Merg în vecini să mă tund. Vecinii sunt acasă, nu-s la vânătoare, mă primesc în hainele lor de zi, instalați în salonul cel mare. Câteva cuvinte de complezență: iar plouă de trista zi națională, mai trecu un an, rostite automat într-o cabină telefonică ce mă apără pe mine de ploaie. Ne recunoaștem anevoie neputința, promisiuni rostite doar din ochi, bune și ele să narcotizeze, dar pentru scurtă vreme. Amintirile ar putea, la rigoare, să țină atât de bine locul realității... Dar nu avem amintiri. Avem imaginație, cuvinte, fantezii, și peste toate se așterne vălul de disperare.
Degetul tău arătător, degetul meu - înmuiate în ibricul comun cu ceai, unghiile ne cresc lungi, cât ultima falangă, însușire obișnuită la cei cu degete uscățive, deșertice, crește și dorința pornind de la un sfârc înșurubat cu cruzime în sens invers față de cum se învață la școală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu