miercuri, 8 august 2012

Iubirea de departele

În imaginarul colectiv, individul care cunoaște succesul ar putea fi capabil de așa ceva numai în virtutea diferenței sale față de massă. Diferență ce merge în închipuirea colectivă până acolo încât, în discursurile revanșarde ce nu întârzie să apară, omul de succes este deposedat, una câte una, ca-n decojirea cepei, de toate virtuțile sale omenești, fiind, astfel, mai întâi în-străinat, redus la absurd, și finalmente abstractizat, ca și când ar fi venit din altă lume.

El e bogat sau faimos pentru că nu-și „irosește” timpul iubind semenii, empatizând, nu joacă după reguli, îl amuză prejudecățile paralizante, nu poartă credință nici urme de morală pe reverul sacoului. Ignoră scrupulele & inhibițiile tradiționale. Profită și acționează. Așadar, nu este om! Poate fi lesne, și nu numai că poate, trebuie suprimat. Căci este doar o abstracțiune, până la urmă. Averea lui, neapărat împărțită celor mulți. În acest fel s-a copt „ideologic”, la focul mic al iraționalului bine canalizat, orice pogrom, orice revoluție, orice egalitarism criminal.

S-a văzut vreme de secole cum, pentru că evreul stă de-a curmezișul mântuirii, corupând moral, vezi Doamne, relativizând tot ce atinge cu „materialismul lui lipsit de moralitate” (Kant), instigând, înșelând, ademenind, el este cel care trebuie pedepsit și, firește, nu slăbiciunea, nu coruptibilitatea noastră... Cel care corupe, pentru că e Altul (necreștin), trebuie să piară, însă în veci nu va fi penalizată predispoziția „victimei” (pentru că victima e Seamăn de-al nostru) de a se lăsa ademenită, de a aluneca în păcat. E o soluție mult mai simplă aceasta, mai „sigură”, pentru majoritar. Majoritarului îi este dat doar „să greșească” - se poate răscumpăra; Altul, în schimb, comite mereu câte „o crimă”, odată cu fiecare faptă a sa, e destul ca fapta asta să iasă din tipare - nu poate fi iertat.

Comprimări: orice ființă care se refuză iubirii sau, mai grav, nu poate iubi devine suspectă masei infectate de romantism și de nevoia universală de automistificare, așa cum suspect este omul care se păstrează lucid printre cei în beție.

Nietzsche (Aurora): „nomad, evreul e omul devenirii, al incertitudinilor, pentru că nu se supune unor locuri precise, nici unor idei preconcepute. E omul liber prin excelență (...), nu se refugiază în anestezia viselor (subl. mea C.S.). Om al îndoielii. el e ca drojdia care face să se ridice alte popoare, pe care le îmboldește și le leagă de miturile sale.”

Unii îi acuză pe evrei că l-au dat omenirii pe Christos, alții că l-au ucis. Din orice combinație de idei tâmpite, evreii ies culpabili.

Presupusa invectivă a lui Nietzsche că evreii ar fi „îmbolnăvit umanitatea”, constrângând-o la „conștiință și responsabilitate”, poate trece la fel de bine drept elogiu și reverență la adresa marilor rătăcitori mozaici.
________________
Gânduri notate cu ocazia lecturii minunatei cărți-eseu a lui Gilles Zenou - Priviri asupra condiției evreiești, Ed. EST, trad. Liviu Ornea.

Niciun comentariu: