joi, 30 august 2012

Acte de circumscriere

Îmi câștig existența, ca atâția alții, jucând un rol despre care nici măcar nu-mi mai bat capul să mă întreb dacă e al meu sau nu. Nu exercit o meserie sau o funcție. Mă produc zilnic, încercând să scornesc noi și noi măscări. Când îmi voi isprăvi scriptul, voi deveni, probabil, cu totul neinteresant & decăzut din drepturi.

Până o fi „să mă realizez”, joc zilnic mici acte ce țin mai mult de circul vieții decât de-o reprezentație teatrală „de clasă”. Adevărul e că sunt un neînsemnat personaj dramatic. Dramatizant, în orice caz. Probabil că și de aceea teatrul, scena, nu mă prea atrag. Sunt destul de obosit de propriu-mi spectacol, ca să mai pot primi fără grimase declamările artistice (emfatice) ale altora. Propriul spectacol îmi câștigă bine pâinea.

Joc rolul copilului rătăcit, veșnicul imatur vulnerabil (fotografiile grăiesc, neajutorarea mi s-a întipărit pe chip), deștept și mustind de talente. Un cavaler în miniatură al cuvintelor, ce mai! Neseriozitatea mea fără surâs, eterna nemulțumire, cinismul mă împiedică să-mi fac treaba cum se cade. Pentru a-mi păstra slujba, trebuie să strecor prin culise, storc și ultima picătură din șarmul personal.

Trist, pentru că „reprezentația” mea e atât de veridică, lifelike, încât e lipsită de orice valoare. „ joc” perfect, impecabil, imperfectibil. Așadar - sec, neatractiv. Chiar sunt un copil. Am rămas așa dinadins, pentru a nu fi fost nevoie cândva să mă iau în serios. Pentru a beneficia la nesfârșit de circumstanțe speciale. Și am reușit, imaginea de „idiot” mi-a ieșit cel mai bine. Poți și câștiga din asta: (un pic cam multă) compasiune și multă pizmă din partea celor care trebuie să muncească asudând (nu degeaba mă autoporeclesc evreu închipuit) pentru a obține aceleași roade, să se stropșească pentru a obține ajutor, iertare, toleranță maximă, fluturări din gene, iubire, leșinuri amoroase.

4 comentarii:

ovidiu spunea...

Trisind, totusi, in plan profesional, cum reusiti sa fiti exigent fata de ceilalti? Si cum reusiti sa compensati? Adica, toate frustrarile provocate de faptul de a nu face ceva care sa va placa, cum le faceti fata? Cum reusiti sa va pastrati echilibrul interior? Lecturile, ajuta probabil. Pot fi insa si periculoase, generind un anumit complex de superioritate care trebuie sa se infrunte cu cel de inferioritate provocat de esecul in profesie.

Cristian SÎRB spunea...

Spre deosebire de cazurile altora, cum clar ca cristalul am scris, profesia nu este egală cu viața, în cazul meu.

Profesia este strict sursa mea de „pâine”, vezi și interviul de pe TheChronicle. Ca să pot fi eu însumi în viața PRIVATĂ. În intimitatea familiei mele, în compania prietenilor mei.

Nu știu ce înțelegeți dvs prin „trișat”, în această situație, dar trebuie să fie ceva grav și reprobabil... Ca să vă asigur un somn mai bun și 8-9 ore zilnice mai împăcate la muncă, vă încredințez că-mi fac treaba, „îmi îndeplinesc task-urile” la birou. Nu sunt un parazit, nu agreez paraziții. Atâta doar că eu nu pot fi șantajat cu promovări (acordate sau nu), nici cu promisiunea unor cariere strălucite, pentru că NU mi le doresc.

Nu trăiesc pentru locul de muncă, ci pentru ceea ce se petrece în afara lui: familie, cărți, călătorii, intimitate.

Nu știu nici ce este acela „eșec în profesie”. Nu se poate spune despre mine că aș fi dat greș în vreo profesie care mi-ar fi fost dragă. Numesc „eșec” exclusiv „mici detalii” cum ar fi: plecarea unui prieten drag, moartea cuiva apropiat, timpul furat de îndeletnicirea zilnică obligatorie, lipsa hranei spirituale (că e vorba de frumos, de cultură, de adorația trupului, de religie sau de bucuria escaladării unui deal) sau a apetitului pentru această hrană! Iată ce numesc eu „eșec”.

Vă liniștesc și cu privire la „complexele de superioritate”, mereu în pereche cu cele de inferioritate. În grupul meu corporatist (din 2005 încoace) - despre care DA, vorbesc în termeni mai mult critici - sunt suficient de bine văzut și chiar îndrăgit (ceea ce n-aș fi sperat!) cât să nu fie nevoie de o penibilă paradă vag compensatorie, prăpăstioasă, cu „bă, tu știi câți metri de cărți am citit eu?”

tudor spunea...

replica la 'Acte de circumscriere' - Tudor Daniel.

"Bun, dar cum ai reactiona in conditiile in care critici atmosfera profesionala de la firma sau conditia de proletar in general, munca de la birou, etc, insa unii dintre colegi, ba chiar superiori, ar ajunge sa parcurga toate considerentele respective care, pana la urma, ii includ si pe ei intr-o oarecare masura? P.S. Imi este foarte familiar paradoxul prin care treci si tu zlinic la birou, cel al admiratiei 'prin invaluire' la locul de munca, construit de altfel pe alte detalii sau/si calitati decat cele profesionale.

Cristian SÎRB spunea...

Nu știu să răspund mai multe, îmi pare rău... E o mărturisire doar. Probabil că sunt și persoane în poziții manageriale care practică acest sport. Atâta că nu-s proști (ca mine) să o și recunoască.

Când a fost scrisă mărturisirea asta, ea amenința să devină parte dintr-un proces pe care mi-l făceam singur. Între timp, nu-mi mai pasă așa tare. :)