niște ochelari polaroid, econom cum ești... :) Care, ca și ceasul, sunt un vis vîndut, nu doar obiect.

Cristian SÎRB spunea...

Mistificare pentru „traumatismul nașterii”, zice-aș.

Păi ochelarii nu-s obiecte, sunt pavăză pentru fantasme.

Dacă am vedea la lumina zilei ochii cuiva care fantasmează, ne-ar putea bate gândul să sunăm la 112. Sau să fugim.

alin ioan gabor spunea...

ţi-am zis cândva, la un pahar de vin lucind în noaptea vorbelor, să te apuci de scris un roman...

Cristian SÎRB spunea...

Ce onoare, Ioane, sa treci p-aici și să lași un semn! Mulțam de apreciere. Țin minte c-ai zis... Chestiile care-mi gâdilă narcisismul nu le uit. Nici pe alea care-l lezează, dar asta e altă poveste. :)

Hiacint spunea...

N-ai fugit pînă acum de ochii de oțel.